Grea treabă. Mă arunc în ape învolburate fără a şti să înot. Despre cărţi îmi e cumva mai uşor să vorbesc, însă cu filmele nu-i acelaşi lucru. Dacă mă întrebi ce cărţi citesc, pot să răspund aproape concret. Departe de orice urmă de exhaustivitate, aş avea măcar încercări de răspunsuri imediate. Dar la întrebarea ce filme văd, îmi e cu neputinţă să mă opresc la un răspuns. Un talmeş-balmeş de senzaţii, trăiri, imagini, locuri şi oameni mi se desfăşoară în faţa ochilor cu ameţitoare viteză şi nu pot prinde nimic. Nu că nu aş şti numele filmelor pe care le-am văzut sau al regizorilor care le-au realizat sau al actorilor care au performat. Prind întotdeauna în detrimentul (un film în detrimentul altor filme, un regizor în detrimentul altor regizori şi tot aşa).

Cred că îmi e greu să fac o listă cu filmele mele, darămite un top. Când l-am întrebat pe prietenul meu, şi el un cinefil împătimit, dacă are un top personal, mi-a răspuns că ar putea face, dar eventual de la 30 la 20, pentru că topul 20 este caracterizat fie printr-o angoasantă nehotărâre, fie printr-o continuă interşanjabilitate.

Adevarul e că nu sunt une vraie connaisseuse, aşa că mă raportez la propriile mele categorii de filme. Rog profesioniştii să nu se supere sau să se simtă lezaţi. Îmi plac filmele de imagine, filmele cu două personaje, filmele cu şi despre bucuria vieţii, filmele de căutare-găsire, filmele poveşti si alte câteva filme inclasabile. Dacă data trecută dădeam ocheade bibliotecii, acum fac acelaşi lucru către filmotecă, îmi place  mai mult s-o numesc aşa decât videotecă sau, şi mai rău, dvd-tecă.

Dar ca să vorbesc despre filme, e obligatoriu să vorbesc şi despre anumite fenomene care mi-au educat şi rafinat gustul în timp: TVR, TIFF-ul, Anonimul şi Alex Leo Şerban.

I. Când am început să vad filme altfel? (altfel având aici dublă conotaţie: să văd altfel filmele şi să văd altfel de filme).  Cred că în momentul în care am descoperit pe TVR2 Cinematograful de artă din fiecare joi seara. Astfel, îmi fu deschisă poarta cinefiliei, ajutată şi de Cinemateca din fiecare marţi de pe TVR 1.  Norocul meu a fost că reuşiseră ai mei să achiziţioneze un al doilea televizor în casă.

Era un Grundich foarte mare, un televizor uriaş, în care cred ca aş fi încăput cu uşurinţă, dacă i-aş fi scos piesele din spate. Fusese luat la mâna a doua, nu îmi aduc aminte dacă circula deja termenul de second hand sau era încă vremea ajutoarelor. Cert e, că din cauza mărimii, televizorul nu a putut fi pus în altă parte, sub semnul provizoratului, decât în camera mizerabilă, care, da, aţi ghicit, era camera mea. O explicaţie scurtă. Camera mizerabilă, nu era în fapt o cameră pentru care mizeria sau murdăria să fi fost reprezentative. Era a patra cameră a apartamentului în care ne-am mutat pe când aveam eu vreo 6 ani, iar din lipsă de fonduri a rămas un timp nemobilată. A devenit astfel o cameră-depozit unde aveam toate jucăriile, bicicleta, plus alte lucruri care nu-şi mai găseau locul prin dulapuri sau debara. Nu mai ştiu cum şi de ce am numit-o camera mizerabilă, dar aşa i-a rămas numele chiar şi după ce s-a transformat în camera adolescentei care urma să fiu.

Pe mama o îngrozea faptul că ori de câte ori aveam nevoie de vreo jucărie când eram afară şi o strigam să mi-o arunce pe geam, dacă făcea imprudenţa să mă întrebe unde e?, urlam cât mă ţinea gura că e în ca-me-ra mi-ze-ra-bi-lă. Aşa că nu mai era un secret pentru nimeni faptul că noi aveam o cameră mizerabilă. Doar mama, draga de ea, încerca de câte ori, eu o numeam aşa, să se justifice. Divagaţia aceasta, cu rol de explicaţie justificativă, este pentru ea. Sorry mam’!

Analizam cu sfinţenie programul TV. Era singura sursă de informare anterioară vizionării filmelor. Îmi amintesc cum o dată am dat peste prezentarea unui film care urma să fie difuzat la Cinematograful de artă (cred), L’amour braque, în regia lui Andrzej Zulawski, care mi-a stârnit un foarte mare interes deoarece, scria acolo că filmul ar fi fost inspirat după Idiotul lui Dostoievski, fiind şi un tribut adus de regizor marelui scriitor. Am făcut mare tam-tam prin casă şi am încercat sa fiu absolut sigură că în ziua aceea, la ora respectivă, nu voi avea alt program sau, şi mai rău, că cineva ar fi vrut să urmărească altceva la televizorul meu, aşa că mi-am rezervat dreptul de absolută vizionare. Mai mult, mi-am invitat şi familia la film. Îmi vine să râd, când îmi aduc aminte. Cum ne aliniaserăm toţi în faţa televizorului uriaş şi aşteptam să înceapă filmul. Tata a fost primul care a cedat după doar câteva minute. Prostii. A urmat mama şi după soră-mea. Nebuni şi porcării.

Meritul acelei seari, a fost că ulterior, nimeni nu m-a mai deranjat vreodată de la filmele mele. M-au lăsat în pace, să mă uit la ce vreau, dar singură. S-au ţinut de-o parte şi departe de incipientele mele interese cinefile. Nu ştiu dacă am înţeles filmul, nu ştiu nici măcar dacă mi-a plăcut cum nu ştiu dacă mi-au plăcut, aşa cum îmi plăcea ciocolata pe vremea aia, Woyzeck, Cenuşă şi diamant, Aguirre, mânia zeilor, Posedata, Câinele andaluz şi altele. Cu siguranţă într-un anume fel m-au atras, căci pâna la absconsul mesaj, cred că realizam că e vorba de altceva şi tocmai acest altceva mă atrăgea, tuşat de teribilismul vârstei, puţin snobism şi dorinţa de elitism. Condamnabile sau nu, pardonabile sau nu, aceastea au fost coordonatele cinefiliei mele timpurii.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

II. La începutul fiecărui an, mă apuca groaza când se apropia planificarea concediilor. Îmi era teamă ca nu cumva, din cine ştie ce motive, să nu pot bifa prima săptămână din iunie şi a doua săptămână din august. Nu mă linişteam decât dacă îmi vedeam cereile făcute şi aprobate. Pentru restul evenimentelor din an (B-EST IFF, Festivalul Filmului Francez, Astra Film Fest, Festivalul Plai) fie îmi rezervam weekend-uri prelungite, fie speculam cu câte un concediu medical (şi nu sunt de condamnat, pentru că la cât de mult îmi doream să evadez, aş fi fost în stare să mă îmbolnăvesc la comandă, pe bune). Astfel, ani la rând, am descoperit şi redescoperit străzile Clujului, cinemaurile, locaţiile alternative, precum şi plaja  miraculoasă de la Sfântu Gheorghe, cu nispul fin şi fierbinte, cu plantele înţepătoare, vacile indiene şi caii sălbatici, mustangii autohtoni – peisaj desprins parcă dintr-un autentic film de imagine. Huysmans parcă spunea că uneori natura este în stare să redea artificialul şi imitaţia în moduri de-a dreptul fabuloase. Aşa şi cu anumite imagini reale – ai impresia că sunt regizate, fotoshopate, că cineva a gândit toate acele detalii pentru a crea o stare, a transmite un mesaj.

foto1

Nu compar cele două evenimente din punctul de vedere al organizării sau importanţei. Oricum, în afară de lumea filmului, sunt diferite atât ca factură, cât şi ca amploare şi orice demeres de a încerca vreo comparaţie ar fi de prisos.

Pe lângă colecţia cataloagelor oficiale de festival, mai am una, în care, am înregistrat, ce-i drept aleatoriu, fără riguroasă organizare, trăiri din spectrul acestor pelerinaje cinefile.

Am avut odată o reverie cu Wim Wenders. Oh, nimic injurios sau pervers, pudibonzii pod citi în continuare :). Se făcea că eram într-un hypermarket şi ne întâlneam întâmplător. Şi deşi întâlnirea friza imposibilul şi miraculosul, simţeam  că e normal să se întâmple aşa. Aveam toată radiografia simţiurilor mele, şi vârtjul gândurilor, şi ce cuvinte aş fi scos pe tapet, şi el ce-ar fi răspuns, şi tot aşa. Nu ştiu dacă uitasem de amintirea aceasta când am aflat că urma sa fie invitat special la Tiff.

Şi iată-mă în 2010 la Cluj… Nu e greu de ghicit că pelerinajul acesta îşi avea propriile ritualuri, locuri în care trebuia să merg (mergem) musai (anumite străzi, gradina botanică, localuri, cafenele sau pur şi simplu spaţii urbane), ca întodeauna printre filme. Unul dintre aceste locuri era o cafenea, aproape de Piaţa Muzeului, Bistro Vienna.

Eram cu B., între două filme şi ne îndreptam uşor somnambulici către această cafenea, el pentru o weiss, eu pentru o cafea. Când am intrat (terasa era închisă, din păcate sau din fericire?!), nu am băgat de seamă că era o oarecare forfotă şi câţiva oameni se tot perindau mutând mese şi scaune. Noi ne-am aşezat la bar, pe singurele două scaune existente şi disponibile (oau!). Atunci B. m-a luat de mâna şi mi-a spus că trebuie să-mi dezvăluie ceva, dar doar cu condiţia să îi promit că voi râmăne calmă. Ok, da, vreau, promit. Îmi plac surprizele şi eram convinsă că nu avea cum să fie ceva rău, iar în căsătorie ştiam că nu erau şanse să mă ceară acolo şi în acel moment (oricum, nu a făcut-o nici până în ziua de azi:).

M-a întrebat dacă văzusem cine e la masa de lânga noi şi atunci, în timp ce el îmi spunea, privirea mea de prădător a început să caute frenetic şi…Eureka! Wim Wenders. Lângă mine. Erau doar vreo câteva persoane în cafenea, iar două dintre ele eram eu şi el. Cred că PR-ul lui (asistenta PR sau cum se va numi jobul ăsta), o tipă blondă foarte draguţă, obişnuită cu privirile de genul, m-a reperat, a venit la noi şi ne-a spus zâmbitoare că după ce îşi va termina cafeaua, Wim Wenders ne va acorda câteva minute. De altfel, văzuse şi aparatul de fotografiat care era în faţa noastră. Nu ştiu cum au trecut minutele acelea. Îmi vâjia capul şi nu-mi venea să cred că primeam ceva aşa, gratuit, fară să fi cerut sau căutat.

Când Wim s-a ridicat de pe scaun, eu am sărit ca arsă, blocând (involuntar sau poate că nu?!) trecerea, iar el a zâmbit şi ne-a invitat afară la o îngheţată, după care s-a tot uitat prin preajmă căutând un  loc potrivit pentru fotografii. Era mare şi frumos, eu eram mică şi lovită. Eram o tabula rasa glosolalică. Nu ştiu dacă am fost în stare să spun ceva cap coadă, ceva corent şi inteligibil, căci de ceva inteligent nici nu se punea problema, dar eram fericită şi cred că a înţeles asta. B. ne-a făcut fotografii în locul propus de el şi eu eram terifiată că luase doar Praktica, iar aparatul digital rămăsese în camera de hotel. Mă îngrozea gândul că poate fotografiile nu vor ieşi, că filmul se poate voala sau că cei care urmau să îl developeze le-ar fi putut, cu uşurinţă, face pierdute. Nu sunt genul de persoană-fan, dar pot spune fară brumă de îndoială că experieţa aceea a fost una absolut miraculoasă. Am devenit film. Un film de scurt metraj cu mine şi Wim Wenders în Cluj, în Piaţă Muzeului. Un film despre bucurie şi dăruire. Un film alb negru frumos.

foto 3

Am mai avut experienţe similare. Tiff-ul e un loc magic, care face posible astfel de întâlniri, şi le face să fie deopotrivă normale şi miraculoase, naturale şi fantastice. Dacă te prinde vârtejul acesta al atmosferei tiff-iene, eşti virusat şi nu mai poţi fară doza anuală  de melange deosebit de filme, locuri, oameni.

foto 4

III. La Anonimul e altceva. Nu mai contează atât de mult experienţa cinematografică, în sensul că nu mai e maratonul acela nebunesc de 5-6 filme pe zi ca la Cluj. E un film continuu rulat, cadru cu cadru, de locul însuşi. Te opreşti, te relaxezi şi dacă e să fie vreo întânire inopinată cu un film de-adevăratelea potrivit cu filmul care deja rulează, e fantastic. Acesta e miraculosul de la Sfântu. Nu cauţi. Nu mai cauţi tu filmele. Te prind ele. Fie la 12 ziua, când hotărăşti că e totuşi prea cald pentru plajă şi ai risca să te lichefiezi odată cu peisajul, şi atunci îţi cauţi refugiu salutar în una din sălile de cinema din complexul Green Village, fie la 2 noaptea, după ce deja ai băut, câteva pahare de şpriţ şi ai avut discuţii interesante cu oameni frumoşi, te prinzi în genericul de început al unui film şi ştii că ai să rămâi acolo până la sfârşit, că nu-ţi mai este somn, că poate totuşi cineva se va îndura şi îţi va aduce sacul de dormit şi speri, chiar dacă e alt film, ca şi acesta să se termine cu fantasticul asfinţit din Stellet licht, care, într-un an, a făcut perfecta simetrie compoziţională, cu răsăritul soarelui de dincolo de ecranul uriaş (în film soarele asfinţea, în realitate răsărea). A fost o imagine care nu poate fi uitată. La fel, un film scurt, dar de o intensitate inimaginabilă. Pentru cei foarte puţinii spectatori rămaşi treji la ora aceea a fost ca o epifanie.

foto 5 (silent light) 

IV. Cum aş putea vorbi de filme fără să mă gândesc la Alex Leo Şerban? Întâmplarea face ca,  zilele trecute căutând nişte documente mai vechi, să dau peste o scrisoare către prietena mea cea mai bună care a emigrat  în toamna lui 2009 în Canada. Redau câteva rânduri, cărora testul timpului le-a adus valoare, pentru că în acel moment când au fost scrise, a.l.ş. era încă în viaţă.

(…) Momentul plecării tale nu l-am resimţit ca atare decât după un timp, după ce fusese absolut consumat. Şi l-am putut trăi ca sentiment de pierdere, de însingurare printr-o altă plecare ce a succedat-o pe a ta.(…)

A hotărât să plece a.l.ş.. Plecarea lui mi-a scurtcircuitat toată imunitatea propusă în faţa absenţei tale. a.l.ş. Iniţialele lui scrise aşa sunt aproape ghiduşe. Oricum, nu intru în amănunte de ce mi-a plăcut mie a.l.ş., de ce în fiecare vineri aşteptam Dilema şi prima dată citeam articolele lui, de ce atunci când recomanda ceva, graţie unei coincidenţe pe care nu am încercat nicicând să o explic, pentru a nu strica misterul, deja citisem şi îmi plăcuse la fel de mult ca lui sau mă aruncam fară nicio ezitare în noi experienţe propuse de el a căror finalitate nu a fost niciodată dezamăgitoare. A ales să plece. Spre deosebire de tine, în acea ţară caldă pe care noi am iubit-o necondiţionat şi cumva a priori şi despre al cărei cer se spune că este cel mai frumos din lume. Da, ai ghicit a plecat în scumpa noastră Argentină, în acel Buenos Aires pe care l-am simţit sub piele şi în stomac de atâtea ori. Nici imediat după ce şi-a luat rămas bun nu am realizat iminenţa finitudinii.

Am simţit despărţirile în acea vineri în care nu l-am mai găsit în Dilema. Atunci, printre acele rânduri nescrise de el, ne mai scrise de el, am realizat că aţi plecat amândoi.

 Şi a fost odioasa conştientizare a ireversibilităţii, a ineluctabilului. După Buenos Aires a urmat Lisabona, iar după Lisabona… Realitatea despărţirii. Un motto dintr-o carte a adolescenţei: există veniri , plecări şi adesea nicio revedere.

Acum când citesc rândurile astea, nu-mi vine să cred că a.l.ş. a plecat de tot. Fragmente din articolele lui, din Dietetica lui Robinson îmi vin mereu în minte. Ştiu că mi-ar fi fost frică să mă întâlnesc cu el. Îmi era teamă să nu mă deconspire prostia. Îmi era teamă să nu mă desfinţezeze cu rafinatul lui cinism. Îmi aduc aminte cum am ajuns să stau lângă el pe o bancă de lemn la Anonimul, la numai ştiu ce film de deschidere. Era plin, şi după ce m-am tot învârtit să găsesc un loc ok, am dibuit un spaţiu generos în al doilea sau al treilea rând, care era rezervat vip-urilor.

foto 6

Am riscat, strecurându-mă către locul cu pricina. Doar după, am realizat, lângă cine mă aşezasem. Nu i-am spus nimic, nimic despre cum  anume odată în tren, în drum spre Bucureşti am speriat rău

de tot o doamnă de vreo 60 de ani care stătea pe bancheta din  faţa mea, doar pentru faptul că citind din Dietetică, am dat peste un pasaj atât de amuzant încât am început să râd în hohote, cu lacrimi neostoite, aşa un râsu-plânsu demenţial care cred că înfricoşat-o pe sărmana femeie, nu i-am vorbit nici despre plăcerea aşteptării de vineri, când ne întâlneam în Dilema. Am stat doar şi m-am bucurat că vedem filmul  împreună. A fost cred, ultimul an în care a mai venit la Anonimul. După, ne-am mai întâlnit la Bucureşti sau Cluj, dar niciodată, într-o la fel de miraculoasă proximitate. Şi da, cred pe bună dreptate, că dacă n-ar fi existat cinema-ul, el l-ar fi inventat.  Ai pupiu a.l.ş., de la distanţă normal, blowing in the wind. 🙂

V. Pentru că un articol depre filme fără nici o referinţă sau posibilă recomandare ar putea deveni absolut neinteresant şi nevoind să dezamăgesc pe nimeni, mai ales dacă aţi ajuns până aici, reiau categoriile mele cu câteva exemple, care, şi subliniez acest fapt, sunt absolut aleatorii, aşa cum îmi vin acum în minte, fără legătură cu posibile ierarhii sau exclusivităţi. Sunt doar filme care mi-au plăcut.

Încep cu filmele de imagine. Vedeţi, de asta spuneam că e foarte greu. Ştiu că îl am pe Wenders, ştiu că mi-au rămas întipărite în minte imagini din filmele lui Kiarostami, şi puzzle-uri colorate a la Wong Kar Wai, dar ce fac cu celelalte fimele? Cu cele asiatice, cu cele ruseşti, cu cinematografia sud-americană şi ca să nu păcătuiesc prin omisiune, cu ţările nordice? Demonul exhaustivităţii mă bântuie, dar îl gonesc şi las memoria la întâmplare să tasteze. Urga, Eiforiya, The mirror, bucăţelele fotografice dinThe Strange Case of Angelica sau imaginile dezolante şi atemporale ale lui Bela Tarr. Şi dacă tot l-am adus pe Kiarostami în discuţie, vă recomand un concentrat de imagine The Roads of Kiarostami.

De ce îmi plac filmele cu două personaje? Nu ştiu să spun exact. Nici nu am realizat efectiv că le caut până nu am conştientizat că în timp am adunat, fie în memorie, fie pe bune, o adevărată panoplie. Îmi plac poate pentru că interacţiunea pare autentică, naturală, în pofida chiar a teatralităţii. Bin-jip, Gerry, Interview, Sleuth, Certified Copy, Nothing Personal, Forget me not, En la cama, 4:44, The song of Lunch şi inclusiv trilogia Before (Sunrise, Sunset şi Midnight). La bucuria vieţii nu pot să nu o bifez pe Amelie, sau  Jeux d’enfants sau să nu-mi amintesc de plânsul indiscutabil, repetat, ori de câte ori mă uit la Nuovo Cinema Paradiso.

Din ce în ce mai greu. La căutar- găsire: Izgnanie, La Vida de los Peces, Le grand bleu, Belle de Jour  şi Belle Toujours, The Return, Le premier jour du reste de ta vie, Ae fond kiss sau mai recentele Betrayal şi W sypialni.

La poveşti e puţin mai lesne, o dată pentru că îi am la îndemână pe Miyazaki şi pe Burton, apoi pentru că, în fapt, toate filmele au o poveste. Asta cred că e o categorie matrioşcă. Marea mamă.  Ar mai fi şi acele filme inclasabile ca The Human Voice sau Conversaţia, La Antena, Funny Games, El Metodo, Ucho, India Song, despre care poate voi scrie cu altă ocazie, mai pe larg,  tocmai pentru că intuiesc generozitatea unui astfel de subiect.

Cam asta ar fi în mare 🙂 despre filmele mele. Despre ale voastre filme sau poveşti pe când?

Maria Elisabeta Boamfă

Psiholog de profesie, a lucrat în domeniul dezvoltării şi trainingului. Momentan, expatriată în Germania, se ocupă de îmblânzirea limbii, iar în timpul rămas are grijă, cu neostoită pasiune, de cărţi şi de alte minuni. Adeptă a cultului "bucuria vieţii", e responsabilă cu colectarea de zâmbete şi poveşti.


Un comentariu
  1. gadjodillo

    Am citit pe nerăsuflate, deşi mi-a luat cîteva zile, textul de mai sus. E straniu, dar parcă l-aş fi scris eu. Cam tot aşa cu televizorul, cu părinţii, cu tvr-ul, cu tiff-ul.
    dar eu am mai avut şi dakino şi costineşti şi de ceva ani biff.
    cu wenders aproape-că-am-dansat, apoi am stat fără să vorbim, afară, lîngă clădirea aia dubioasă de pe colţ, unde am de am se organizează una din petrecerile tiff-ului. era mai simplu aşa, să nu vorbeşti. să zîmbeşti şi atît.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *