Indiferent de direcţiile inovatoare pe care digitalul le-a adus în domeniul fotografiei, de la uşurinţa de manevrare până la oportunităţile de ajustare a imaginii, şi indiferent de cât de simplu a devenit să manevrăm rezultatele, întotdeauna fotografii profesionişti vă vor spune că nu contează nici aparatura (deşi nu ştiu cât de credibili pot fi ei, care lucrează cu aparatele din vârful gamei pro…) şi nici programul de editare. Şi Michael Freeman, în Manual de fotografie digitală, pune accentul în primul rând pe importanţa găsirii subiectului şi a viziunii proprii, aşa că dacă sunteţi la început în arta fotografică, dar şi dacă practicaţi deja fotografia, dar simţiţi că sunteţi într-un moment mai puţin inspirat, cartea lui Michael Freeman vă poate ajuta să vă (re)descoperiţi entuziasmul.
Elementul esenţial când concepi o fotografie este cel al luminozităţii: prin controlul asupra luminii, efectele pot fi extrem de diferite, iar a şti cum să dozezi cantitatea de lumină care ajunge la senzor este primul pas în a trece de la amatorism la un nivel ce aspiră spre pro. Un lucru pe care trebuie să-l reţinem cu privire la lumină este că are mai multă culoare decât percepe ochiul uman, iar prin balansul de alb poţi să eviţi efecte nedorite, căci „de cele mai multe ori, lumina care cade pe obiecte este colorată: poate fi albăstruie la umbră, sub un cer senin; roşiatică la răsărit şi apus; poate împrumuta din nuanţele unor suprafeţe colorate, cum ar fi un perete pictat”.
O bună parte din această carte se axează pe aspectele ce ţin de lumină, dezvoltând fiecare element, de la elementele de bază ale expunerii, diferenţele dintre lumina naturală şi lumina existentă, până la modalităţi de iluminare (bliţ încorporat, difuzie, reflexie, redarea transparenţei etc.). După ce aţi asimilat informaţiile despre luminozitate, puteţi trece la tehnici mai complexe, pe care le puteţi aplica în fotografia de portret (iar Michael Freeman vă va spune, simplu şi concis, de ce e nevoie pentru a surprinde cât mai bine expresia, dar şi cum să aranjaţi „scena”), în fotografia care redă viaţa cotidiană, peisajele naturale, natura sălbatică, natură statică etc.
Unul dintre cele mai interesante capitole ale acestei cărţi este cel despre limbajul culorilor, cu accent pe spectrul cromatic şi pe sistemul RGB (roşu, verde, albastru). Dincolo de aspectele tehnice, trebuie ţinut cont şi de simbolistica acestor culori: „Verdele, de exemplu, tinde să aibă conotaţii pozitive – primăvară, vegetaţie luxuriantă, creştere şi chiar semnul de liberă trecere de pe semafoare –, în timp ce roşul poate fi un semnal de avertizare”. Michael Freeman trece prin teorii clasice, precum cea a fizicianului James Clark Maxwell, care a descoperit că ochiul uman distinge culorile prin intermediul a trei stimuli diferiţi, care sunt, de fapt, „trei pigmenţi diferiţi din celulele cu conuri ale retinei – rodopsină, cloropsină şi iodopsină – care sunt sensibile la roşu, verde şi albastru”. Această teorie a fost dezvoltată la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar prima diagramă de culori a fost realizată în secolul al XV-lea, pentru scopuri medicale. Apoi, un punct de răscruce în studiul culorilor a fost lucrarea lui Isaac Newton, Optica, în care a arătat că „lumina conţine o succesiune de lungimi de undă, având, fiecare, o culoare specifică”.
Reprezentări ale spectrului culorii au fost numeroase de-a lungul timpului, de la cercul lui Netwon la triunghiul culorilor al lui Delacroix, steaua cromatică a lui Charles Blanc, cercul pictorului Albert Munsell sau cercul chimistului Wilhelm Ostwald până la sistemul CIE Lab, stabilit de Commission Internationale d’Eclairage, în 1976, cu scopul de a realiza o corespondenţă cât mai bună cu percepţia umană.
Scrisă într-un limbaj accesibil şi propunându-şi să treacă pas cu pas prin punctele cele mai importante ale tehnicii de fotografiere, cartea lui Michael Freeman este, mai ales pentru cei care nu au urmat vreun curs şi nici au avut pe cineva care să le mai vândă câte un pont, un must have. Dacă ai un DSLR şi îl foloseşti pe automat este nu numai o risipă de bani (căci un DSLR pe automat nu este cu mult mai bun decât un point-and-shoot sau ceea ce în slangul fotografilor se numeşte „săpunieră”), dar ratezi şi posibilitatea unor explorări nebănuite ale tehnicii şi artei fotografierii, precum şi ale propriei imaginaţii. Aşadar, eu aş recomanda acest manual în primul rând celor care îşi folosesc DSLR-ul pe automat – şi am văzut mulţi care fac asta. Faceţi uşor, uşor trecerea înspre manual (exploraţi întâi „prioritate diafragmă” şi „prioritate timp de expunere”, pentru ca trecerea să fie mai uşoară), iar rezultatele vă vor uimi.
Despre alte tehnici interesante de fotografiere am mai scris aici.
Michael Freeman, Manual de fotografie digitală, Editura Litera, 2011
