
„oare să nu înţelegem noi viaţa, lavi?
(v. leac, într-un mesaj pe Facebok, octombrie 2014)”
Există un limbaj comun al nemulţumirilor, al reacţiilor de încercare de a înţelege cotidianul adesea mizer, adesea greu de acceptat. Primul roman al Laviniei Branişte, Interior zero, vine după alte două volume de proză: Cinci minute pe zi (2011) şi Escapada (2014). Structura romanului aminteşte de proza scurtă, chiar dacă dimensiunile sunt cele ale unui roman.
Aşa cum a mărturisit recent autoarea, cu ocazia lansării noului roman, de la planul de a scrie proză scurtă cu personaje care să se plimbe dintr-o povestire în alta s-a născut, în cele din urmă, un roman.
Există mai multe cheie de lectură pentru Interior zero, iar toate au ca numitor comun scene din cotidian, trăiri şi emoţii familiare, întâlnite des, dar întotdeauna analizate de un ochi brav şi, totodată, critic: cel al Cristinei, personajul principal.
Aşa ajunge cititorul să rezoneze, să se întrezărească în frământarea dintre decizii şi să îşi recunoască propriile nehotărâri şi propriile neputinţe.
Secretară într-o firmă de proiectare pentru inginerie civilă, Cristina se loveşte inevitabil de întâmplări dintr-un mediu aproape predispus la reacţii meschine, adesea exagerate, critici ascunse sau, în multe cazuri, făţişe, notate aproape integral, cinematografic.
În general, testele pe care i le pregăteşte viaţa o fac să-şi amintească sistematic de cât de mult încearcă să înţeleagă ce i se întâmplă şi cum ar trebui să reacţioneze mai bine, mai corect în faţa lumii, fără să supere, fără să deranjeze („eu, care sunt atât de neconflictuală” – conflictul cu un proprietarul clădirii e un argument în privinţa acestei atitudini). Există, în plus, şi un sentiment aproape continuu de apărare al sinelui, de aplecare din afară asupra protagonistei care trebuie protejată.
E un destin dus în plină naivitate şi la marginea a ceea ce ar putea să fie, dar nu este. Prezentul, cât se poate de urban, cât se poate de impregnat cu evenimente din miezul unor activităţi de rutină, e martor al trecerii timpului în care nu se întâmplă nimic major, dar în care, totuşi, se întâmplă atât de multe (relaţia cu Mihai, întâlnirea cu mama ei şi, implicit, relaţia dintre ele două, intervenţia chirurgicală, despărţirea, sarcina).
O cheie importantă de lectură e aceasta: am ratat oare secretul existenţei în această lume şi definiţia a ceea ce înseamnă a trăi? Iar asta se poate remarca încă de la începutul lecturii, ca o dovadă ascunsă inteligent printre rândurile care descriu un şantier mocirlos:
„Uşa mi se pare la ani lumină, am dintr-odată convingerea că există undeva, foarte aproape, o potecă, iar eu, în imensa mea naivitate în ceea ce priveşte lumea şi existenţa posibilităţilor, nu m-am uitat de la bun început după ea”.
În viaţa protagonistei din romanul Interior zero, absenţele sunt permanente, iar prezenţele sunt intermitente. Relaţiile cu sinele sunt de fragilitate-complicitate şi la fel sunt şi cele cu prietenul său şi cu mama sa:
„Se repede să soarbă din ceaşca ei, ca să fie începută şi să aibă motiv să nu mai facă schimb. Să rămân eu cu cafeaua frumoasă. Aşa a înţeles ea să fie mamă. Să mănânce repede ce e mai prost, ca să-mi rămână mie ce e bun. Şi i-a intrat în sânge, acum nici nu-şi mai dă seama.
Se frige la limbă.
– Mai zi-mi de tine, îi spun şi mă copleşeşte dintr-odată cât de absentă sunt din viaţa ei”
şi:
„Mi-a zs că se mai gândeşte la mine din când în când. Şi mie mi s-a părut de-ajuns. Aşa e totul cu noi, din când în când. Vorbim la telefon din când în când, ne vedem din când în când. E suficient de rar încât toţi ceilalţi să creadă că sunt singură. Şi din când în când îmi pare că mă gândesc la el suficient de des încât să cred că e prietenul meu.
Mama nu ştie de el, nu vreau să-i creez aşteptări.
Asta mi-a zis şi el mie, că nu vrea să-mi creeze aşteptări”.
Nimic artificial în ceea ce ne-am putea imagina de conjunctură, nimic fals în ceea ce am putea lua, privind din afară, drept compromis. Există o autencitate înduioşătoare în fiecare acţiune a Cristinei, în fiecare gând al său şi-n fiecare gest pe care îl face după o atentă auto-analiză. Nici umorul, punctat inteligent, nu lipseşte.
Un alt unghi care îndrumă lectura îl reprezintă încercarea aproape continuă de a ghici ce e dragostea sau ce ar trebui să fie, sub ce definiţie exactă ar trebui să funcţioneze iubirea şi cum ar arăta o relaţie care să fie cu adevărat o relaţie. Din nou, înduioşător e modul în care se face această cercetare a interiorului, alături de sinceritatea personajului care îl dezarmează pe cititor odată cu fiecare astfel de mărturisiri:
„Nu ştiu ce e mai groaznic, o boală sau o sarcină. Nici nu mai ştiu în ce perioadă a ciclului sunt. Mă simt oribil că l-am analizat toată ziua şi am făcut mofturi, mă simt vinovată că nu-l accept aşa cum e, apoi îl urăsc că stârneşte în mine chestia asta. Că n-am fost niciodată liberă cu el, că tot timpul cealaltă voce din capul meu trebuie să intervină şi să-mi spună că e un tip OK. Cu el n-am avut niciodată creierul amorţit, ci, dimpotrivă, hiperactiv, pus pe luat decizii în fiecare secundă. Şi cred că iubirea asta trebuie să-ţi facă, să-ţi amorţească creierul.
Deci nu e iubire”.
În rest, în lumea exterioară, în ce rămâne în afară de prieteni (cei câţiva), mama care locuieşte în Spania şi prietena pe care o însoţeşte uneori la o bere la terasă, personajele cotidiene abundă în trăsături care se potrivesc mănuşă unui peisaj mocirlos, aglomerat, grăbit şi îngrămădit.
Spaţiile sunt şi ele strâmte, iar până şi garsoniera în care locuieşte personajul central are balconul înţesat cu pliante electorale şi, în curând, cu butoaie de murături, aduse de proprietar. Totul pare presat pentru a încăpea mai bine în această lume, de la oameni până la bagajele aduse de mama ei:
„A aterizat azi-noapte la două şi a avut valiza plină, la limita celor 23 de kilograme. Mi-a făcut nişte creveţi marinaţi şi mi i-a adus într-un borcan sigilat cu multă bandă adezivă. Turte din smochine şi curmale, migdale, fistic şi pate de ton. Câtă mâncare, atâta iubire, în sensul ăsta nu s-a schimbat. Şi revista mea preferată, de ştiinţă pop, pe care o citesc cu dicţionarul”.
Fragilitatea lucrurilor şi a fiinţelor omeneşti transpare, traiul zilnic nu pare o încercare uşoară. Există însă de fiecare dată mici întâmplări, detalii care aproape că fac totul suportabil, mai uşor de primit şi de internalizat, de înţeles, chiar dacă nu în întregime.
Una dintre scenele din final din cabina de probă reprezintă un astfel de moment care echilibrează sau susţine balanţa care se înclinase dureros. Sunt astfel de dovezi ale iubirii care vin şi care nu se încadrează într-o definiţie din dicţionar a iubirii, ci care se rotunjesc prin cuvinte care trimit la obiecte desprinse tot din cotidian:
„- Să-mi dai şi mie săculeţi din ăia de rufe, îi zic. Cum ai în şifonier.
– Îţi dă mama, zice ea. Ţi-i dau pe toţi.
De ce m-ai făcut? îmi vine s-o întreb, dar nu pot să scot pe gură aşa ceva. Cum să-i fac asta?
– Îmi dai săculeţii.
– Bine. Şi mai ce?
– Şi cerceii…”
Echilibrul se reconstruieşte, fragil, încă instabil, fără să promită nimic, fără să ofere o garanţie a unui viitor care nu conturează nicicum, care nu mai poate nici măcar imagina, de la o vreme, scenarii mai luminoase.
Prezentul mult prea puternic îşi atrage în mijlocul său personajul, îl ţine legat de detaliile care compun fiecare zi şi fiecare serie de întâmplări. Nu, viitorul nu poate fi ghicit, însă cu prezentul se poate jongla, pe lângă minutele de faţă te poţi uneori strecura, respirând pur şi simplu sau dând voie unei mame sosite în vizită din Spania să te îmbrăţişeze. Interior zero este o astfel de carte. Un manual de supravieţuire, un ghid de respirat uneori sub apă.
Cumpără romanul din librăria online Cărturești!