Fără a exagera, s-ar putea spune că Frumoasele ruine de Jess Walter este un roman care te ajută să înțelegi într-un fel foarte practic de ce lumea a evoluat așa cum a făcut-o în ultimii 50 de ani. Pendulând între Europa și America, între Al Doilea Război Mondial și noua industrie media de la Hollywood, între vis (e vorba de visele pe care ni le facem, nu de cele care ne umplu nopțile) și prozaicitatea vieții cotidiene, mi se pare că ideea principală pe care o dezvoltă este faptul că deși viața noastră nu e niciodată viața visată, viața de poveste din filmele pe care le urmărim și cu care ne identificăm, ea trebuie prețuită tocmai din acest motiv: e a noastră. Propria noastră poveste ne aparține și asta e cea mai mare bogăție pe care o avem.

Din prezentarea editurii nu se anunța o carte care să mă atragă neapărat prin subiect („Un roman al poveștilor înlănțuite, al frumoaselor ruine ce se agăță de idealurile din tinerețe. Frumoasele ruine este o incursiune plină de surprize în culisele fabricii de vise a filmului hollywoodian, mustind de intrigi perfide, aventuri amoroase și invidii mocnite.”). Am început s-o citesc în urma recomandării unui prieten (cam cum se întâmplă, de obicei, când alegem cărți noi). Pe la pagina 17, am avut primul zâmbet și primul moment în care m-am așezat mai bine în fotoliu („Apoi ea zâmbi și în secunda aceea, dacă e posibil așa ceva, Pasquale se îndrăgosti și rămase îndrăgostit pentru tot restul vieții – nu atât de femeie, pe care nici n-o cunoștea, ci de clipă.”).

Singura replică ce mi se pare potrivită pentru tot ce a urmat ar fi „și restul e tăcere” (scuzați clișeul). Și asta pentru că Frumoasele ruine este o carte frumoasă, frumoasă, iar toate cuvintele îmi par insuficiente și limitate pentru a o putea descrie. Nu e neapărat ceea ce ai caracteriza într-o compunere pentru școală drept „o capodoperă”. Nu are idei mari, cuvinte mari sau oameni mari de prezentat. Cu toate astea, cred că e una din cărțile pe care le citești cu plăcere și care-ți aduc aminte de ce citești, de ce literatura e indispensabilă și cât de grea și ternă ne-ar fi viața fără povești.

E o carte frumos scrisă, cu grijă pentru cuvinte („Vorbele și emoțiile sunt valute simple. Dacă le umflăm, își pierd valoarea, la fel ca banii. Ajung  să nu mai însemne nimic. Dacă folosești „frumos” ca să descrii un sandvici, cuvântul nu mai are nici o noimă. De la război încoace, nu mai e loc de limbaj pompos. Vorbele și sentimentele sunt de-acum mici, clare și precise. Umile, ca visele.”; „Nu stăpânise niciodată cu adevărat engleza, dar o studiase ca să-l încerce o teamă serioasă de dificultatea ei aleatorie, de brutalitatea fără noimă a conjugărilor ei. Era imprevizibilă ca un câine corcit.”) și pentru poveste („N-avem decât povestea asta pe care o spunem. Tot ce facem, toate deciziile pe care le luăm, punctele noastre forte, slăbiciunile noastre, motivațiile, trecutul și caracterul – și ceea ce credem –, nimic din toate astea nu e real. Totul face parte din povestea pe care o spunem. Dar uite cum stă treaba: nenorocita asta de poveste e a noastră!”), cu grijă pentru personajele care-și joacă dramele pe scenă în fața noastră („Pasquale se uită la Treptele Spaniole, la scările care urcau precum etajele unui tort de nuntă către biserica Trinità dei Monti. Pe treptele de lângă ei o tânără stătea aplecată în față și citea o carte rezemată pe genunchi, în timp ce prietena ei desena într-un caiet de schițe. Treptele erau pline de astfel de oameni care citeau, făceau fotografii și purtau conversații intime.”).

Însă partea cea mai frumoasă e că toată frumusețea asta nu e vizibilă, nu e exclamativă, e foarte subtilă, de multe ori camuflată sub masca ironiei sau chiar a cinismului. Apropo de cinism și ironie, mi s-a părut foarte amuzant să descoper două forme de astfel de ironii subtile din lumea cărților și din lumea filmului: (agenți din lumea cărților) „Agentul: «Cartea asta nu se leagă». Shane: «În mintea ta, vrei să spui». Agentul:  «În limba engleză, vreau să spun», „Shane: «M-am gândit că n-ar strica să știi: am terminat-o oficial cu cărțile». Agentul: «Am să le dau de știre celor din comitetul Nobel»; (agenți din lumea filmelor) „ «– Claire, îi zise agentul, îți voi spune un secret: pe-aici nu citește nimeni». Cum văzuse o serie de filme recente, Claire n-ar fi zis că era chiar așa un secret.”. Toată cartea e plină de astfel de ironii subtile, mici revelații pornind de la evenimente prozaice („trăim într-o lume a miracolelor banale”), epifanii ce se construiesc în spatele cuvintelor, și, uneori, chiar în răspăr.

Dolce far niente pe malul Mediteranei versus asfalt încins și stropitoare ce udă iarba plantată artificial în Los Angeles, Hollywood în anii ’60 versus Hollywood acum, actori legendari al căror statut în opinia publică nu mai era de vedete, ci de zei („Dick și Liz erau zei”), versus personaje artificiale din reality show-urile de azi, Primul Război Mondial versus al Doilea Război Mondial, vieți trăite și vieți visate, cinema-ul european versus mașina de fabricat vise de la Hollywood… toată cartea e scrisă pe planuri paralele, scenarii alternative, povești individuale ce se combină separat, o întreagă țesătură în care nici un fir nu e pierdut.

„Claire se trezește avidă de informații. Pipăie pe noptiera ticsită după BlackBerry și trage o priză de drog digital. Paisprezece e-mailuri, șase tweet-uri, cinci cereri de prietenie, trei SMS-uri și agenda – viața într-o palmă. Mai sunt și chestii generale: vineri, 18 grade Celsius, în urcare până la 24. Cinci convorbiri telefonice programate pentru azi. Șase prezentări promoționale. Apoi vede în grămada de gunoi informațional un e-mail ce-ar putea să-i schimbe viața. Îl deschide.”

„Pasquale nu se gândise până atunci la asta, dar o întreagă generație de bărbați – printre care și tatăl lui – fusese definită de război și, cu toate astea, nu vorbeau decât rareori despre el. În mintea lui Pasquale războiul era o singură chestie imensă, dar îl auzise pe Alvis vorbind despre războiul lui, ca și când toată lunea ar fi luptat într-un alt război: un milion de războaie diferite pentru un milion de oameni.”

Iar această țesătură este formată din fire în care imagini din viața noastră contemporană, cu frivolitățile și goana ei către o fericire iluzorie și ipotetică (BlackBerry, carieră, KFC, faimă, tweet-uri), ajung lângă pagini pline de absurd și de o de neînțeles frumusețe despre al Doilea Război Mondial (capitolul „Surâsul paradisului”, 14 pagini triste și emoționante despre felul în care pentru orice soldat, orice război este întotdeauna „războiul meu”) sau despre Expediția Donner prin munții Sierra Nevada de la mijlocul secolului XIX, flash-uri cu Elizabeth Taylor și Richard Burton filmând Cleopatra (de fapt, mai mult nefilmând și aruncând sticle și injurii unul către celălalt – „un coșmar superb”), one man show-uri în pub-uri cvasi-necunoscute din Marea Britanie și piese de teatru contemporane, la limita dintre teatru și performance, cinematografie italiană („tristețea profundă a lumii”) versus cinematografie americană („un circ cu grăsani care cad în plăcinte cu frișcă”), „oasele imperiilor” din Bătrâna Europă versus tinerețea exuberantă a Americii și încrederea ei de nezdruncinat în „posibilitate”.

Pasquale era convins că ar putea recunoaște oriunde un american tocmai pe baza acestei trăsături – a acestei deschideri, a acestei încrederi înverșunate în posibilitate, o trăsătură pe care, după părerea lui, nici măcar cei mai tineri italieni n-o aveau. Poate era din cauza diferenței de vârstă dintre cele două țări: America, cu tinerețea ei exuberantă, construia cinematografe în care te uitai la film din mașină și restaurante în stil cowboy, pe când italienii trăiau într-o eternă chircire, printre artefacte lăsate în urmă de generații, printre oasele imperiilor.”

Frumoasele ruine de Jess Walter, e un roman ca o țesătură amplă, în același timp ordonată (privilegiul literaturii) și încurcată (apanajul vieții trăite), o reprezentare a felului în care existența fiecăruia e un amalgam între viața pe care o visăm și cea în care trăim și din care încercăm întruna să evadăm, totul spus în cuvinte simple și fără prețiozitate. E uimitor felul în care scriitura se schimbă în funcție de context (o stațiune italiană pierdută printre mare și stânci, un loc stingher din teatrul de război al celui de-Al Doilea Război Mondial sau birourile de producție de la Hollywood și Los Angeles-ul contemporan) sau în de personaj. Jess Walter experimetează, totodată, în roman nu doar tipuri diferite de scriitură, ci și tipuri  diferite de narațiune: proză autobiografică, memorii, scenariu de teatru sau scenariu de film.

Întreg romanul este un joc subtil cu convențiile literare, cu forța evocatoare a cuvintelor, cu ecrane și cu rame, lumea ca teatru sau teatrul ca lume. Reușește să fie complex fără să pară complicat, să fie metaforic fără prețiozități inutile și frumos fără să-ți arate ce e frumusețea. Te lasă s-o descoperi. Așa cum faci când vizitezi vestigiile unor vremuri trecute și te uiți la frânturile de lumi care au fost: știi că acolo a fost viață, au fost oameni, a fost frumusețe, a fost tristețe, dar trebuie s-o descoperi. Însă viața și frumusețea nu trebuie căutate doar acolo unde au fost: ele trebuie găsite acolo unde sunt. Pentru că frumoasele ruine suntem, în cele din urmă, noi.

Și duce o viață plină de momente demne de atenție, o viață care prinde viteză ca un bolovan ce se rostogolește la vale, ușoară și firească și comodă și totuși oarecum scăpată de sub control: totul se întâmplă extrem de repede, dimineața te trezești tânăr, la prânz ești un bărbat de vârstă mijlocie. iar la cină poți deja să te gândești la moarte. «Și ai fost fericit?» întreabă Dee, iar el răspunde fără ezitare «O, da», apoi se mai gândește puțin și adaugă: «Evident, nu întotdeauna, dar cred că mai mult ca majoritatea oamenilor.»

Frumoasele ruine, Jess Walter, Ed. Polirom, 2014, trad. Dana Crăciun, col. „Biblioteca Polirom. Actual”

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

 

Avatar

Blogger literar, absolventă de filologie și studii vizuale, doctor în filologie al Universității din București din anul 2012, autoare a volumului „A juca sau a fi jucat. Ingmar Bergman și șahul cu moartea” (Ed. Universității din București, 2014).


2 comentarii
  1. Avatarroberts

    multumesc de recomandare:) din recenzie se vede ca ti-a placut cartea. in alta ordine de idei, vad ca tocmai a aparut la Polirom si cartea “Viata financiara a poetilor” scrisa tot de Jess Walter.

    Reply
  2. AvatarLaura Câlțea Post author

    Da, mi-a plăcut chiar tare mult. Așa de mult că mi se pare că am scris numai bălării în recenzie :)) Mi-e teamă să laud foarte mult o carte, ca nu cumva să creez niște așteptări prea mari. Pe de altă parte, e greu să te abții când îți place ceea ce citești 🙂 Dacă o citești, m-ar bucura dacă mi-ai spune cum ți s-a părut 🙂 Abia aștept să citesc și „Viața financiară a poeților” 😀

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *