De ce mâncare, o sa vă întrebați. Pentru că toată lumea mănâncă, inclusiv personajele din literatura pe care o citim. Chiar și cititorii, oricât de diferiți și de capricioși ar fi ei. Chiar și – sacrilegiu! – autorii acestei literaturi care ne umple, zi de zi, viețile cu tot felul de emoții, care mai de care mai colorat-intense. Avea Brillat-Savarin o butadă de la care putem porni această călătorie în bucătăriile și în palatele (da, și gustative ale) unor scriitori care au zis DA acestei aventuri: animalele mânâncă, omul se hrănește. Așadar, mâncatul e o artă (chiar dacă abia ultimele decenii au transormat-o dintr-o Cenușăreasă într-o prințesă, acceptată inclusiv în mediile elitiste și chiar academice), iar moravurile culinare sunt, în mod limpede, un foarte puternic indicator sociocultural. Scriitorii au fost dintotdeauna preocupați de mâncare și au făcut din ea nu doar un detaliu de scenografie romanescă, important și savuros, fără îndoială. Uneori, o masă ori un fel de mâncare a dat cheia unei intrigi, a salvat un personaj sau, trist, l-a ucis. Tot la masă, eroii și-au cunoscut iubitele sau călăii, s-au declanșat războaie și s-au semnat tratate de pace sau contracte prenupțiale.
Cum mănâncă și cum visează despre mâncare scriitorii din jurul nostru? Ce-și amintesc despre primele feluri de mâncare mâncate? Ce loc ocupă mâncarea în literatura pe care o scriu sau o citesc? Iată câteva dintre întrebările – poate frivole, poate incomode, poate provocatoare – la care încearcă să răspundă invitații mei. Vor fi câte doi pe lună, ca să nu ni se aplece de atâta (vorbărie despre) mâncare și să avem timp să ni se facă dor (sau poftă).
Prima invitată a rubricii „Gastro-literare” este scriitoarea Ștefania Mihalache, pe care precis o știți din romanele Est-falia (Editura Paralela 45, 2004) și Poemele secretarei (Editura Cartea Românească, 2010), și mai nou din spectaculosul ei volum de pozie Sisteme de fixare și prindere (Editura Nemira, Colecția Vorpal, 2016), care a fost și distins cu Premiul Matei Basarab pentru literatură. Fiindcă o cunosc bine, știam că e – la fel ca mine – preocupată de ce are în farfurie și îi place să povestească despre asta cu exclamații de entuziasm și sclipiri în privire. Mai știam, de asemenea, că e o cititoare versată și că scenele culinare – de atmosferă sau chiar mai importante de-atât – îi plac, cum, de fapt, ar și trebui să-i placă unui scriitor-cititor care chiar știe să aprecieze o mâncare excepțională.
Ce se întâmplă între masa de scris și masa de bucătărie a Ștefaniei Mihalache? Vă las pe voi să descoperiți în cele ce urmează. Poftă bună!
Cine e personajul principal din bucătaria ta?
Soțul meu, cu talent de veritabil chef, e personajul principal din bucătărie. Îmi place să-l urmăresc de pe scaun. Nici n-aș putea face altceva, pentru că el nu poate fi în bucătărie decât umplându-o. În bucătărie, el conduce o orchestră ai cărei muzicanți sunt variantele multiplicate ale lui însuși. Acțiunile sunt perfect sincrone, perfect cronometrate, chiar dacă de multe ori opuse ca sens sau ca scop. Dacă m-aș ridica, fie și să iau un pahar cu apă, aș cauza un falset îngrozitor. Dacă rămân așezată, bucătăria se umple încet-încet de arome neverosimile, ca într-un restaurant de patru (ca să nu zic de cinci) stele. Mai sunt însă și zile când, din lipsă de timp, trebuie să conviețuim în bucătărie la pregătirea câte unei mese rapide. Atunci, sunt acceptată ca asistent. Sunt persoana care adună vasele, șterge blatul de lucru, spală legumele. Câteodată, chiar asezonez salata.
Ai scris vreodată despre mâncare? Dacă da, te rog, dă-ne detalii…
În viață, mănânc cu mai multă poftă decât în cărțile mele. Îmi amintesc numai de niște mere din Est-falia, mai degrabă privite cu reticență, ca pe o comoditate mereu la îndemână. Dacă e cazul să gătească cineva, acela va fi un personaj masculin. În schimb, există în cărțile mele mese. Mese lungi, mese întinse, balcanico-homerice, la care, iarăși, nu mâncarea e importantă, ci mesenii, cei care se adună și își exhibă în jurul mesei iluziile, inadecvările, ignoranța și altele. Masa îmi relaxează personajele, le face să intre într-o „visătorie” sudică, în care se arată fără teamă, dar și fără control și, de asemenea, într-un fel de binevenită lipsă a conștiinței de sine.
Ai vreun tabiet „culinar” când scrii (sau când nu scrii)?
Când scriu nu mănânc. Și nu prea am nici alte tabieturi. Nici măcar nu m-am gândit c-aș putea avea. Scrisul, cel puțin al meu, nu pare să se poată însoți cu altceva. Nu pentru că altceva m-ar distrage, ci pentru că atunci sunt, inevitabil, singură, așa cum suntem singuri în momente mari, transformatoare, delimitante.
Dacă ar trebui să seduci pe cineva cu ajutorul mâncării, ce i-ai găti (ce i-ai povesti că i-ai găti)?
Dacă ar trebui să seduc pe cineva cu ajutorul mâncării… nu cred că mi-ar ieși prea bine. Acum, că trebuie să răspund la întrebarea asta, îmi dau seama că, dacă în ecuația unei relații (nu numai erotică) între doi oameni se înscrie și acțiunea de a găti, atunci eu sunt, în mod evident, cea care primește. Sunt egoista relației. Sau protejata/răsfățata relației. Nu am crezut că excelez la acest capitol (deși, când sunt nevoită, mă descurc bine) și atunci n-am încercat să impresionez/seduc prin el. Eu sunt mai degrabă cea care stă pe scaun în bucătărie, timp în care celălalt (îmi) gătește și eu pălăvrăgesc, sunt simpatică, amuz, creez silogisme ad-hoc și tot ce mai e nevoie pentru atmosferă… Eventual, torn vin în pahare. A, și, cum mi s-a zis odată, sunt foarte bună la strâns masa.
Ce n-ai putea mânca niciodată? De ce?
Sunt o foarte mare carnivoră. Cu un suflet de vegetariană. Adică, îmi pare rău că sunt nevoită să mănânc carne, dar organismul meu pare să fie făcut așa. Legumele sunt atât de inconsistente… Și, dacă tot nu pot să mă abțin de la carne, am hotărât să practic și discriminarea pe bază de atribuții fizice (ale animalelor); le mănânc pe cele obișnuite – porc, pui, pește, mai rar vită, și mai rar rață – dar nu-mi voi înfige dinții pofticioși în iepure, căprioară etc. Încerc să mă abțin și de la miel, mai ales de Paști, când bietele animale sunt supuse unui masacru în masă. Bineînțeles că și porcii pot fi simpatici sau drăgălași și că ăsta nu este un criteriu valid, știu. Dar a trebuit să trasez o linie de demarcație și am făcut-o. Nu, n-aș proceda la fel și în cazul unor alegeri care ar implica oameni, dacă se va întreba vreun justițiar. De altfel, și dacă alegem să mâncăm doar legume, cum știm că ele nu suferă când sunt rupte, tăiate, strivite în blendere?? Cât știm noi despre durerea din lumea noastră, în afară de cea strigată? Și de unde știm ce se aude și ce nu, în afară de lungimea de undă pe care o percepe urechea noastră? Și de unde știm că, la rândul nostru, atunci când strigăm – victime, până la urmă, tot ale unui lanț trofic, măcar din punctul de vedere al faptului că trebuie să dispărem – se aude cu adevărat undeva?
Prima amintire culinară (madlena)?
Madlena mea e… tocănița de pui cu ceapă, aceea pe care o făcea bunica mea de la Brăila (mamaia – articulat, nu mamaie, cum se zice la București, spre eterna mea surprindere și neplăcere). Era o tocănița cu pulpe de pui și ceapă călită în sos de roșii, și cu nimic mai mult, probabil, dar pe care, ce să vezi, nimeni nu reușește să o reproducă. Nici mătușă-mea (mămicuța), care a locuit toată viața cu mamaia, nici maică-mea, care gătește foarte similar cu mamaia, deci, mai mult ca în Regat/ Moldova, nu ardelenește, nici Mircea, care (prietenii și cunoscuții pot confirma) gătește ca un chef de minimum 4 stele, absolut nimeni… Tocănița de pui cu ceapă are ceapă, pulpe de pui, roșii, sare și atât. Dar nimeni nu o poate face, n-are rost să ne amăgim. Nimeni în afară de mamaia (cu a). Și, de opt ani încoace, nici măcar ea.
Spune-mi ce mănânci ca să-ți spun cine ești.
Nu cred. Poate mai degrabă „spune-mi cum mănânci, ca să-ți spun cine ești”. Eu sunt un aliaj imposibil între gourmand și gourmet. Decât puțin și prost, mai bine mult și bun. Dar multul și bunul se consumă și acesta într-un fel anume. Adică, nu alergat, nu aruncat în stomac până nu mai poți să respiri, ci încet, savurat, bucată cu bucată, pe întreg parcursul. Dacă se poate, în mod egal. Cât ar trebui să dureze o masă? Cât e nevoie. Orice masă ar trebui să aibă timpul ei, neștiut, ca viața. Oamenii pe care nu-i înțeleg deloc sunt aceia (și chiar am cunoscut câțiva) care privesc mâncarea doar ca pe un mod de a-și menține funcțiile vitale. Oameni care nici măcar nu sunt atenți la ce mănâncă, oameni care mănâncă în fugă, din mers, și care au uitat, peste o oră, și ce au mâncat. Eu cred că aceștia au o deficiență a papilelor gustative, așa cum unii nu au „organ” pentru poezie sau altă formă de expresie. E și ăsta tot un fel de handicap, o lipsă, un hiatus. Nu fac apologia simțurilor, sau, mai bine zis, nu fac apologia exclusivă a simțurilor, dar ele sunt, totuși, căile primare prin care lumea ne pătrunde. Ca să clarific puțin ideea de „mult” despre care am vorbit aici, iată o propoziție pe care nu numai că nu o înțeleg, dar, rostită, o și detest: „mai bine să-mi fie rău decât să-mi pară rău”. Cuuum? Adică să mănânci, să îndeși ceva în stomac, chiar dacă nu-ți trebuie atunci, în ideea unei pofte postfestin care o să-ți trezească regrete? Asta e inacceptabil. Mâncarea trebuie să-ți aducă bucurie hic et nunc. Nu este artă care să te însoțească mai departe. Dar trebuie să-i dai ceea ce este al ei, cu același respect. Și al ei este acum-ul. Ce înseamnă să mănânci mult? Să mănânci cantitatea care te bucură, în ritmul care te bucură.
Scena preferată legată de mâncare din literatura română sau universală, repovestită în felul tău.
De vreo trei ani, eu am o obsesie legată de scriitorul Javier Marias. Pentru că (recunosc, aici) nu mai citesc mult (pentru că în mine nu mai încape, de un timp, literatură – cam în felul în care ești sătul după o masă mult prea copioasă în timpul căreia ai cam abuzat peste limita multului și bunului), Marias îmi ține loc, până una-alta, de toată literatura de care am nevoie, pe care o pot asimila și care poate rămâne cu mine. Și pentru că în „toată literatura” n-ai cum să nu găsești o scenă legată de mâncare, a fost nevoie doar să mă gândesc puțin și a apărut asta, din Mâine în bătălie să te gândești la mine: personajul principal se află la cină în casa unei femei pe care o, să zicem, curtează și al cărei soț este plecat cu afaceri la Londra. Se mănâncă bine, friptură, vin, înghețată la desert, pe deasupra farfuriilor plutește nespusul a ceea ar trebui să urmeze după cină. Numai că în sufragerie cu bărbatul și femeia se află și băiețelul de un an al femeii și al soțului ei. În ciuda faptului că ora lui de culcare a trecut de mult, copilul se uită încăpățânat la desene animate. Tensiunea sexuală dintre cei doi adulți crește, dar tot cu atât crește și încăpățânarea băiatului de a rămâne treaz. Femeia strânge masa cu o grijă neobișnuită pentru detaliu. Este încordată toată. Mama din ea este îngrijorată pentru copil și simte nevoia să-l ajute să alunece în liniștea somnului. Femeia din ea nu vrea decât să pășească odată în dormitor cu bărbatul invitat la cină. Copilul se încăpățânează, din mijlocul vârstei lui inconștiente, să păzească liniștea căminului său, să păstreze neatins locul din pat al tatălui plecat. Invitatul știe că e dorit, dar nu știe dacă nu cumva ar trebui să plece în ciuda faptului că e dorit, pentru că simte, în spatele ochilor pironiți în televizor, dreptul tatălui său, drept neîncălcabil, dacă o viață atât de crudă poate să-l afirme cu atâta putere. Sau poate, totuși, copilul va adormi… Nu mai am de adăugat decât două lucruri: iată de ce cred că masa din acest fragment de roman este cea mai atent strânsă masă și de ce, deocamdată, Marias îmi ține loc de „toată” literatura.
Suflet de țelină și trup de dovleac, înecate în ulei de măsline și zdrobite într-o feerie acoperită cu minte de parmezan ras si inimă de busuioc. Autor: actorul Mircea Dragoman, personajul principal din bucătăria scriitoarei Ștefania Mihalache.
Legenda pentru imaginea principală: Berbecuț împăstrămat. Legume îmbătate în oțet și sare. Cartofi pedepsiți în apă fiartă cu cremă de lapte furată de la vacă. Prună fermentata și fiartă de două ori. Autor: actorul Mircea Dragoman, personajul principal din bucătăria scriitoarei Ștefania Mihalache.
