Bookaholic

Acum zece ani, făceam revista Facultății de Litere din București, (be)Tonuri. I-am luat atunci un interviu lui Gheorghe Crăciun, un scriitor pe care îl admiram enorm. Revista și-a încetat apariția înainte ca interviul să fie publicat. Printr-un concurs nefericit de împrejurări, am pierdut după un timp aproape toate materialele programate pentru numărul următor, printre care și acest interviu. L-am căutat în repetate rânduri, pe diverse calculatoare, mailuri, nu era de găsit. M-am gândit de foarte multe ori la el, cu un regret imens că nu a fost publicat și cu vina că l-am pierdut. Ieri s-au împlinit 8 ani de la dispariția scriitorului și am schimbat câteva vorbe cu Oana Crăciun, fiica sa, pe Facebook, după ce ieri căutasem din nou, fără succes, prin mailuri și foldere vechi, interviul, sperând la un miracol. Miracolul s-a produs – am întrebat-o pe Oana Crăciun, fără speranțe prea mari, dacă ar fi cumva vreo șansă să mai existe documentul undeva. Căutând în arhiva din calculatorul său, l-a găsit! Interviul pierdut de 10 ani! Și, pentru că lucurile fac un arc miraculos în timp, una din întrebările pe care i le-am pus în 2005 era cum va arăta cartea cult a anului 2015. Și iată câ acest interviu iese la lumină exact în 2015. Oana Crăciun pune găsirea interviului pe seama meticulozității extraordinare a scriitorului, a ordinii care-l caracteriza și a rigorii sale atât de cunoscute.

Recunosc că am primit interviul cu mare emoție, ca pe ceva foarte prețios pierdut și regăsit, și că, pentru mine, dar cred că mai ales pentru cititori, este un moment important în cunoașterea scriitorului extraordinar care a fost și va fi mereu Gheorghe Crăciun. Vă reamintesc că, la editura Cartea Românească, a fost lansată de curând Seria de autor Gheorghe Crăciun, sub îngrijirea criticului literar Carmen Mușat și a fiicei scriitorului, Oana Crăciun, serie care a debutat cu volumele Acte originale/Copii legalizate (variațiuni pe o temă în contralumină) și Mecanica fluidului. Gheorghe Crăciun a fost unul dintre cei mai importanți scriitori români,eseist, publicist, teoretician al postmodernismului și critic literar.

Cum poate influenţa o modă literară receptarea unei opere sau a unui scriitor? Care ar fi criteriile de promovare mediatică a unui scriitor, validitatea lor precum şi rezistenţa unui astfel de “produs” dincolo de o tendinţă de moment?

Cred că recepţia cărţilor în general, în orice cultură, e, în mai mică sau mai mare măsură, un fenomen de modă. Deschiderea spre ceea ce se întîmplă sub ochii noştri, mai ales în cazul cărţilor, exprimă nevoia de înscriere în orizontul de gusturi al zilei. Cei care creează modele literare sînt cititorii, nu criticii. Cititorul este un prizonier, atît al propriului feeling cît şi al tropismelor artistice declanşate spontan în colectivitatea din care face parte. În lectură el îşi caută inconştient propria sensibilitate, propria atitudine. Este interesat de acele forme de limbaj care-l confirmă şi-l provoacă.

Snobismul, bovarismul, frustrarea, narcisismul şi fascinaţia alterităţii sînt cîteva din mecanismele modei. Dar cititorul nu e niciodată singur în această aventură a noutăţii. El aderă la ceea ce e imediat vizibil, decupat din context sub forma unei oferte speciale. O modă nu se poate constitui decît în contexte gata mediatizate. De asta au grijă editorii, serviciile de presă ale editurilor, librarii, agenţii literari, criticii de serviciu, unele publicaţii arondate grupurilor culturale de influenţă şi de prestiu etc.

Criticii sînt prea puţin implicaţi în declanşarea modelor literare pentru că ei operează cu criterii axiologice şi nu cu criterii de piaţă. Se pot afla la originea sau la cîrma unor direcţii literare dar asta e cu totul altceva. Nu e obligatoriu ca o direcţie literară să devină o modă. Sînt însă situaţii în care unele direcţiile literare şi culturale cu un caracter underground deliberat sau care la un moment dat au fost ocultate şi marginalizate politic să apară în prim-planul actualităţii ca mode de lectură. Aşa s-a întîmplat în anii 80 cu generaţia mea şi se întîmplă astăzi cu “operele” mişcării fracturiste şi douămiiste. Apărute în siajul lui Noica, scrierile neoconservatoare ale grupului păltinişan de azi au creat şi ele o modă, produsă în mare măsură de snobism şi de fascinaţia faţă de spiritul elitist. Fireşte, moda îşi are şi ea palierele ei de exigenţă şi opţiune tematică. Un caz singular e acela al lui Mircea Cărtărescu ale cărui prezenţe editoriale şi jurnalistice din ultima vreme au tot mai mult valoarea unui brand artistic-comercial.

Personal, nu sînt deloc de acord cu opinia că scriitorii la modă ar trebui priviţi cu suspiciune şi reduşi doar la forţa de atracţie a capitalului lor simbolic. Faptul că ei au intrat în atenţia unui număr mare de cititori şi încep să fie scăldaţi în lumina reflectoarelor e cît se poate de bine venit. Chiar ar fi de dorit să existe cît mai mulţi altfel de scriitori privilegiaţi ale căror nume să fie pe buzele tuturor. Un lucru este cert: prezentul n-are cum să trişeze istoria literaturii, oricît de mult şi-ar dori-o unii oficianţi ai săi. Pînă la urmă, moda nu poate impune sau spori valoarea unui scriitor. Îi poate cel mult augmenta popularitatea.

Care sunt cărţile care v-au rămas aproape, de-a lungul timpului, dincolo de modele literare?

Pentru că nu ştiu încă foarte bine ce e literatura ca spaţiu în permanentă mişcare, încerc să mă debarasez de prejudecăţi şi să fac în aşa fel încît toate cărţile să-mi rămînă aproape. Surprizele sînt posibile de unde nu te aştepţi. Nu m-am trezit niciodată în postura de a declara că am pierdut timpul citind o carte. Nu pot să citesc orice, nu pot să continuu o carte care nu-mi place, cărţile proaste sînt şi ele pline de învăţăminte pentru un scriitor. Sigur că de-a lungul timpului mi-au rămas aproape cărţile cu care am intrat în rezonanţă, cele care m-au provocat, m-au adus în stări de perplexitate, mi-au dat lecţii, mi-au arătat ce e cu mine ca om care scrie, simte şi gîndeşte. Nu mă dau în vînt după capodopere, iubesc mai degrabă operele imperfecte, deşi sînt extrem de sensibil la lucrurile bine făcute. Îi citesc cu aceeaşi plăcere pe Gogol, Joyce şi Bassani, pe Creangă şi Max Blecher. De la Flaubert, Lawrence Sterne, Cortazar şi de la Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban Radu Petrescu am învăţat enorm de multe. Mă atrag irezistibil Nabokov, Italo Svevo, Patrick Süskind şi mulţi postmodernişti americani. Îmi place proza lui Bacovia şi Arghezi, Pavese şi Peter Handke. Nu-mi sînt deloc indiferenţi scriitorii care investighează sensibilitatea feminină şi erotică (Stendhal, Tolstoi, Moravia, Anaïs Nin, Henry Miller, Bataille). Îmi plac mărturisirile, jurnalele, autobiografiile, autoficţiunile dar şi căutările experimentale. Cred că înainte de toate prefer acele cărţi conştiente de faptul că scriitorul e un operator pe piaţa limbajului. Mă simt aproape de prozatorii pentru care suportul şi materia scrisului se află în propriul lor trup. Îmi plac somatografiile de profunzime, Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, de pildă, sau Exuvii-le Simonei Popescu.

Ați coordonat volume care reunesc texte ale generaţiei ‘80, în care se întâlnesc foarte, foarte multe nume. Care au fost criteriile de selecţie a textelor şi scopul urmărit? Cum se vede această radiografie la douăzeci de ani distanţă şi care mai este actualitatea textelor?

Generaţia din care fac parte (cea a scriitorilor născuţi între 1950 -1960) se compune într-adevăr din mulţi scriitori valoroşi, diferiţi ca orientare stilistică şi atitudine existenţială. Nu toţi au aceeaşi importanţă novatoare, nu toţi au confirmat aşteptările după 1990. Cred că de fapt sînt mai multe valuri de optzecişti, cel puţin trei, avîndu-i ca exponenţi primul pe Mircea Nedelciu, al doilea pe Mircea Cărtărescu şi al treilea pe Caius Dobrescu – minţi teoretice strălucite şi scriitori deosebit de înzestraţi. Antologia mea, Competiţia continuă. Generaţia 80 în texte teoretice (compusă exclusiv din texte publicate înainte de 1990) a urmărit să ofere o imagine totalizantă a fenomenului, adunînd la un loc articole, răspunsuri la anchete, eseuri simptomatice pentru noul spirit literar din urmă cu două decenii.

În primii ani de după căderea comunismului, cînd în literatura noastră domneau confuzia, atitudinile contestatare şi un fel de anarhie surdă, mi s-a părut că generaţia 80 e încă prezentă pe scenă dar că imaginea ei e prea pulverizată. Modelul ei literar mi se părea în continuare viu, plus că el avea şi avantajul coerenţei, al rectitudinii morale şi al responsabilităţii artistice. Am vrut să marchez acest adevăr. Din păcate, în acei ani interesul pentru literatura ca atare se diminuase mult. Criticii şi scriitorii mai tineri au privit cu destule rezerve apariţia antologiei. Singurul care a ţinut să facă din publicarea cărţii un eveniment a fost Nicolae Manolescu, prin “România literară”. Marea mea mirare a fost aceea că tocmai unii optzecişti au primit această culegere colectivă cu placiditate şi lipsă de entuziasm. Nu mi-am dat seama de ce, dar mulţi dintre colegii mei de generaţie erau probabil fie obosiţi de literatură, fie fascinaţi de alte spaţii cultural-mediatice. Unii dintre ei (Stelian Tănase, Emil Hurezeanu, Mircea Mihăieş, Cornel Nistorescu) au reuşit să devină în scurtă vreme creatori de opinie, alţii au capotat în propriul lor manierism. Cei care erau cu adevărat scriitori au rămas ceea ce au fost. Au trecut prin metamorfoze interioare, au simţit nevoia să se distanţeze de marele eşalon al generaţiei dar nu i-au trădat spiritul originar chiar şi atunci cînd frustrările, orgoliile, teama de înregimentare s-au concretizat în declaraţii de desolidarizare. Cît despre statutul actual al acestei culegeri, ea a devenit un fapt de istorie literară şi un instrument de lucru, ceea ce e normal.

Cum vi se par tinerii scriitori? Credeţi că tendinţa aceasta spre autoficţiune, teme tari (sex, droguri), limbaj neşlefuit a apărut firesc în literatură sau este un fenomen de sincronizare forţată?

Tinerii scriitori mi se par imaturi. Nu ştiu ce să facă cu propria lor imaturitate biologică şi socială şi o afişează ca atare. Sigur că în literatură imaturitatea poate fi o temă şi o componentă importantă a curajului de a aborda noi forme de discurs (vezi doar exemplul lui Gombrowicz). Imaturitatea înseamnă nonconformism, energie primară, îndrăzneală, gustul încercărilor extreme. Ea poate fi la modul pozitiv ireverenţioasă, nerăbdătoare, nepăsătoare, iraţională, nihilistă. Sînt trăsături la care scriitorii maturi în general nu mai pot să se întoarcă, deşi de multe ori ar dori asta. Toată problema e aceea că în literatură nu poţi să fii imatur şi ca meseriaş. Oricît am vrea să credem altceva, scrisul e meserie. Nu stereotipie, spontaneitate necontrolată, clişeu la modă, nepăsare stilistică. Ci curajul de a inova, ştiinţa de a construi, consecvenţă a viziunii, subtilitate a asocierilor, responsabilitate verbală. Degeaba ataci subiecte vii şi “teme tari”, dacă le pui pe hîrtie neglijent, confuz, aleatoriu, vulgar. Sigur că poţi să-ţi faci din asta un stindard. Fiecare ins care scrie, fiecare grupare literară are dreptul la o ideologie şi la un mod de manifestare. În literatură e ca pe front, cadavrele combatanţilor sînt strînse la sfîrşitul bătăliei. N-aş vrea însă să se creadă că observaţiile mele reprezintă o respingere categorică şi exclusivă a fenomenului literaturii tinere de azi. E limpede că de doi-trei ani încoace scena literară începe să fie ocupată de alţi actori, unii foarte promiţători. Fetele mi se par de departe mai interesante decît băieţii. Cîteva nume care mi-au reţinut atenţia: Alina Nelega, Elena Pasima, Cecilia Ştefănescu, Felicia Mihali, Ştefania Mihalache, Ioana Baetica, Adriana Bărbat, Ina Crudu. Cel puţin, impudoarea lor vine dintr-o densitate a trăirii şi din consistenţa unei sensibilităţi pentru care recursul la pagina scrisă e ca şi obligatoriu.

Se mai justifică acum conceptul de generaţie sau ne legitimăm prin grupuri, microgrupuri, promoţii, găşti… ?

Cred că singura justificare a conceptului de generaţie literară e de natură artistică. Biologia joacă şi ea un rol, de mai mică importanţă însă. Contextul politic, social, ideatic, existenţial în care se formează scriitorii de vîrste apropiate joacă un rol fundamental. Acest context favorizează sau nu apariţia unei paradigme generaţioniste. În literatura noastră postbelică există două generaţii: cea a anilor 60 şi cea a anilor 80. Toate celelalte fenomene de grup sînt altceva, polarizări prea nesigure şi incerte pentru a putea fi transformate în concepte operative. Generaţiile sînt de creaţie sau nu sînt nimic. Ele impun atitudini, structuri, stiluri, ideologii şi au o mare putere de cuprindere. Ilustrează un spirit al timpului. Se constituie şi funcţionează pe bază de afinităţi, prietenii, dialog, solidaritate, convingeri comune, programe. Ştiu că astăzi într-o astfel de discuţie se preferă termenii tari (gaşcă, haită) şi că simpla pronunţare a cuvîntului generaţie produce reacţii dintre cele mai bizare: unii văd negru în faţa ochilor, alţii o trambulină cu imediată propulsie în literatură. Apartenenţa la o generaţie n-ar trebui să poarte cu ea nici riscul de a te trezi peste noapte cu o anatemă, nici cheia succesului imediat. Generaţiile de creaţie nu pot fi programate, ele sunt o rezultantă a unor forţe întîlnite întîmplător. Am răsfoit nu de mult un număr al revistei “Tomis” în care, de la un capăt la altul, se vorbeşte despre Generaţia 2000. Există şi o antologie de poezie coordonată de Marin Mincu pe aceeaşi temă. Cu toată părerea de rău, nu cred că se poate vorbi acum de aşa ceva. Contextul politic şi cultural e altul, libertatea încă euforică a acestui moment şi graba afirmării sînt prea puţin favorabile coagulării unei noi generaţii. E posibil să putem sesiza liniile unei noi sensibilităţi literare, însă carenţa esenţială e aceea a unui nou limbaj. Nu cred că dezinhibarea lexicală poate ţine locul spiritului novator.

Pronostic literar: cum va arăta „cartea cult” a anului 2015 în România?

În perspectiva unei situaţii literare normale, potrivit tendinţelor de acum, peste zece ani proza românească ar trebui să se poată mîndri cu un autor de talia lui Thomas Pynchon. În ciuda tuturor aparenţelor politico-sociale, nu văd posibilă la noi apariţia unui romancier ca Vargas Llosa, cum ar fi poate de dorit. Balcanismul nostru e minor în raport cu spiritul sud-american. Mai mult ca sigur, cartea cult a anului 2015 va fi o carte de tip american şi nu european. Cineva va trebui să culeagă şi roadele hibride ale culturii coca-cola şi ale muzicii hip-hop, ale plezirismului extrem şi ale dezangajării morale, ale metisajelor culturale de orice fel şi ale dictaturilor media.

Cum credeţi că primeşte cultura română contextul din ce în ce mai larg al europenizării şi chiar al globalizării? Care ar fi strategiile de promovare şi criteriile de selecţie pentru această “ieşire în lume”?

Dacă ar fi să am în vedere instituţiile culturale ale statului (Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român) unele organizaţii de profil (ca de exemplu Uniunea Scriitorilor), atunci aş spune fără ezitare: cu inconştienţă şi nepăsare crasă. Festivismul de paradă e în continuare singurul nostru mod de demonstra că existăm. Manageriatul cultural e în continuare la noi “o vorbă de dînşii inventată”. Nu ştim la ce foloseşte şi încercăm s-o umplem cu fondul nostru fără formă. Dau un singur exemplu: în România, la 16 ani de la căderea comunismului, nu există încă o instituţie preocupată la modul efectiv şi pragmatic de exportul literaturii române în alte spaţii culturale. Cu excepţia lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu (toţi trei formaţi în perioada interbelică) şi poate Norman Manea, Dumitru Ţepeneag şi Alexandru Vona, scriitorii români nu sînt cunoscuţi în Europa. Dar aceştia sînt scriitori din exil. Ce face statul român pentru promovarea scriitorilor din ţară? Nimic. Gellu Naum, Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Alexandru Ecovoiu au ajuns să fie traduşi în unele ţări europene fără nici un sprijin oficial. Nu e locul aici să discutăm ce ar trebui să facem pentru a depăşi această situaţie. Ar fi enorm de multe de spus şi de propus. Rămîn la constatarea că situaţia e intolerabilă şi că, în afară de bine cunoscutele noastre paleative de parcurs, pînă în momentul de faţă nici o instituţie culturală românească, guvernamentală sau alternativă, nu a oferit nimic concret.

aprilie 2005