„Cine este atunci acest eu?“ Cu această întrebare, articulată chinuit de un bărbat aflat într-o stare de neputincioasă reverie, între vis şi trezie, începe aventură bizară a unei conştiinţe care-şi întîlneşte dublul.
Altoită de Gustav Meyrink pe o mai veche legendă evreiască, cea a Golemului, povestea plasată într-un ghetou din Praga este, dincolo de dimensiunile stranii, care ar lega-o de genul fantastic, o aproximare, în proză, a unui sentiment general-uman, profund neliniştitor. Este vorba de senzaţia ce însoţeşte descoperirea că fiecare individ are o latură tenebroasă, un geamăn malefic şi autonom.
Cum spuneam, romanul începe cu o scenă de maximă confuzie, cu un bărbat care nu mai ştie cine e. În următoarea scenă, acelaşi individ ni se prezintă ca locatar al unei camere dintr-un imobil sărăcăcios, în la fel de sărăcăciosul cartier evreiesc din Praga. Cunoaştem primele personaje cu care va interacţiona şi de care ne vom ciocni mai departe în carte: Aaron Wassertrum, negustor de vechituri, roşcata Rosina, o fetişcană lascivă, posibil nepoata lui, Loisa, un adolescent hipnotizat de Rosina, Zwakh, bătrînul păpuşar, Charusek, un student ofticos, Hillel, arhivarul de la Consiliul evreiesc, Miriam, fiica lui etc. În plus, cunoaştem numele sub care se va prezenta de acum în colo bărbatul confuz în jurul căruia se construieşte romanul: Athanasius Pernath.
Un element important este că, la începutul cărţii, acest bărbat, cu conştiinţa propriei identităţi în ceaţă, îşi aminteşte că o dată a luat din greşeală pălăria altcuiva, şi că pe căptuşala de mătase citise acest nume: Athanasius Pernath.
Treptat-treptat, fără prea multe alte indicii, se leagă o tramă ce presupune transferul de identităţi, iar celui care nu-şi cunoştea iniţial numele, dar îşi amintea de inscripţia din pălărie, i se va spune Athanasius Pernath, gravor în pietre preţioase. De la un capăt la altul al poveştii, acest Pernath (să-i spunem) are senzaţia că nu-şi posedă memoria în întregime, că sînt lucruri din propriul trecut la care nu (mai) acces.
Pentru ca situaţia să se complice şi mai mult, are parte de o serie de viziuni, care i se impun şi îl locuiesc, practic, cu forţa realului. Sînt fie viziuni ce reprezintă fiinţe-arhetip, desprinse parcă de pe cărţile de Tarot, fie tulburătoarea apariţie a unui „celălalt“ care-i seamănă întocmai, şi de care toată lumea din ghetou se fereşte: Golemul, apariţie malefică ce vizitează comunitatea la fiecare 33 de ani, trăgînd după sine un rău general care trebuie să se manifeste ciclic.
Ce este acest temut Golem, pe care Athanasius Pernath îl simte ca parte din el, sau ca pe o ipostaziere a propriului sine? Legenda spune că ar fi o fiinţă creată de om cu mult timp în urmă, „întrupată din materia elementară de către un rabin iniţiat în tainele Cabalei, învestit cu o viaţă de automat, fără cuget, după ce i-a fost inserată o formulă magică în spatele dinţilor“.
Numai că legenda e folosită de Meyrink pentru a scoate la lumină un adevăr profund despre psihicul nostru, şi anume acea dimensiune pe care Jung o numeşte umbră şi care, simplist spus, se referă la ceea ce respingem din noi înşine, la ceea ce nu cunoaştem sau nu vrem să recunoştem ca făcînd parte din fiinţa noastră ordonată în planul conştiinţei.
În romanul lui Meyrink observăm cum umbra se manifestă şi în planul individual, al destinului unui personaj, dar şi în plan colectiv, afectînd existenţa întregului ghetou. Iată un pasaj lămuritor:
Oare nu e posibil ca acea acumulare constantă de gînduri care nu se modifică, otrăvind aerul din ghetou, să ducă la această descărcare subită, spasmodică? O explozie spirituală evacuînd visele noastre inconştiente la lumina zilei şi creînd, la fel cum face electricitatea cu fulgerul, o fantomă care prin expresie, aparenţă şi comportament ar revela pînă la ultimul detaliu simbolul sufletului colectiv?
Sînt multe zone, tenebroase sau măcar obscure ale cărţii, în care se vorbeşte de un rău fără nume, crescut din tensiunile acumulate în interiorul unei comunităţi, rău care trebuie să capete o formă pentru a-l putea confrunta/exorciza, iar acea formă e mereu una stranie, monstruoasă, aici a Golemului.
În orice caz, întreaga poveste – legată pe o structură bizară, sincopată, care cultivă misterul şi ambiguitatea – are, în substrat trimiteri, simetrii şi corespondenţe ce ţin de ezoterism, de alchimie, de Tarot şi Cabala. Cititorul nefamiliarizat cu ele le percepe prezenţa doar prin ceea ce aduc neliniştitor în poveste, prin ceea ce ascund, sporind opacitatea sensului, însă urmele unui scenariu iniţiatic sînt discernabile în corpul fantastic al povestirii.
Am punctat doar cîteva din mizele de idei ale poveştii. Aceea în care Athanasius Pernath se trezeşte e alambicată, fantastică, labirintică şi în ea se amestecă tot felul de figuri (bine desenate) din ghetoul praghez al începutului de secol XX. E acel gen de roman în care ai şi straturi de mister, şi inserţii fantastice, şi trimiteri ezoterice, plus un final care mai degrabă nu lămureşte şirul de întîmplări care sfidează o cauzalitate raţională.
Există, de exemplu, o anume stradă pe care Pernath ajunge din întîmplare (ca în toate scenariile arhetipale ce presupun iniţierea), Aleea Aurarilor, loc în care „ în Evul Mediu adepţii alchimiei încercau să obţină piatra filosofală şi otrăveau razele lunii“. Aici va da de o casă, despre care mai tîrziu află că e o casă fantomă, care nu se arată tuturor. Casa va reveni la finalul romanului şi de ea se va lega o răsturnare de identitate esenţială. Şi exemple ca ăsta sînt o mulţime.
Golem nu e un roman care să te lase să pătrunzi în el cu sufletul la gură. Orice proză în care doza de necunoscut e mai mare decît cea de familiar imprimă o rezistenţă la lectură. Pe lîngă şirul de întîmplări fantastice şi implicaţii oculte, există un teren ferm al descrierilor foarte plastice, hiperealiste aproape, ale vechiului cartier evreiesc, surprins, din păcate, doar în ceea ce avea tenebros, murdar, ameninţător.
Întregul oraş e însă văzut în felul ăsta, mai mult, întregul univers, aşa cum îl percepe mintea care scrie cartea, iar elementele neliniştitoare, neintiligibile chiar, scurmă la baza unei realităţi pe care tindem, în genere, să o considerăm fermă, de nezdruncinat. Golem este genul de proză care, în spatele unei intrigi ceţoase, aparent haotice, comunică nişte lucruri întemeiate despre aceste invizibile fisuri în crusta realului, oprindu-se, în plus, la un perimetr nesigur, delimitat de o veche/nouă întrebare: „Cine este atunci acest eu?“
Bun titlul, bună fraza de final.
Meyrink descrie, în esenta, procesul sufletesc prin care inițiatul trece cand începe să aibă experiența dublului, a vieții anterioare, a ceea ce se cheamă *planul astral*.
*Intre mine și lucruri stă timpul, îndesit, ani și ani, și toate-s vechi, răsărite din vremuri ce s-au dus.*
Minunat de frumos articolul dumneavoastră. Sper sa mai găsesc și altele, chiar dacă l-am descoperit după 6 ani. Si va multumesc. Cu gânduri bune, Carmen.