Niciodată nu mi-a plăcut și nu mi-am dorit să-i cunosc pe autorii cărților care m-au dat gata. Mi-a fost teamă, de fiecare dată, că întâlnirea pe viu o să fie o dezamăgire, și de multe ori chiar a fost. Regele alb (Polirom, 2008) și, mai apoi, Rugul (Polirom, 2015) au fost două dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultimii ani, și am găsit ecouri din literatura lui György Dragomán și în atmosfera prozei sud-americane, dar și în cărțile Hertei Müller, bunăoară. Însă întâlnirea cu prozatorul maghiar născut în Târgu Mureș, cu siguranță una dintre vocile marcante ale literaturii europene actuale, petrecută toamna trecută la Festivalul Internațional de Literatură și Traduceri de la Iași (ediția a V-a, 2017), a fost cu adevărat specială. Dialogul nostru – despre scris și traduceri, despre cărțile lui, dar și cărțile altora, despre singurătatea care îți deschide o întreagă lume – a fost mai mult decât fermecător. M-a odihnit cu adevărat, ca o discuție despre literatură între prieteni, și m-am gândit că, până la urmă, între autorul viu și cel de hârtie nu e chiar așa o prăpastie de netrecut.
Nu multă lume știe că, înainte de Regele alb și Rugul, ați mai scris o carte.
Da, însă prima mea carte (Cartea distrugerii, n.m., F.P.) nu e un monolog. E scrisă cumva din afară, e o carte mai rece. Dar când am început să scriu Rugul am vrut să văd cum era posibil să ne uităm la toate aceste detalii mici din interior.
Deci, s-au schimbat lucrurile sub aspectul acesta al notării detaliilor când ați scris Rugul?
Da. Când am început să lucrez la vocea Emei, am știut că nu trebuie să-mi scape niciun detaliu. Într-un fel, Ema la 13 ani e ca mine la 13 ani, când știam deja că amănuntele sunt importante. Pentru că aceste detalii mici ajung să fie extrem de emoționante, de mișcătoare. Și ele dau o plasticitate și o senzualitate totală textului. Așa că, pentru mine, era foarte important să reintru în această stare hiper-senzorială.
Sunt câțiva critici care au spus, speculând, firește, că Ema, ca în romanul lui Flaubert, sunteți dumneavoastră. Așa este?
Da, cred că am zis și eu odată că Ema sunt eu. Cu siguranță sunt mai mult Ema decât Dzsátá, pentru că el trece prin toate aceste peripeții care nu-mi aparțin. Am trecut și eu prin multe întâmplări, dar nu de genul celor din Regele alb. Acum, în Rugul, peripețiile sunt interioare (vocea e a unei adolescente de 13 ani, Ema, n.m. , F.P.), fiindcă adolescența te schimbă, crești, te înnoiești. Îți refaci cumva mintea și devii tu însuți. Și trebuie să fii singur, pentru că atunci se întâmplă o modificare uriașă, iar la sfârșitul adolescenței deja aparții lumii, ești acasă în lume. Îmi amintesc de ultima vară petrecută în România, la bunici. Ei plecaseră în Ungaria, pentru că bunicul meu avea de făcut o operație la ochi și noi am stat la ei acasă, și mai ales în grădina lor. Și am stat destul de mult timp singur în grădina lor. M-am și jucat cu fratele meu, dar am stat și singur destul de mult.
Ce-ți dă singurătatea, ca om, ca scriitor?
Îți dă un timp pentru a gândi. Eu am fost dintotdeauna atras de momentele astea de liniște, când nu se întâmplă nimic. Dar, de fapt, totul se întâmplă atunci. Și când am scris Regele alb, mi-am dorit să pun aceste momente în carte. Dar nu puteam face asta, pentru că acolo naratorul fuge tot timpul: aleargă, aleargă, aleargă. Și în Rugul personajele aleargă foarte mult, dar, uneori, totul se oprește. Ai posibilitatea să te oprești și să te uiți dinăuntru. Sunt fascinat de acest lucru și o să revin la el, la ce se întâmplă atunci când ești singur și te gândești la diverse lucruri.
Știu că ați și tradus, nu știu dacă mult, dar – în orice caz – mari scriitori. Cât de important e pentru un scriitor să aibă un traducător iscusit?
Cred că traducerea e un lucru foarte important. Și cred că toți scriitorii sau toți cei care vor să devină scriitori ar trebui să traducă. E o lecție foarte bună, și eu, ca scriitor, am învățat foarte mult din traducere. Iar faptul că știu cât de mult se chinuiește un traducător m-a făcut să apreciez traducerile cărților mele și mai mult. Cred că nimeni nu prea vorbește despre acest lucru, dar când scrii o carte ai foarte mult timp la dispoziție, în vreme ce săracul traducător trebuie să comprime tot acest timp în trei luni. E ceva brutal. Textul te prinde și rămâi capturat acolo și trebuie să respiri cumva. E o trudă enormă, uriașă, la care nu se gândește nimeni. Cred că și psihic e foarte greu să stai închis în cartea aceea. Ca scriitor, poți să scapi, uneori, de ceea ce faci, pentru că scrisul te respinge în afară, și timpul lucrează altfel, ai o relație specială cu timpul. Ești tu și timpul tău. Dar, când traduci, n-ai această șansă, nu te poți opri, și trăiești totul așa, condesat. E o chestie dureroasă și brutală. Și cei care fac asta, și o fac bine, sunt… fanatici. Sunt convins că toți cei care traduc din limbile astea mici – ca româna sau maghiara – sunt toți niște fanatici. Eu încerc mereu să fiu recunoscător pentru munca pe care o fac.
Dar ați putut să vă citiți traducerile cărților dumneavoastră în românește, nu?
Da, faptul că am putut să-mi citesc cărțile traduse în română e o situație unică. Și am putut să fac acest lucru numai cu engleza, germana și româna, dar cu româna e, totuși, altfel. Îmi amintesc când am citit prima oară traducerea unuia dintre romane în românește, am simțit un fel de eliberare, a fost ca și cum m-aș fi uitat într-o oglindă – o oglindă spartă, dar totuși o oglindă reală. A fost foarte frumos, și m-am bucurat mult de această traducere. Și relația mea cu limba română a devenit cumva alta după ce mi s-au tradus cărțile în limba română.
Aveți niște scriitori – poate nu neapărat dintre cei pe care i-ați tradus – care v-au format? Bănuiesc că sunt foarte mulți…
Da, sunt foarte mulți, dar o să vă spun patru. Prima mea traducere a fost din Singer, un autor care m-a influențat destul de mult. Tradiția asta mitică evreiască, puternică în Europa de Est, m-a marcat mult în anii adolescenței. Are el o carte Satan in Goray, dacă nu o știți, citiți-o, e o carte micuță, dar frumoasă, brutală și absolut uimitoare. La fel de mult îi datorez și lui Beckett, din care am și tradus, și am învățat mult de la el: despre structură, despre timp, despre cum se construiește un roman. Proza lui a fost foarte importantă pentru mine. Mai există un scriitor maghiar, îl cheamă Géza Ottlik, e un autor foarte important pentru literatura maghiară. Are el o carte care se numește Școala de la graniță, există o traducere și în limba română, dar nu se mai găsește. E despre o școală de cadeți militari, aflată la granița austro-maghiară și e o carte-cult în Ungaria. Am tot încercat să găsesc un exemplar în românește și să i-l dau lui Filip Florian, pe care am tot încercat să-l conving s-o citească. Un alt scriitor maghiar foarte important pentru mine,este János Székely. A fost tradus și în românește, cartea a intrat în tipar înainte de Revoluția din 89 și a apărut imediat după, în ianuarie. Acum am înțeles că o să fie publicat din nou în românește. E o carte micuță, care se numește Ce înseamnă norocul, dar, de fapt, era un titlu dat pentru a păcăli cenzura. În realitate, titlul cărții e Armata din Occident, și e vorba despre armata maghiară care se întoarce din Rusia după pierderea războiului. Și, într-un fel, e ca Babel, chiar e o carte uluitoare. Încă se găsește prin anticariate, i-am dat-o și lui Filip Florian și i-a plăcut, iar el i-a dat-o, la rândul lui, și lui Radu Cosașu. Și Filip mi-a zis că cel mai mare compliment făcut cărții a fost că Radu Cosașu, după ce a citit-o, a zis că el credea că cea mai bună nuvelă despre cai a fost scrisă de Tolstoi, dar acum știe că e scrisă de János Székely. Aceștia sunt câțiva dintre scriitorii care m-au marcat, dar mai sunt mulți, mulți alții. Mai e un scriitor pe care am vrut să-l traduc, pe vremea când încă nu era la modă în Ungaria, aveam vreo 20 de ani, Cormac McCarthy. Între timp, a devenit foarte cunoscut și în Ungaria.
Dacă ați fost prezent la dialogul dintre Mircea Cărtărescu și Olga Tokarczuk, la Teatrul Vasile Alecsandri din Iași, vă amintiți, poate, că se vorbea despre literatura central și sud-est europeană. Credeți că există ceva specific acestei literaturi (inclusiv în cărțile dvs.)?
Cred că suntem toți atinși de experiența totalitaristă, fiindcă dacă ai trecut prin așa ceva, acest lucru te marchează. E ceva adânc înrădăcinat în noi. Și, indiferent că scrii o satiră sau o carte pentru copii, acel ceva există acolo. Toți scriitorii care sunt din zona asta sunt marcați de experiența asta. Generația noastră – cât am fost copii, apoi adolescenți și adulți – a fost marcată de ce înseamnă să-ți fie frică, de sistemul acesta care te consumă și te mănâncă și apoi te scuipă afară. De ce face acest sistem din tine. E vorba despre memorie, despre a nu uita.
