Haiganu. Fluviul șoaptelor este cea mai recentă apariție a editurii de benzi desenate (and more, cum se poartă expresia) HAC!BD. Cartea, un volum zvelt și lucios de vreo 250 de pagini, poartă multe semnificații. Scrisă de autorul Marian Coman, scenaristul benzii desenate (despre care sigur ați mai auzit de la noi) Harap Alb Continuă, reprezintă un prequel al acestei povești, explicând o etapă anterioară din existența unuia dintre personaje – Ochilă, cum i-a spus Creangă, Haiganu, cum a fost rebotezat în versiunea de secol 21. Capitole din ea, pe când era încă sub forma unei nuvele foileton, au fost publicate încă de la prima ediție HAC!, în paginile fiecărui număr. Le puteți frunzări aici.
Și astfel am stabilit cadrul de desfășurare a poveștii lui Haiganu. Este tărâmul pe care, multă vreme mai târziu, va hălădui și Harap Alb, între întinderile Preida și Calsa Merza, peste munții Karsa, până în deltele râurilor Upa Gira și Upa Varpasa. Harta speculativă a întregului ținut se găsește și ea, pentru aprofundare și scufundare, aici.
La vremea acestei istorisiri despre Haiganu, găsim deja câteva dintre personajele originale, atât ale lui Creangă, cât și ale autorilor mai recenți: Haiganu-Ochilă și Moroianu-Spânul, cu rol principal, Nedelia-Sfânta Duminică și Ziraxes-Împăratul Roșu, în apariții secundare. Mai aflăm de nașterea cerbului bătut cu nestemate și cu stea în frunte, a cărui privire lasă fără suflare om sau dihanie, și, ca pe orice tărâm epic, ne întâlnim cu zei vechi: Pleistoros, zeul răzbunător al războiului, zeițele Kotys și Bendis, și Gebeleizis, zeul fulgeului, tatăl lui Haiganu. Anonimul și misteriosul Ochilă-Haiganu este și el unul dintre aceștia, un zeu osândit să rătăcească pe tărâmul oamenilor, temându-se și ferindu-se de noianul lor nestăpânit de gânduri, de acest fluviu al șoaptelor. Din acest flux al conștiinței Haiganu poate trage și împleti fire subțiri de destine, având viziuni despre viitor – unul sau mai multe posibile.
Povestea se petrece pe mai multe planuri, unul al eroilor tragici, chinuiți de puteri pe care nu știu să le stăpânească sau de abilități pe care nu și le doresc, și altul al antieroilor glorioși în ticăloșenia lor: Dekibalos și armata sa de copii flâmânzi și nemorți (ziceți-le zombi sau undead și ați prins ideea), moroi fabricați de celălalt nemernic viclean, Spânul, Moroianu, mortăciunea, care doarme amorțit iernile și se hrănește cu carne vie când se trezește. Alături de poveștile netrebnicului mărunt Mână Scurtă, ale unei fetițe de pitic plină de bogății scoase din măruntaiele munților, de prezența grandioasă a unui grifon (Ghilmax) și de cea a magilor și vrăjitorilor, povestea lui Haiganu se mută pe nesimțite de la basmul de secol 19 la literatura fantasy a următorului secol.
Istorisirea, cu tot cadrul său epic, este tributară atât marilor maeștri ai genului epic fantasy, cât și mitologiei locale a dacilor și tracilor, motiv pentru care Fluviul șoaptelor mai pune o piatră de hotar. Neuitându-și originea (din paginile benzii desenate), povestea este ilustrată la fiecare capitol cu imagini intense realizate de același desenator al lui Harap Alb, Andrei Moldovan.
Cu toate aceste motive destul de solide pentru a face o recomandare fără reținere pentru Fluviul șoaptelor, ne păstrăm totuși câteva rezerve: nu ne-am împăcat prea bine cu stilul cam sec al scriiturii autorului, nici cu curgerea lipsită de muzicalitate a frazei. Nu a sunat ca o poveste, nu ne-a tras înăuntru, nu ne-a ținut acolo. Noianul de substantive proprii fragmentează obositor fluxul poveștii cu toponime, oronime, hidronime și nume proprii, iar faptul că toate aceste denumiri necunoscute sună diferit, parcă neaparținând aceluiași dicționar și atlas geografic, le face frecvența și mai anevoios de urmărit.
Desigur, toate aceste denumiri existau deja in universul creat acum trei ani pentru continuarea poveștii lui Harap Alb, dar nu au rezonanță mitică; pentru cititorul de limbă română, la urechea căruia sună mai fermecător și expresiv nume precum Șarga Balaurului sau Fereastra Zmeilor, celelalte sunt niste artefacte seci – denumiri precum Opiramus, Upa Kiri sau Ida disonează cu numele unor personaje precum Dida sau Titilă. Care la rândul lor sunt din altă poveste decât Zourazi, Garlaan sau Rakatan.
Când văzuse Brâul de Piatră ivindu-se în zare, egumenul Priscus, zis și Mână Scurtă, le mulțumi Celor Mari, rostindu-le numele în limba nouă și în toate limbile străvechi pe care le știa. Sub el, bătrânul Ghilmax hârâia la fiecare bătaie de aripi, la fiecare respirație. Ghilmax fusese grifonul Înaltului Preot Tanaam, iar mai înainte slujise altor Înalți Preoți din Giradrigas, plecați la Heros când le venise sorocul. Vreme de nouă sau zece generații, Ghilmax colindase cerul de la Giradrigas către cetățile Orsidiei și înapoi, ba, de câteva ori, trecuse peste stepele din Calsa Merza pentru a ajunge la Korganon, ori chiar și mai departe, la Tyrida, acolo unde, cândva, îl ducea pe un preot din Giradrigas care, în mare taină, își lepăda straiele duhovnicești pentru a se împreuna cu femeile din lupanarele de la capătul lumii.
Înclinația către arhaisme și regionalisme nu este susținută cu toată convingerea, astfel încât, abia când te obișnuiești cu cadența poveștii, ești tras înapoi de concizia câte unui neologism sau de vreo oralitate modernă:
Se opri în dreptul tejghelei și ceru o cană de mied, o bucată de carne, o cameră și-o fată.
– Miedul și carnea acum, camera și fata mai târziu.
– Avem doar carne de pasăre, camere nu-s, iar fete găsești în drum! Nu le primim în han fiindcă se lasă cu scandal… N-avem nici mied. Doar cidru!
– Păi, de ce?
– De mere!
Acestea fiind spuse, probabil cititorii mai tineri nu se vor lăsa păcăliți de obsesia formei și se vor avânta în potențialul de fond al acestui roman horror fantasy, care oferă material de croială serioasă prin imaginație, alimentând cu zei și eroi noi panteonul mitologiei și basmului românesc, scuturându-l de praful oralității secolelor trecute și conducându-l, chiar dacă un pic șovăielnic, în epoca high fantasy.
Notă: Haiganu. Fluviul șoaptelor a avut lansarea în cadrul târgului de carte Gaudeamus 2015, de unde sunt și imaginile de mai sus. Cartea se poate cumpăra de pe site-ul editurii, unde se găsește întregul univers al lui Harap Alb, care continuă (mai ales că Fluviul șoaptelor este doar prima parte dintr-o serie de romane fantasy, pe care le așteptăm anii viitori).
