Homo Deus, continuarea din 2017 a bestsellerului Sapiens, este o carte neliniștitoare. Deși e foarte ușor de citit (îi prezic un succes la fel de mare ca al surorii sale), Homo Deus nu te lasă defel să adormi cu zâmbetul pe buze. Mai ales spre sfârșit, acolo unde tânărul profesor Yuval Noah Harari anticipează viitorul apropiat al omenirii.

Dar să încep cu începutul. Şi anume coperta doi. Despre ce e vorba în carte? Departamentul de marketing al publisherului ne lămurește (un pic lipsit de modestie): „Sapiens ne-a arătat de unde venim, Homo Deus ne arată încotro mergem”. Bine, şi eu, aici, am spus că unui marțian care mă întreabă „Care-i treaba cu voi, oamenii?” i-aș recomanda să citească Sapiens. Însă, în ceea ce privește noua carte, aș nuanța un pic. Homo Deus nu este în principal despre viitor, despre încotro mergem, ci mi se pare mai degrabă o analiză ingenioasă a contemporaneității (nu că asta ar fi neinteresant!), pentru ca doar în partea a treia Harari să treacă în revistă tendințele tehnologice actuale şi să încerce previziuni despre viitorii zeci de ani.

Personajul principal este același: umanitatea. (Scriind asta mi-am adus aminte că studiam în liceu cum e cu personajul colectiv în Alexandru Lăpuşneanul – uite că, în sfârşit, conceptul îmi e de folos!) Umanitate care a ajuns la un punct de inflexiune. Harari ne arată mai întâi o oglindă în care ne vedem dintr-o perspectivă nouă. Ne vedem ca specie, una dintre numeroasele specii care populează Terra şi care, prin capacitatea de a crede în convenţii abstracte cum ar fi statul, ordinea socială sau religia, a reuşit să faciliteze colaborarea în grupuri mari şi, astfel, să domine planeta. În oglinda asta nu suntem prea simpatici. Ca un bun om de ştiinţă, autorul face abstracţie de propria apartenenţă şi reuşeşte să facă umanităţii un portret la rece. Suntem în primul rând o specie care îşi tratează oribil verişorii din alte specii (ştiu pe cineva care, după ce l-a citit pe Harari, se gândeşte serios să treacă la vegetarianism din motive etice). Bine, nici cu alţi oameni nu ne-am purtat mai bine, cel puţin până foarte de curând (Harari dă exemplu împărţirea Africii cu rigla de către puterile coloniale, împărţire care nu a ţinut cont de populaţiile locale şi care a generat şi continuă să genereze războaie şi masacre interetnice).

Toată această descriere este de fapt reluarea tezelor principale din Sapiens. Dar spuneam ceva de un punct de inflexiune şi asta e ceea ce aduce nou Homo Deus. Harari descrie, de fapt, prezentul ca fiind un triplu punct de inflexiune.

În primul rând, iar ăsta e firul roşu al cărţii, omenirea a reuşit să învingă aproape definitiv marile catastrofe care i-au desenat istoria: foametea, boala şi războiul. Deşi mai sunt oameni care mor de foame, în cele mai multe colţuri ale lumii există mecanisme care împiedică asta (de la asistenţa socială la ONG-uri internaţionale), iar în ţările dezvoltate sunt mai puţine victime ale inaniţiei decât ale supraalimentării şi obezităţii. Boala nu mai este pedeapsa zeilor, ci are cauze medicale în genere cunoscute, vaccinarea a eradicat o serie de afecţiuni, epidemiile nu mai sunt devastatoare şi o grămadă de oameni mor de bătrâneţe. Războiul, deşi încă prezent la ştiri, a luat în multe părţi ale lumii (Europa) cea mai lungă pauză. Violenţa interumană, în general, a scăzut dramatic. Prin împuşcare mor în Statele Unite mai multe victime ale sinuciderii (60%) decât ale omuciderii. OK, am scos-o la capăt cu obstacolele principale, now what? Harari ne spune că umanitatea a pornit deja pe drumul către noile ţeluri: imortalitate, fericire, divinitate (de unde şi titlul). Cum exact? Cred că trebuie să las şi lucruri nepovestite, altfel de ce aţi mai vrea să citiţi cartea?

Al doilea punct de inflexiune este dispariţia religiei (nu vă grăbiţi cu contraargumentele, Harari a nuanţat cu un -ish după un capitol, aşa că o să clădesc şi eu un pic de suspans). The new deal este: am renunţat la semnificaţie în favoarea puterii. Pe tot parcursul istoriei, pentru fiecare individ religios conta dacă a ţinut post sau dacă a avut o aventură cu vecina. Conta pentru că omul era un actor lipsit de autonomie, într-o viaţă al cărei scenariu a fost deja scris în cărţile sfinte. Liberul arbitru se rezuma la alegerea între încălcarea rânduielii (cu repercusiuni imediate – trăznetul, seceta – sau cu repercusiuni definitive – focul veşnic) şi respectarea ei, cu promisiunea unui destin bun aici sau în viaţa de apoi. Ei bine, paradigma e pe cale să se schimbe definitiv. Lumea modernă crede că universul este orb şi nu are un plan. Lumea modernă nu mai crede în scop, ci doar în cauză, iar motto-ul este shit happens. Şi aici Harari adaugă acel bemol: de fapt, umanitatea nu poate trăi fără semnificaţie, aşa că a ales să creadă… în ea însăşi. Noua religie dominantă este umanismul. Greşit din punct de vedere moral nu mai înseamnă azi ceva care nu corespunde Bibliei, ci ceva care a rănit sentimentele unui om. De aici principiile liberal-umaniste: în politică – alegătorul ştie cel mai bine; în economie – clientul are întotdeauna dreptate; în estetică – frumuseţea e în ochiul privitorului; în etică – dacă simţi că e bine, fă-o!; în educaţie – gândeşte cu capul tău!

Al treilea punct de inflexiune are legătură cu tehnologia. Harari pleacă de la trenduri curente cum ar fi Siri, maşinile fără şofer sau dispozitivele purtabile (wearables) şi desenează un viitor în stilul lui Kurt Vonnegut. O să las cititorilor plăcerea de a descoperi în detaliu predicţiile despre viitorul omenirii.

Îmi dau seama că, spre deosebire de alte dăţi, am încercat să „povestesc” cartea asta de la cap la coadă. Şi, recitind, mi se pare un pic sec. Cartea nu e aşa. Cartea se citeşte pe nemâncate, e plină de exemple anecdotice, de la descrierea mitingului convocat de Ceauşescu, cel cu „Alo! Alo!” (e cu poză!) şi preluarea frauduloasă a revoluţiei de către Iliescu et co., până la cea mai mare operaţiune de salvare a evreilor din timpul Holocaustului – 30.000 de oameni – făcută de Aristides de Sousa Mendez, consul portughez în Franţa, care, înarmat cu o ştampilă, a eliberat în ciuda indicaţiilor guvernului său vize evreilor francezi. Culmea, chiar şi nenumăratele noţiuni ştiinţifice (de la theory of mind la prezentarea organismelor ca algoritmi) sunt descrise ca o poveste şi ajută la devorarea textului. Ceea ce am scris eu mai sus îmi pare ca o tulpină goală de pom de Crăciun sprijinită de un gard, la sfârşit de ianuarie. Adăugaţi din imaginaţie ace de brad, beculeţe, cadouri şi mireasmă. Cam aşa e cartea.

Yuval Noah Harari ne prezintă de fapt Weltanschauungul său. Şi o face atât de bine încât, chiar dacă pe alocuri exagerează sau devine senzaţionalist, este seducător. Am început citând de pe coperta doi, o să închei citând dintr-o recenzie Sunday Times de pe pagina de gardă: „Harari este un acrobat intelectual ale cărui salturi logice vă vor face să vă ţineţi respiraţia”. Sunt perfect de acord cu ambele sensuri ale acestei descrieri.

Eu am „citit” Homo Deus pe Audible şi am revăzut-o pe hârtie. Încă nu există o traducere românească, dar cartea se găseşte în engleză.

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

Radu Atanasiu

Radu Atanasiu predă gândire critică la Maastricht School of Management România, ţine cursuri online de critical thinking sau argumentație și este implicat în proiecte sociale.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *