O carte densă, cu multiple nuanțe, pe care trebuie să o citești cu atenție pentru a nu pierde nimic din fantasticul puzzle psihologic pe care-l face Max Frisch, Homo Faber face parte dintre acele texte care te bântuie mult timp după ce le-ai citit. Mereu ai impresia că-ți scapă ceva, așa cum îi scapă personajului principal, Walter Faber, sensul coincidențelor pe care le trăiește și un anumit irațional pe care, din perspectiva sa tehnicistă asupra lumii, și-l refuză.

Homo Faber nu are cuvinte în plus, ba chiar uneori simți nevoia de mai mult. Scris din perspectiva lui Walter Faber, un inginer cu o viziune raționalistă asupra vieții, ce crede în știință, în lucrurile palpabile, incapabil să exprime, zice el, emoții prea mari, textul pare la prima vedere unul sec, la nivelul observației exterioare a faptelor, mecanic, fără a merge în profunzime. Nu degeaba este subintitulat “un raport”, tocmai pentru că, de la început, ți se comunică o convenție, aceea a faptelor.

Exact aici stă însă geniul lui Max Frisch, în a spune atât de multe lucruri cu atât de puține mijloace, în a îmbrăca o poveste în esență fantastică prin șirul inexplicabil de coincidențe în cuvinte simple și observații laconice, distante și în a ascunde profunzimi psihologice și emoții puternice tocmai sub o aparentă distanță.

Pe scurt, faptele:

Walter Faber pleacă din New York cu avionul și, la o escală, brusc nu mai vrea să urce în avion. Îi e rău. Este găsit până la urmă în baie de personalul aeroportului și dus la îmbarcare. Avionul aterizează forțat în deșert. Un bărbat pe care-l cunoscuse în avion, insistent și stresant, se dovedește a fi fratele unui bun prieten din tinerețe, Joachim. Află de la el că Joachim fusese căsătorit cu Hanna, iubirea lui Faber din tinerețe și că au împreună un copil.

Eu nu cred în fatalitate şi destin, ca tehnician sunt obişnuit să calculez cu formulele probabilităţii. Ce va să zică fatalitate? Admit: fără aterizare forţată la Tamaulipas (2.IV.) totul ar fi decurs altfel; nu l-aş fi cunoscut pe tânărul Hencke, poate n-aş fi mai auzit niciodată de Hanna, n-aş fi ştiut nici până astăzi că sunt tată. E cu neputinţă de imaginat cum s-ar fi putut întâmpla toate acestea fără aterizarea forţată la Tamaulipas. Poate că Sabeth ar mai fi trăit. Nu contest: a fost mai mult decât o întâmplare că lucrurile s-au petrecut aşa, a fost un întreg lanţ de întâmplări. Dar de ce fatalitate? Nu am nevoie de mistică pentru a admite ca fapt empiric neprobabilitatea; matematica îmi ajunge.

Pleacă împreună cu Herbert în mijlocul sălbăticiei, în Guatemala, să-l caute pe Joachim, care se izolase de lume și nu mai dăduse nici un semn de viață de foarte mult timp – o călătorie spre un colț uitat de lume, lentă și plină de așteptări. Pe Joachim îl găsesc spânzurat. Walter Faber notează: “L-am fotografiat şi l-am îngropat.”

În New York, se întâlnește cu Ivy, femeia de care tocmai se desparte. Pe vaporul cu care se întoarce în Europa, o întâlnește pe Sabeth, o fată de care, în felul lui, se îndrăgostește. Sabeth îi aduce aminte de Hanna. Atracția pentru ea e inexplicabilă. Călătorește cu ea prin Italia și Grecia pentru ca, la finalul călătoriei și a unei serii lungi de coincidențe, să afle că Sabeth e copilul lui și să o reîntâlnească pe Hanna. Walter își redescoperă emoțiile și le notează stângaci.

max frisch

Când termini cartea, te întrebi de fapt cu ce pune Max Frisch în antiteză viziunea raționalistă și tehnicistă a lui Walter Faber despre lume. Cu destinul? Nu pare, nu vorbim de fapt de un determinism cât de o serie de coincidențe semnificative. Cu ceva supranatural care controlează tot? În nici un caz, misticul, cel puțin așa cum îl percepem în mod normal, nu-și are locul aici.

Discuţia cu Hanna — despre tehnică (după părerea Hannei), un tertip de a organiza lumea în aşa fel încât să n-o mai simţim cu intensitate. Tehnicienii au mania de a face creaţiunea utilă, pentru că nu-i pot fi părtaşi, pentru că nu le spune nimic; tehnica e un tertip pentru a izgoni, ca element de opoziţie, lumea din lume, să zicem, de pildă, rarefiind-o prin ritm, ca să nu mai simţim intens. (Ce voia să spună Hanna prin aceste vorbe, nu ştiu.) Tehnicienii sunt detaşaţi de lume.

Mai e ceva. Max Frisch nu se teme să apeleze, în subtext, la arhetipuri, nu se ferește de simboluri, ba chiar le integrează vizibil în  poveste (avionul se numește, de exemplu, Super-Constellation). Iar nu degeaba personajul este mereu în mișcare, călătorește, descoperă, o călătorie exterioară și interioară plină de semnificații care pune, de fapt, problema identității (temă în jurul căreia se învârte un alt roman extraordinar al lui Max Frisch, “Eu nu sunt Stiller”). Walter se schimbă pe parcursul călătoriilor, apare îndoiala asupra propriului mod de a privi viața, apar întrebările.

E posibil ca Homo Faber să enerveze tocmai prin stilul laconic, mecanic și prin aparenta lejeritate cu care sunt tratate lucrurile. Cum, un incest nu cauzează o dramă de proporții? O coincidență atât de mare precum cea cu avionul nu-ți dă de gândit? Ei bine, nu. Pentru că sub o aparență dramatică sau nu, lucrurile au întotdeauna o logică proprie.

Autorul nu-ți spune ce să simți. Într-un interviu, Max Frisch vorbește de faptul că nu vrea să descrie sentimente puternice, că sunt și alte feluri de a le arăta – prin gesturi, tăcere, fapte. E foarte greu să descrii un sentiment fără să-l schimbi și fără să te minți.

Max Frisch nu folosește soluțiile narative și de stil la prima mână, asocierile comune care-ți vin în minte când vorbești despre un anumit subiect. Trece de locurile comune, cu riscul de a pica în neverosmil sau absurd și cu riscul, asumat de altfel, de a părea rece.

Yes, that’s especially the case with Homo Faber. That was the point, that a man is giving an interpretation that is flat, flatter than life is. Walter denies he has experiences because he’s very helpless in expressing his emotions. So he describes himself as flatly as possible. He has the arrogance to say nothing. He realizes too late that he was engaged emotionally in many, many things.

            (Max Frisch în același interviu pentru Paris Review, pe care vi-l recomand să-l citiți cu totul nu doar pentru răspunsurile pline de înțelesuri ale autorului elvețian dar și pentru intrebările excelent puse)

Homo Faber poate fi citit și ca o oglindă a societății contemporane. Omul crede că poate controla tot, că are uneltele necesare pentru a schimba mediul din jurul lui, că este un făuritor și că știința este cea care ne guvernează și explică viețile.

Homo Faber oglindește antiteze profunde, care ne definesc ca oameni și pe care, până la urmă, e construită istoria noastră, și o face cumva tocmai pentru a ne pune pe gânduri și a ne face să ne întrebăm care e sensul real al lucrurilor. Nu-și propune să ofere o rezolvare la dileme precum rațiune versus credință, minte versus emoție, știință versus artă, liber arbitru versus predestinare. Doar ne spune că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par și le pune într-un context mai larg.

Cartea a fost tradusă la Polirom în 2002 dar, din păcate, nu se mai găsește. O puteți lua în format Kindle de pe Amazon. 

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *