Înainte să împlinească 18 ani, Sofia află că a rămas însărcinată cu Knopf, un om foarte influent, aflat în plină ascensiune. Sarcina fetei nu are cum să rămînă fără urmări, aşa că Albert este trimis să o ucidă. În scenă intră Paul, un bărbat misterios şi tăcut, care o salvează pe Sofia şi apoi o ia cu el într-o călătorie spre Vest şi spre libertate, încercînd să pună cît mai mulţi kilometri între ei şi necruţătorul Albert. Pe urmele lor porneşte şi Anton, fratele geamăn al fetei, hotărît să-şi recupereze cu orice preţ sora pe care o crede răpită. În paralel, Isabela se luptă cu dragostea ei împărţită în două, cu sentimentele de vinovăţie şi cu alegerea pe care trebuie să o facă în curînd. Dumnezeu îşi face apariţia în carne şi oase. Are buzunarele pline cu secrete, iar agenda lui este cel puţin sinistră. Toţi sînt legaţi prin nenumărate fire invizibile şi, fără să ştie, se îndreaptă cu viteză în aceeaşi direcţie, spre o întîlnire – şi un personaj –care le va schimba vieţile pentru totdeauna.
„Lumea mă întreabă uneori despre ce e vorba în Hoodoo. Le spun oamenilor că e vorba despre o grămadă de chestii. Dincolo de călătorii, muzică veche, sex, cuvinte potrivite şi alegeri proaste, dincolo de sînge şi lacrimi şi răzbunare, e vorba despre cîte puţin din fiecare lucru pe care îl ştiu. A, şi despre sfîrşitul lumii.” (Cosmin Leucuţa)
Hoodoo, de Cosmin Leucuța – fragment
roman în curs de apariție în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom
— Cum e să fii mamă?
— O să afli curând, nu?
— De asta mi-e frică. Nu sunt pregătită pentru asta. Adică… nu mă simt pregătită.
— Niciuna dintre noi nu e vreodată pregătită, o linişti bătrâna.
— Da, dar… Nu ştiu. Am stări ciudate. Într-o clipă mă bucur enorm de mult că urmează să fiu mamă, iar în următoarea clipă totul se întunecă şi parcă îmi pierd abilitatea de a lua hotărârea corectă. De când am aflat că sunt însărcinată, mă gândesc uneori mult la copilul din mine şi mă obsedează gândul că se va naşte din nimic, aşa cum şi eu tot din nimic m-am născut, iar alteori trece şi o zi întreagă fără să-mi aduc aminte de el, iar asta… mi se pare groaznic! Aş vrea să ştiu acum: o să fie copilul acesta un blestem sau o binecuvântare?
Bătrâna începu să râdă şi nu se mai putea opri. Sofia o privi cum îşi încreţea faţa ridată şi îi auzi vocea stridentă izbindu-se de pereţii casei. În cele din urmă, bătrâna se opri din râs şi o lămuri:
— Asta este întrebarea, nu? Cea pe care şi-o pune fiecare femeie, în sinea ei, în singurătatea ei, în locul acela unde poate fi sinceră cu ea însăşi şi poate să pună cele mai groaznice întrebări fără să fie judecată. Ironia sorţii face ca şi eu să mă fi aflat într-o situaţie asemănătoare cu cea în care te afli tu acum. Eram tânără, nehotărâtă şi urma să am un copil, de fapt, doi, cu un bărbat mult mai în vârstă decât mine. Atunci nu ştiam dacă mă iubea şi nu ştiam dacă voiam copiii aceia. Tot atunci am aflat că urma să orbesc şi că era posibil să transmit boala asta copiilor mei. Totul din jurul meu îmi spunea să renunţ la sarcină. Aş fi scăpat de o groază de probleme şi de griji, crede-mă.
Bătrâna se lăsă pe spătarul fotoliului şi păru să rememoreze în faţa ochilor săi albi întreaga istorie. Într-un final spuse:
— Apoi s-a întâmplat ceva şi am hotărât să îmi nasc copii.
— Ce s-a întâmplat? vru Sofia să ştie.
— Nu contează. Ceea ce s-a întâmplat are însemnătate doar pentru mine. Pentru restul lumii ar fi doar ceva trivial şi neînsemnat. Să spunem doar că mi-am primit răspunsul la întrebarea aceea.
Sofia oftă. Simţea că femeia bătrână şi oarbă deţinea secretele de care ea avea nevoie. Apoi o auzi vorbind din nou:
— Mi-am născut copiii şi apoi totul s-a schimbat. Aveam un cerc de femei cu care mă întâlneam, era un fel de grup de susţinere pentru femei care tocmai născuseră. Mă întâlneam cu toate femeile alea şi îmi spuneau că pruncii mei nu mai sunt ai mei fiindcă i-am născut. Ăsta a fost cel mai rău lucru pe care l-am făcut, i-am rupt din mine şi acum erau fiinţe noi şi nu ştiau de mine, şi nici nu voiau să ştie. Îi interesa doar să trăiască, să mă folosească şi să mă obosească până când nu mai eram bună de nimic. Apoi aveau să-şi vadă de viaţă şi să mă uite. După ce i-am născut, pe Paul şi pe soră-sa, am pierdut o parte din mine. Le-am dat-o lor şi mi-am pierdut feminitatea. Nu mai ştiam să fiu cochetă, nu mă interesau ieşirile. Nu mai voiam să fac sex. Doamne, şi ce mult îmi plăcuse sexul înainte! Mă simţeam urâtă şi ştiam că era preţul pe care îl plăteam pentru ei, pentru că îi aveam. Vaginul îmi atârna ca mâneca unui vrăjitor şi mă simţeam uzată de tot. Dar îi iubeam. Să-ţi ţii nou-născutul în braţe este ceva ce fiecare mama va şti să aprecieze la momentul potrivit. E ca şi cum ţii în braţe infinitul, crezi că orice e posibil şi te simţi puternică, plină de dreptate şi înrădăcinată în toate câte te înconjoară!
Bătrâna suflă fumul afară şi adăugă:
— E sentimentul perfect.
Îşi mai aprinse o ţigară şi spuse:
— Uneori mă trezeam în miez de noapte ca dintr-un coşmar şi mă gândeam cu groază că fusesem la un pas de a nu-i avea. Că fusesem la un pas…
Fălcile lăsate ale femeii se încleştară şi ochii i se umeziră. Bătrâna păru să-şi amintească ceva, apoi scutură din cap.
— Fă ce crezi tu de cuviinţă. Orice decizie vei lua, va fi cea corectă.
Sofia se lăsă pe spătarul scaunului. Pe peretele din faţa ei atârna capul unei căprioare, iar ochii ei negri erau larg deschişi şi nu aveau să mai clipească niciodată.
Se mutară pe verandă. Greierii se auzeau în întunericul din jurul casei. Bătrâna îi spuse fetei:
— Hai, ridică-te o clipă. Du-te în camera de zi şi o să găseşti pe al doilea raft de sus o copie a Sticlei. Adu-o aici.
Bătrâna îi dădu un autograf Sofiei pe un exemplar din Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Munro, spunând:
— Uite aici, o mâzgălitură pentru când voi fi moartă şi celebră.
— Dar eşti deja celebră! spuse Sofia şi avu grijă să nu se mai formalizeze.
— Ce înseamnă să fii tânăr! Draga mea, celebritatea din timpul vieţii e ca focul pe care îl poţi întreţine. Adevărata faimă e cea care se naşte din cenuşa ta.
Se lăsă liniştea. Câinele era tolănit lângă fotoliul fetei.
— Te uiţi la stele? întrebă bătrâna.
— De unde ştii?
— Toată lumea le priveşte când apar şi toată lumea tace când le priveşte. Nu ai cum să nu le priveşti.
— Sunt atât de strălucitoare. Nu am văzut niciodată stele atât de mari. Şi totuşi, sunt aceleaşi stele pe care le privesc de când eram mică, spuse Sofia melancolică.
— Mi-am dat seama că eşti genul de om căruia îi place să privească stelele.
— De cât timp locuieşti aici?
— M-am mutat aici când Paul şi Isabela au împlinit 7 ani, deci… de mult timp. A fost decizia pe care am luat-o împreună cu tatăl lor. Eram aproape oarbă şi oraşul devenise prea mult pentru mine.
— Aş putea să-mi petrec şi eu câteva decenii pe veranda asta, şopti Sofia îngândurată.
I-ar fi plăcut să fie mereu înconjurată de natură, de liniştea aceea sălbatică.
— Să privesc stelele astea în fiecare seară, oftă fata.
— Da. E ceva legat de locul ăsta care mă face să mă simt împlinită şi ajunsă la capătul puterilor. Poţi călători şi poţi vedea lumea întreagă – eu ştiu, fiindcă am facut-o – dar nicăieri nu poţi fi mai fericit decât în mijlocul simplităţii naturale. Aici, timpul curge altfel. Parcă ieri eram tânără şi frumoasă, iar acum mă pregătesc să închid ochii. Alteori am impresia că străbat podelele astea de un milion de ani. Dar nu contează. Ce contează e că simt liniştea. Lipsesc multe lucruri moderne din casa asta, dar niciodată în cei 30 de ani de când locuiesc aici nu le-am simţit cu adevărat lipsa. Regulile lumii ăleia – arătă cu capul spre pădurea care înconjura casa – nu se aplică aici. Locul ăsta e străin de reguli. Aici se poate întâmpla orice.
Despre Cosmin Leucuţa
Cosmin Leucuţa s-a născut pe 3 octombrie 1986, la Arad. În 2009 a absolvit Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Este scriitor cu normă întreagă, iar în timpul liber lucrează la o multinaţională. A început să scrie poveşti la 14 ani şi pînă în prezent a publicat povestiri, nuvele şi fragmente din romane în reviste precum EgoPhobia, LiterNautica şi Hypocrisia. La vîrsta de 23 de ani a scris romanul Laptele negru al mamei, care este cîştigătorul Concursului de Debut organizat de Editura Adenium în anul 2013. Un alt roman al său – Statele Unite ale lui Dumnezeu – a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, ediţia a VI-a (2013), organizat de Editura Humanitas. În decembrie 2014 a fost cooptat în juriul concursului literar „Incubatorul de Condeie” şi din ianuarie 2015 a devenit invitat permanent al site-ului cultural Semne Bune, unde contribuie cu articole, recenzii şi editoriale pe teme variate. În octombrie 2017, Editura Casa de Pariuri Literare i-a publicat o culegere de povestiri scurte intitulată Numele altora. Locuieşte în Timişoara, împreună cu cele două pisici ale sale.
