În timp ce fierbe trandafiri pentru dulceaţă într-o cratiţă imensă, Maria îi povesteşte Maiei, nepoata ei, ce s-a petrecut în jurul hanului construit de Hagi Tudorache în inima Bucureştiului acum mai bine de 100 de ani.
Cam ăsta ar fi punctul de pornire al poveştii care se desfăşoară, cu sinuozităţi şi multe detalii de atmosferă, în Hotel Universal (editura Polirom), urmărind două direcţii mari şi late: secolul XIX la vremea în care Vasile Capşa învaţă să facă cele mai bune cofeturi din Bucureşti şi centrul vechi al aceluiaşi Bucureşti, imediat după Revoluţie.
Cîteva vorbe despre istoria locului sînt necesare, pentru că de ea se leagă tot ce se va petrece şi în povestirile Mariei, şi în viaţa Maiei, studentă şi locatară a fostului han, devenit, în anii ’90, cămin studenţesc.
Istoria merge aşa: ridicată de Constantin Hagi Tudorache pe locul unui fost han distrus în incendiul din 1847, după Revoluție, clădirea Hotelului Universal, fostul han Teodoraki, ajunsese bordel proletar în perioada comunistă şi cuib al Securităţii. După ’89 a intrat în proprietatea Ligii Studenților de la Facultatea de Litere a Universității din București și a fost transformată în cămin studențesc. Astăzi, ce s-a mai păstrat din clădirea Hotelului Universal se găseşte pe Strada Gabroveni, la numărul 12.
La momentul la care se petrec întîmplările care o au pe Maia ca observator principal, ea locuieşte în mansarda cu numărul 308, în miros de gunoi şi ipsos, de „mlaştină stătută“ şi igrasie. Tot aici trăiesc fel de fel de personaje pestriţe, majoritatea cu bizarerii greu de explicat raţional. Aşa e Aliona, o clarvăzătoare venită din Moldova, de fapt ghicitoare în Tarot („Aliona vedea viitorul aşa cum alţii repară ceasuri sau fac pîine“), şi ca Maia însăşi, care dispune de puteri „para“. De exemplu, (un singur exemplu dintr-un şir) Maia ghiceşte în cărţi adevărate: nu se ştie cum, paragraful la care deschide cîte o carte vorbeşte despre o situaţie concretă care chiar ajunge să se întîmple.
Dar Maia e mic copil pe lîngă bunica ei, Maria, şi ea la fel, prin comparaţie cu Rada, strămoaşa lor, bulgăroaica din Topoli născută cu darul de a vedea prin oameni. După un şir alert de întîmplări care presupun drumuri de seară, călătorii obositoare şi încrucişări de destine, Rada se apropiase de Vasile Capşa, faimosul cofetar, personaj bizat pentru vremurile lui, curat deviant. Maia îl descoperă treptat în timp ce citeşte corespondenţa dintre el şi străbuna ei, Rada, epistolar sincopat care e şi cea mai de preţ avere din mansarda ei, ce pare că pluteşte pe deasupra Bucureştiului, ca în poveştile sud-american-magice.
Partea curat-realistă a cărţii ţine de panoramarea locuitorilor Hotelului care îşi fac veacul în aerul promiscuu al locului. Aici interlopii, foştii securişti şi cei mai puri idealişti se amestecă şi se contaminează în damful de provizorat şi insecuritate al anilor ’90 în care, totuşi, speranţele aveau o cotă încă ridicată. Dar nu numai viaţa din cămin e pusă în pagină, într-un amestec de hiperrealism şi proză care uzează de iluzia optică şi de ambiguităţile tipice fantasticului. Apar instantanee din stradă, vederi panoramice, (aproape!) retro din Centru Vechi, cum e, de exemplu, cea din faţa bisericii Stravropoleos:
„Lumea aceea amestecată din Bucureştii anilor ’90 – actriţe cunoscute şi eseişti în formare, cîntăreţi rock, gospodine, arhitecţi, călugări adevăraţi şi pictori vestiţi, implicate în reconstrucţia şi pictarea bisericii, scriitori necunoscuţi şi jurnalişti intransigenţi, cîţiva teologi ce visau la o sinecure în diplomaţie-, o lume încă neaşezată şi cu iluziile intacte“.
Planul prezentului, în care Maia descifrează corespondenţa dintre Rada şi Vasile Capşa face o joncţiune cu cel al trecutului în dublă cheie: realistă şi fabulatorie. Planul realist include trimiteri concrete la trecutul locurilor, o naraţiune de factură istorică, estetizantă, livrată într-un limbaj arhaizant şi cu o frazare patinată, detalii de atmosferă şi decupaje din trecut care dau un aer matein, „orientalizat“ întîmplărilor. Revenirile în concretul anilor ’90 ţin, majoritatea, de viaţa în Hotel Universal, şi au toate un halo fantast.
Planul fabulatoriu vizează corespondenţa (sau existenţa ei concretă) dintre Rada şi Vasile Capşa, şirul de întîmplări bizare, ale căror protagoniste sînt femeile din familia Maiei (toţi bărbaţii din familie mureau, nu se ştie de ce, înaintea femeilor, care îi pomeneau gătind pilafuri, sarmale şi prescuri pentru parastase), suprapunerile de tipare recurente trecut/ prezent şi talentele incantatorii, de vrăjitoare-văzătoare ale strămoaşelor Maiei.
Întregul clivaj realism-fantastic e definitoriu romanului şi aproape că nu e personaj care să-i scape. Hotel Universal e o ficţiune cu multe subsoluri, cu referinţe la ezoterism, cu trimiteri oculte, cu un schelet iniţiatic, bine camuflat în mozaicul de întîmplări şi mai ales de meditaţii din marginea lor. Miza cărţii nu e fotografia realistă, chiar dacă o include (şi în planul anilor ’90, şi în cel de secol XIX), ci un anume mod de a accesa realitatea. Este o carte a căutărilor, în multe (şi ascunse) chei, şi, aş spune, şi o carte a explorărilor curajoase. Spun asta pentru că interesul pentru orice ar avea un substrat ezoteric te expune mult (mai ales ca prozator la prima carte de ficţiune), şi implică multe riscuri.
Ambiguitatea, care imprimă atmosfera dominantă în roman, e intensificată şi de cîteva ieşiri din scenă greu de explicat. Aşa e dispariţia lui Vasile Capşa (aş mai fi citit mult şi bine despre drumurile şi despre viaţa lui), aşa e şi ieşirea finală a profesorului de limbi clasice, Pavel Dreptu, un personaj în care se concretizează întreg amestecul cacofonic de energii din fostul han. Profesorul Dreptu se prezintă ca un enciclopedist respectat, erudit, ceremonios, riguros şi frecventator fin al valorilor exclusive înalte. Dar e şi un libidinos venal, profitor, alunecos, demolat de alcoolism, făţarnicie şi autoiluzionări toxice, o caricatură care insiră repulsie, dacă nu direct ură şi dispreţ.
Sfîrşitul cărţii se leagă de sfârşitul lui Pavel Dreptu şi investigaţiile privitoare la moartea lui se aplică, în acelaşi timp, genezei romanului. Finalul include un calup de interogaţii „meta“ şi introduce în carte o dimensiune care problematizează, în fond, actul scrisului, natura literarului şi fondul comun dintre „cazul scrisului“ şi situaţia unei şedinţe de psihoterapie. Tot aici se relativizează identitatea personajelor, credibilitatea lor, şi se pune sub semnul întrebării verosimilitatea întîmplărilor a căror protagonistă a fost Maia, întregul text fiind privit ca o confesiune sincopată a unei paciente refractare (şi rezistente) la terapie.
Soluţia găsită pentru final răspunde, tehnic, multor întrebări legate de coerenţa cărţii, de babilonia iscată de intersectările dese, confuzante uneori, dintre un plan halucinatoriu şi unul al concretului, dintre prezent şi personaje din alt secol. Ea, soluţia, răstoarnă perspectiva şi propune o regîndire din exterior a întregului şir de personaje şi fapte, realiste şi magic-realiste. Toate astea sînt puse sub semnul întrebări de un narator care ridică practic toate problemele pe care le-ar putea reclama un cititor cu spînceana ridicată.
Tehnic vorbind, totul se leagă, dar la alt nivel, pe care nu pot să-l leg decît de plăcerea de nimic bruiată a textului, finalul aduce o oarecare senzaţie de artificiu; de soluţie găsită de un designer-teoretician al scrisului care justifică, explică şi denunţă, în acelaşi timp, genul de poveste fusion la care am avut acces pînă atunci. Tot la capitolul de obiecţii aş pune şi ieşirea din scenă prea grăbită a unor personaje secundare (Aliona, de exemplu). Prezenţa lor ajunge să capete pregnanţă, să stîrnească interes şi apoi se efasează parcă prea rapid în plutonul de voci care asigură coloana de zgomot alb, fundalul cărţii.
A fost, chiar cu obiecţiile astea, cartea cea mai consecventă cu propriile premize dintre cele care au ajuns pe lista scurtă a premiului Augustin Frăţilă, cea mai bine conţinută între propriile limite, cea mai unitară, complexă, sofisticată şi ingenioasă stilistic. Este, în acelaşi timp, şi cea care îşi include, din prudenţă, onestitate sau din reflexul analitic al Simonei Sora, autocritica. A fost căştigătoarea mea.
Cartea poate fi comandată din librăria online Cărturești, la prețul de 22,36 lei. Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere în librăria online Cărturești.
