Bookaholic

Despre Hyperion Cantos e greu să scrii, pentru că nu știi de unde să începi. Și ți-ai dori să fii capabil să scrii o cronică pe măsura romanelor, un text fabulos, care să-i convingă pe toți cei care te citesc să dea fuga să-și comande seria lui Dan Simmons pentru că sunt unele dintre cele mai bune romane SF scrise vreodată (SF și nu numai, aș zice, dar cum n-aș vrea să-i supăr pe cititorii mai conservatori, oh, ups, am făcut-o deja, s**t happens).

Dar, pentru că lumea reală funcționează puțin diferit, o să încep prin a vă spune că, dincolo de viziunea epică a lui Simmons, care lucrează cu timpul și spațiul cam cum se joacă George R. R. Martin cu soldățeii lui de plastic în timp ce-și imaginează noi intrigi pentru A Song of Ice and Fire, stă o scriitură impecabilă, peste care dai mai rar într-un gen literar definit mai mult prin idei, și mai puțin prin condei. La fel ca și Kim Stanley Robinson, Samuel Delany sau Ursula K. Le Guin (și alții pe lângă ei, dar nu ne apucăm acum să scriem un pomelnic), Simmons are grijă ca povestea să fie narată frumos, nu doar să te prindă, ci să sune bine, să se ridice la standardele literare ale celui mai pretențios cititor.

În acest scop, primul volum este mai mult decât grăitor pentru cât de priceput e Simmons cu cuvintele, pentru că este practic o sumă de șase povești diferite, narate de șase personaje cu stiluri de a vorbi diferite: un preot catolic, un soldat, un poet excentric, un profesor evreu, un detectiv particular (“private eye”) și un diplomat.

Ca la o șezătoare, în timpul unei lungi călătorii, a cărei destinație s-ar putea să-i omoare pe toți, dar în care nu i-a forțat nimeni să meargă, cei șase încep să-și depene poveștile. Cu toții au fost aleși pentru un pelerinaj pe îndepărtata planeta Hyperion, un ultim pelerinaj înainte ca aceasta să cadă în mâinile unor invadatori. La capătul călătoriei, cu toții urmează să-și parieze propria supraviețuire într-o întâlnire cu o creatură mitologică, The Shrike – denumită așa după felul își ucide victimele, într-o îmbrățișare mortală, o mângâiere finală a lamelor, țepușelor și tăișurilor din care e construită. Legenda spune că această creatură mitologică (despre care nici nu se știe dacă există cu adevărat) îi îndeplinește, unuia dintre pelerini, o dorință, dar pe ceilalți îi ucide. Nimeni nu știe ca vreun pelerin să fi supraviețuit unei întâlniri cu ea, toți cei care se apropie de mormintele antice și misterioase în care se spune că ea sălășluiește au dispărut cu desăvârșire, dar personajele noastre speră într-un miracol, pentru că dorințele lor sunt arzătoare și nu pot fi îndeplinite decât printr-o astfel de intervenție divină.

În plus, toți cei șase pelerini (șapte, de fapt, dar aflăm pe parcurs de ce unul dintre ei nu-și poate spune povestea), au dorințe care ar putea influența în mod decisiv soarta întregii lumi – The World Web – un sistem numeros de planete împrăștiate prin galaxie, unite printr-o serie de porți prin spațiu, o invenție dăruită omului de mașini, odată ce acestea au devenit inteligente și independente și au decis să-și construiască propria lor casă undeva departe de oameni, dar mult mai aproape de centrul galaxiei.

Nu pot să vă spun mai multe, pentru că povestea este atât de complicată, încăt e greu de rezumat, și ar fi și păcat, pentru că e frumosă, complicată și surprinzătoare – deși pe alocuri șocantă și sângeroasă, și fiecare apariție a monstrului mitologic e aproape suprarealistă. Mie mi-a fost aproape imposibil să mi-l imaginez în grotescul lui deplin, dar puteți, dacă vreți, să aruncați un ochi la cum și l-au imaginat alții.

Un sci-fi cu un monstru, o să spuneți, cât de banal. Adăugați la această ecuație faptul că monstrul despre care vorbim a născut o religie, care îl consideră salvatorul umanității, venit printre noi ca să ne absolve de păcate prin pedeapsa supremă, moartea și o suferință eternă pironiți într-un copac făcut din spini de metal. Faptul că unul dintre personajele principale ale romanului este John Keats, poetul, da, și că pe unul dintre poemele lui (intitulat chiar “Hyperion”), se construiește o mare parte din narațiune, și aproape în întregime personajul poetului nebun Martin Silenus. Și că cele două volume ale seriei sunt presărate de referințe literare, filosofice, religioase, reale și imaginare, sunt scrie impecabil (ai senzația că cele șase povești din primul volum sunt scrie de șase autori diferiți, atât de de bine se disting vocile lor unele de altele), și o să găsiți, sper, un motiv să încercați romanele lui Simmons.

Nu vă așteptați la o lectură ușoară însă – cărțile sunt stufoase, iar faptul că, în final, ca orice SF care se respectă, pun sub semnul întrebării însăși existența rasei umane (de ce și, mai ales, pentru ce există ea), garantează faptul că o să dureze ceva până o să treceți prin ele. Dar merită, promit.

În mod normal, odată ce mă atașez de un autor, îmi place să îi explorez toată opera. Hyperion Cantos mi-a plăcut atât de mult, încât nu mai vreau să mă ating de nimic din ce a scris Dan Simmons, de teamă că n-o să fie la fel de bun și o să-mi strice, prin asociere, imaginea pe care mi-am construit-o despre seria mea preferată. Dacă vreunul dintre voi a citit Endymion, continuarea de la Hyperion – care se petrece în același univers, dar în viitor, cu personaje diferite – aștept să îmi spuneți dacă am dreptate sau nu.

S-a tradus și la noi, la editura Nemira, o găsiți aici, la Cărturești.