După un strălucit start de carieră poetică, Dan Ciupureanu face senzație debutând și în proză, cu Omar și diavolii (Ego. Proză/Polirom, 2017), într-o zodie fastă operelor din spectrul autoficțiunii. Un Bildungsroman al unei copilării precoce, evoluând către o tinerețe minată de psihoze, Omar-ul lui Ciupureanu-fiul pare să facă o pereche straniu complementară Copilăriei lui Kaspar Hauser a lui Bogdan-Alexandru Stănescu (aceeași editură și colecție, același an). O paralelă între cele două scrieri sincrone merită trasată nu doar pentru a revela aerul salingerian pe care îl împărtășesc, deopotrivă cu jocul de măști al autoficțiunii, cât pentru a marca o diferență majoră: antiintelectualismul pronunțat al lui Ciupureanu, contrastând cu dezabuzarea erudită din Kaspar.
O lectură antropologică (cum am propus în cronicile de până acum) va tinde să detecteze descrierea ecosistemelor sociale în care protagonistul Ian-Omar crește și prin care migrează: satul doljean cu telurismul său magic, Craiova punkiștilor, a maneliștilor și a fotbalului, biotopul lumpen (în cadrul căruia ni se dezvăluie microflora boemei literar-artistice, a poeților damnați din cercul familiei micului Ian), microcultura lucrătorilor români din Italia și Spania și, spre final, lumea marginalilor parizieni de toate etniile și rasele. O vitalitate tumultuoasă, instinctual violentă, nu rareori deviantă în raport cu normele burgheze, țâșnește la fiecare pagină, redată cu inocența și cruzimea unui narator care urmează neabătut regula dicteului diaristic.
Condusă la persoana întâi, într-un perpetuu indicativ prezent, confesiunea îl ține pe cititor cu sufletul la gură, în tensiunea unei actualități flagrante, care acumulează un efect de hiperrealism magic. Glisăm astfel pe nesimțite de-a lungul lunilor și anilor, al kilometrilor și meridianelor, într-un continuum narativ neîntrerupt de alineate sau delimitări ale dialogului. Singurele cezuri de ritm în acest epos nestăvilit le fac capitolașele lirice presărate în text ca un soi de jurnal paralel de vise.
O caracteristică a vocii narative este sinceritatea extremă, cruzimea exhibării, cu mult peste limita avuabilului. Da, Ian-Omar ni se adresează cumva ca de pe canapeaua pacientului, ceea ce constituie unul dintre nivelurile jocului cu care autorul își provoacă cititorii amatori de psihanaliză literară. De unde acea frustrare? De unde cealaltă pulsiune? Ce anume declanșează psihoza din finalul cărții, când Ian devine Omar? De unde diavolii?
Un alt nivel al jocului este – evident – balul de măști al autoficțiunii: până unde coincid datele biografice ale autorului Dan Ciupureanu cu cele ale eroului său? Cât este confesiune și cât plăsmuire?
Născut golan, crescut violent, îndrumat mai degrabă spre chiul decât spre frecventarea școlii (unde pare că s-ar fi descurcat fără probleme, datorită inteligenței intuitive), eroul cărții se suprapune cu persona publică a autorului, într-un fel de construct artistic la care sunt îmbiați să participe toți cititorii care se consideră (vorba sloganului) „mai inteligenți decât el”. Căci da: antiintelectualismul deja pomenit, auto-lobotomizarea simbolică, reprezintă nivelul suprem al jocului.
Să faci pe iraționalul, să mimezi precaritatea judecății, pentru a le stârni celorlați apetitul pentru interpretare – iată o capcană pe care Dan Ciupureanu ne-o întinde cu abilitate. Iar primul prins în pânza păianjenului pare a fi Radu Aldulescu, maestru incontestabil al prozei contemporane, cel care în postfața cărții fixează alter-egoul lui Ciupureanu junior în taxonomia unei întregi generații postcomuniste, dezrădăcinate printr-un „plan al unei conspirații planetare, desigur, depopularea României, dar Ian-Omar n-are de unde să știe… prea prins fiind de lupta cu diavolii”.
Poate că alter-egoul nu știe, dar autorul e perfect conștient și îndeajuns de subtil ca să exprime, prin drama unui personaj exponențial, drama unei întregi națiuni.
O observație rebusistică: numele Ian și Omar formează împreună anagrama toponimului România. Un simbol al devălmășiei și al rupturii față de matrice.
Și o observație de ansamblu. Năvalnicul Ian, deși aparent inadaptabil și de nestăvilit, reușește să viețuiască în țara-mamă conform unor norme de domesticire reciprocă, de negociere comodificantă între individ și sistemul suprasocial. Dimpotrivă, Occidentul, cu rigorile lui, pare să îl domolească și să îl fixeze „în banca lui”, cu prețul alienării (inclusiv mintale). De pildă, în România (SPOILER ALERT!), Ian face o noapte de arest după un scandal cu bătăi și vătămări corporale; în Franța, e arestat doar pentru că merge pe bicicletă în stare de ebrietate. „Le zic că nu știu să scriu în franceză – îi dictez declarația. Când ajung la numărul de beri consumate singur, mă întreabă: Sunteți deprimat?”. Angajatori, creditori bancari, polițiști și procurori – toți politicoși și cu zâmbetul pe buze – îl reprimă treptat și îl îndreaptă pe nesimțite spre recluziunea ospiciului.
Scena de final exprimă simbolic tânjirea noastră de indivizi-pioni către „altă culoare”. Înaintea unei partide de șah în salonul spitalului, Omar recunoaște că vrea să joace cu piesele negre, în timp ce Michel, colegul său de rasă neagră, admite că preferă albele (deși inițial amândoi se arătaseră indiferenți). „Nu-ți plac negrii? Sunt negru, ce întrebare-i asta?”
Dincolo de toată simbologia polară alb-negru (bun-rău, bogat-sărac, legal-clandestin, vest-est etc.), care ne poate accesa multiple interpretări, întrebarea reflexivă a lui Michel rămâne să ne frământe: de ce vrem mereu altceva? Ce ne împinge către ținte inaccesibile? De ce – în fond – suntem așa suciți?
Cumpără cartea din librăria online Cărturești!
