În Iepurele cu ochi de chihlimbar, Edmund de Waal, un artist ceramist britanic, reconstruieşte traseul unei colecţii pe care o moşteneşte: 264 de netsuke, miniaturi japoneze, sculptate în fildeş, corn sau lemn. Făcînd asta, el încearcă să refacă, pornind de la arborele moştenitorilor care au avut legătură cu colecţia, o istorie tactilă a propriei familii, de-a lungul a cinci generaţii, şi a relaţiei lor cu acele frumoase şi fragile obiecte care au ajuns pînă la el.
Este vorba de o veche şi influentă familie evreiască, familia Ephrussi, ai cărei membrii au fost legaţi prin întîlniri, relaţii şi alianţe cu o seamă de figuri din lumea artistică, dar şi mondenă, de prin toată Europa. Cosmopoliţi, înstăriţi, cu o ramură a familiei care s-a ocupat constant de bănci şi de finanţe, într-atît încît membrii cu înclinaţii mai artistice să-şi poată cultiva, nestingheriţi, pasiunile, cei din familia Ephrussi apar menţionaţi în fel de fel de jurnale mondene, în însemnări memorialistice (fraţii Goncourt nu au fost cei mai gentili observatori ai strămoşilor lui Edmund de Waal, în saloanele franţuzeşti la modă în epoca respectivă) sau chiar în romane.
Chiar dacă familia lui – a cărei cronică o scrie indirect, prin prisma circuitului acestei colecţii de miniaturi de-a lungul secolelor – s-a ramificat de-a lungul şi de-a latul Europei şi a inclus în propria saga istoria convulsivă a unui întreg bătrîn continent, Edmund de Waal nu vrea să facă o muncă de istoric nostagic după o Europă pierdută. Nu pentru că i-ar fi greu, dimpotrivă: „Ar fi suficiente cîteva anecdote cu un iz de melancolie puse cap la cap, mai multe detalii despre Orient Express, puţină hoinăreală pe străzile din praga sau prin alt loc la fel de fotogenic, cîteva tăieturi din ziare despre sălile de bal din Belle epoque, scoase de pe internet. Rezultatul ar fi o poveste nostalgică. Şi inconsistentă“.
Ce vrea el e altceva, cu totul diferit de o poveste romanţată, colorată în sepia şi încadrată în dantelării nostalgice, pe care şi le refuză din start:
„Vreau să descopăr ce relaţie a existat între acest obiect de lemn pe care îl învîrt printre degete – dur, simplu doar în aparenţă, japonez – şi locurile prin care a trecut. Vreau să ajung să pun mîna pe clanţa uşii, să o răsucesc şii să simt că se deschide. Vreau să intru în fiecare cameră în care a locuit acest obiect, să percep volumul spaţiului, să descopăr ce tablouri erau pe pereţi, în ce unghi cădea lumina care pătrundea prin ferestre. Şi vreau să ştiu prin ce mâini a trecut, ce simţeau şi ce gîndeau proprietarii săi despre el – dacă se gîndeau vreodată la el. Vreau să ştiu la ce a fost martor. “
A fost greu să scurtez decupajul din argumentaţia lui Edmund de Waal pentru că el cuprinde, în mic, atitudinea care a dat culoare şi caracter acestei cărţi atît de excentrice şi atît de ingenios construite. E vorba, în primul rînd, de o clară fetişizare a obiectului, de un ataşament senzual de un artefact infuzat de măiestrie estetică, de o încredere în rostul pe care aceste mărunte obiecte, fragile şi totuşi teribil de rezistente l-au avut şi încă îl au. Mai e vorba de un interes pentru tot ce înseamnă relaţie: nu obiectul în sine primează, ci istoria relaţiei cu cei care l-au încărcat cu un sens, de-a lungul atâtor ani în care a rezistat, sfidîndu-şi şi dimensiunile, dar şi istoria, una care a nu s-a împiedicat nici de graniţe, darămite de nişte biete porţelanuri.
De ce anume Charles Ephrussi, stră-unchiul lui din Paris, iubitor şi fin cunoscător de artă a început să colecţioneze minuatele netsuke în secolul XIX? Cum trăia el, de cine se înconjura, ce scria, pe cine iubea, cu cine a intrat în magazinul de japonezării (printre primele din Europa) unde le-a descoperit între multe altele?
Acest gen de recuperări îl face Edmund de Waal în cartea care îşi ia titlul de la o netsuke, un iepure de fildeş cu ochi încrustaţi din corn de bivol. Descoperă şi pune pe tapet extraordinar de multe lucruri despre stilul de viaţă al marii burghezii pariziene, de pildă, strat social care îşi permitea costul acestor colecţii, al cultivării de gusturi rare şi al studierii artei prin însuşi modul în care trăia: prin achiziţii importante de obiecte rare, prin călătorii de plăcere în Europa pentru studierea anumitor colecţii, prin frecventarea saloanelor vremii şi, la fel de important, prin asigurarea unor alianţe care să poată susţine în continuare acelaşi mod de viaţă.
Captivantă e şi descrierea fascinaţiei pentru japonism în Franţa secolului XIX, cu date şi detalii concrete, dar mai ales modul în care face, cadru cu cadru, reconstituirea filmului în care a apărut pentru prima dată colecţia lui de netsuke. E un act în care tactilitatea, senzualitatea şi modul în care ele implică oameni, afecte, conflicte şi obiecte dau coloratura cu totul specială a acestei cărţi.
Aş putea continua, scenă cu scenă, jurnalul arheologic pe care şi l-a propus Edmund de Waal. Aş putea să povestesc despre scrisorile lui Jules Laforgue, fost secretar al lui Charles Ephrussi, despre referinţele lui Proust la un anume tablou din biroul aceluiaşi Charles Ephrussi, despre Rilke şi scrisorile către Elisabeth Eprussi, avocată şi poetă, sau despre splendide case din Viena, călcate în picioare de agenţii Gestapo. Despre antisemitismul unor mari artişti şi despre frumuseţea tranzitorie a unei lumi scufundate cu bune şi cu rele. Belle Epoque, loasir, dar şi multe limitări. Esenţial aici e însă cum şi prin ce filtru vorbeşte De Waal despre toate astea.
Parcă voit curăţat de orice urmă de orgoliu sau remarcă auto-flatantă, cu o modestie exersată paragraf cu paragraf, cu o asumare a limitelor propriului discurs şi a stranietăţii în care o astfel de recuperare te plasează:
„Realitatea îmi scapă mereu printre degete. Viaţa rudelor mele din Viena se oglindea în cărţi, la fel ca Charles în parisul lui Proust. În romane apare mereu antipatia faţă de familia Ephrussi. Mă poticnesc, îmi dau seama că nu înţeleg ce înseamnă să faci parte dintr-o familie de evrei asimilaţi şi aculturalizaţi. Pur şi simplu nu înţeleg.“
Raportarea oscilantă a autorului la o întreagă lume pe care încearcă să o priceapă, plus tonul lui deloc sentimental, în care nu-şi permite să strecoare niciun strop de nostagie (nu e a lui, cum nici lumea pe care o cercetează nu era a lui) îl fac apropiat şi fac din povestea pe care încearcă să o dezgroape sub ochii tăi un focar de interes. Există referinţele dese (frecvenţa lor e consecventă cu frecvenţa în care apar în textele vremii referitoare la familia lui) la antisemitismul visceral al contemporanilor lui Proust, ca să dau un singur exemplu, şi contrastul dintre virulenţa lor şi lumea rarefiată pe care o construia Charles Ephrussi e şocant.
Referinţele culturale şi istoriile lor apocrife, pe de o parte, implicarea autorului ca personaj, într-o poveste de familie, pe de altă parte şi acest scurt tratat de istorie a artei, făcut dintr-un unghi şi printr-o metodă intens personale, fac acest volum hibrid teribil de captivant şi ofertant. Şi pentru polemici, şi pentru informaţii, şi, la fel de mult, pentru secretele unor istorii de familie, din care unele personaje se lasă cu uşurinţă identificate, pe când altele se afundă parcă înadins într-o zonă opacă, indecidabilă. De aici mi se pare că scrisul se umple cu cea mai multă energie.
Iepurele cu ochi de chihlimbar. O misterioasă moştenire de familie, de Edmund de Waal, a apărut recent la Editura Polirom, tradusă de Ioana Aneci
Puteți comanda cartea de pe librăria online Cărturești la prețul de 27,95 lei – aici. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea comenzii, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici.
