După cum ne-a obișnuit de atâta vreme, Andreï Makine nu se dezminte nici în Viața unui bărbat necunoscut, ci ne pune, o dată în plus, în fața unor mari iubiri. Pe lângă peisajul obișnuit, cel al bărbatului sărac și melancolic care se retrage din viața publică într-o izbă pentru a se regăsi după ce a fost mutilat sufletește de război, unde se îndrăgostește de o femeie care stă în așteptarea lipsită de fasoane a vieții viețuite fără de speranță, zi după zi, în acest roman găsim și un alt personaj, un soi de alter-ego al autorului însuși, romancier rus, sărac, care trăiește la Paris, începe să se simtă ratat, ceea ce îl face să nu mai poată salva nici relația pe care o are cu o franțuzoaică mult mai tânără decât el, de care acesta crede că este în continuare îndrăgostit. Schema povestirii în ramă pare să aibă un singur scop, acela de a putea introduce în narațiunea care este similară celor din celelalte romane ale lui Makine o critică la adresa societății contemporane, fie că este vorba de cea franceză, care îi apreciază acum pe fotbaliști, nu pe poeți, și care nu mai are nici măcar pretenția păstrării unei impresii de fidelitate (Leia, iubita cea tânără, înșelându-l de mai multe ori, fără a face efortul de a o ascunde prea bine, pe narator), fie că este vorba de cea rusă, în care tot soiul de nouveau-riches își dau mâna pentru a distruge cât mai repede și cât mai eficient orice urmă a suferințelor trecute.

Prima poveste de dragoste, cea care are la bază marile scene de iubire din romanele clasicilor ruși, ne aduce în fața ochilor un narator scindat, chinuit de gândul ratării, care nu reușește să se adapteze, în ciuda anilor petrecuți deja în străinătate. Singura lui armă în toată această armată de tineret care freamătă în fața unor frivolități derizorii este tocmai pitorescul inadaptării. Din nefericire, neobișnuitul nu își poate exercita la nesfârșit fascinația în fața aceluiași public. Mai mult, ridicolul situației devine din ce în ce mai presant pentru naratorul care este deja introvertit.

Scăparea din fața acestei scene în care toate par să se piardă din pricina unei culturi care nu mai știe să aibă răbdare pare a fi întoarcerea în Rusia pentru a se regăsi cu o fostă iubită. În ciuda faptului că se teme de schimbările pe care timpul i le-ar fi întipărit acesteia pe față, naratorul nu se gândește nici măcar o clipă că femeia ar fi putut să se transforme în altceva decât o rusoaică la fel de nostalgică și de înclinată către melancolie precum el.

Ajuns în Rusia, naratorul se lovește însă de un nou prag cultural, realizând că dezbinarea sa este totală, nemaiaparținându-i Rusiei contemporane, în același mod în care nu-i aparține total Parisului. Iubita de tinerețe a devenit un agent feroce al capitalismului, dispusă la orice atrocitate pentru a servi binele preluat din Occident și kitch-ul aferent acestuia.

Aceasta se ocupă acum de transformarea unei vechi locuințe comune într-un monument al luxului și comodității. Din nefericire, un bătrân aproape paralitic, considerat surdo-mut, care nu și-a mai părăsit camera de ani, îi stă în cale. Dar cum autoritățile pot fi mereu tentate cu o sumă frumușică, acesta poate fi considerat inapt pentru a se îngriji și, deci, poate fi trimis cu ușurință într-un azil de bătrâni, facilitând astfel terminarea marelui proiect imobiliar.

După ce se convinge de absurdul acestei existențe care pare a fi reprezentativă pentru toți locuitorii Sankt Petersburgului contemporan, al cărei singur scop este acela de a șterge definitiv și cât mai repede toate urmele dramelor războiului și regimului politic represiv, naratorul înțelege că nu-i mai aparține Rusiei și vrea să plece. Are însă norocul ca, înainte de a ieși din casa fiului fostei iubite, să treacă prin camera bătrânului Volski, care se dovedește a nu fi nici nebun, nici surdo-mut, doar extrem de dezamăgit.

Cum între cei doi se leagă repede o prietenie a valorilor și firilor asemănătoare, bătrânul începe să-și spună povestea. Și ne aflăm iarăși în fața unei relatări à la Makine, în care iubirea, războiul, înțelegerea și umanitatea emoționantă sunt personaje principale. Tinerețea lui Volski este curmată de războiul care vine să le ia totul, dar care nu le poate suprima puterea de a iubi. Pe lângă iubirea pe care i-o poartă Milei, o femeie ajunsă umbră din pricina greutăților îndurate în timpul iernii, acesta iubește enorm muzica.

Atât de mult încât, pentru a-i încuraja pe soldați, fie ei ruși sau germani, pentru a-i convinge ca, în cea mai rece noapte a anului, în care parcă și aerul devenise cristalin, să se abțină de la a comite crime care nu vor duce la nimic altceva decât la satisfacerea absurdă a marilor puteri ce nici măcar nu-i consideră oameni, orchestra din care face parte ține un recital în mijlocul câmpului de bătălie. Mulți dintre muzicieni sunt uciși de soldații prea speriați pentru a mai înțelege absurdul.

Deși războiul îi desparte pe cei doi amanți, ei reușesc să se regăsească după semnarea păcii, locuind apoi împreună, cât mai departe de lumea plină de ambiții, într-un loc în care Mila poate adopta toți orfanii din împrejurimi. Însă regimul începe să fie avid de victime, iar cei doi devin deținuți politici. Ultima promisiune pe care iubiții și-o pot face este aceea de a se regăsi zilnic prin executarea aceluiași gest ritualic, cel de a privi cerul. Volski scapă, însă Mila este ucisă încă de la începutul detenției, ceea ce-l face pe bătrân să se revolte împotriva absurdității privirii către cer. Totuși, în toți anii care urmează, în care suferințele și umilințele nu încetează să se adune, Volski nu se poate abține niciodată de la a ridica ochii către cer.

După ce ascultă această mărturie a unei vieți chinuite, însă trăite, naratorul decide să-l ajute pe bătrân să ajungă, pentru o ultimă dată, la locul unde a concertat, în tinerețe, între două armate care trăgeau în ei. Totul pentru a vedea, o dată în plus, că timpul și schimbarea au colții mai ascuțiți decât melancolia și sensul.

În momentul în care fosta iubită a naratorului aduce, în zorii zilei, medicii de la azilul de bătrâni pentru a-l ridica pe Volski, naratorul fuge către aeroport fără a-și lua măcar rămas bun. Revenind în Rusia peste vreme, mergând să-l viziteze pe Volski la azil, află că acesta a murit, iar, pe crucea lui, asemenea celorlalte cruci din jur, scrie doar „bărbat necunoscut”. Eroii trecutului, singurii responsabili pentru libertatea de azi, plină de fast și lipsită de jenă, se adună într-un spațiul al nerecunoștinței. Poate le este însă mai bine în acel cimitir al singurătăților care știu să se asculte.

Un roman al iubirii și nostalgiei după un trecut ce nu poate fi nici măcar înțeles de contemporanii aflați mereu pe fugă. O scriitură curată, emoționantă, care nu are același impact precum cea din Testamentul francez, însă care poate cu ușurință să ne desprindă, măcar pentru o vreme, din agitația clipei prezente.

Evelina Bidea

jurnalist cultural, specialist comunicare culturală, PR la Editura Art


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *