Întotdeauna l-am resimţit pe Eric-Emmanuel Schmitt ca fiind un scriitor ce excelează în proza scurtă, chiar şi citindu-i romanele, le vedeam tot ca pe nişte nuvele mai dezvoltate. Acum, în Visătoarea din Ostende (Editura Humanitas fiction 2013), acest volum de povestiri scurte, în număr de cinci, poate chiar cel mai bun volum al lui Schmitt, am văzut o coerenţă de roman: deşi nu au nicio legătură între ele, personajele din cele cinci povestiri par a viețui în același spațiu, fac parte dintr-un fel de hiperrealitate în care lumea capătă sens prin forţa imaginaţiei. Iubirile, locurile, gesturile sunt filtrate de o sensibilitate ce are de-a face cu o trăire literară, artistică (până şi sosirea într-un nou oraş este asociată cu un nou cuvânt). De o bogăţie interioară vibrantă, care nu are nimic de-a face cu exteriorul, personajele lui Schmitt sunt, de cele mai multe ori, captive într-o existență ternă, stârnind milă. Ele se salvează sau se pierd prin imaginație, care se dovedește a avea o forță mult mai mare decât simpla rătăcire printre amintiri.

Personaje marginale, inadaptate, care ies din tiparul obişnuit, eroii lui Eric-Emmanuel Schmitt reuşesc să trăiască într-un univers imaginativ mult mai bogat decât ceea ce oferă realitatea din jur. Numai că această imaginaţie nu este de mult ori benefică: deşi îndemnul lui Schmitt pare a fi cel de a ne depăşi limitele şi de a observa cât de bogată este lumea din jurul nostru, dacă ştim cum să-i privim frumuseţea, există şi un avertisment pe care-l inserează autorul: o prea mare imaginaţie poate provoca o distorsionare a adevărului, cu consecinţe dezastruoase.

Dacă pentru Emma van A., visătoarea din Ostende, fabulaţia nu ar putea niciodată să fie altfel decât benignă, în cel mai rău caz tristă, pe Gabrielle, personajul din Crima perfectă, imaginaţia o împinge la o crimă absurdă, cumplită, fiind convinsă că soţul o înşală şi că, după 30 de ani de căsnicie, a trăit în minciună. La fel şi în Lecturile proaste, culmea ironiei face ca imaginația de care Maurice fugise întreaga viață să-l prindă din urmă cu o forță năucitoare, făcându-l să-și piardă mințile și să nu mai poată distinge granița dintre realitatea lui și cea a romanului în care se scufundase vrăjit, deși inițial îl respinsese cu dezgust, fiind convins că a scrie romane este o preocupare pentru femei singure, și nici măcar una utilă, cum este tricotatul.

„Copleşită de bogăţia vieţii ei interioare, Emma van A. pendula între paginile unui roman deschis pe genunchi şi noianul de visuri care o năpădeau de cum îşi ridica ochii spre micul golf. Aveam impresia că erau două nave înaintând separat, nava gândurilor şi nava cărţii: uneori, când îşi cobora pleoapele, siajele din urma navelor se împleteau o clipă unind valurile; apoi fiecare navă îşi continua cursul. Citea ca să nu devieze, citea nu ca să umple un vid spiritual, ci ca să-şi acompanieze creativitatea prea puternică. Literatura era o sângerare, o păzea de febră.”

Dacă în Lecturile proaste, focusul este pe un personaj masculin, în celelalte povestiri, avem o tipologie feminină variată și destul de bine explorată de Schmitt, de la o Crice modernă care sedusese un prinț, pe care-l descoperise gol, pe malul mării, până la o infirmieră modestă, care nu știe să-și aprecieze frumusețea, de la soția cu căsnicia perfectă, dar care este orbită de bârfe, până la doamna elegantă care așteaptă de ani întregi pe cineva pe peronul gării din Zürich.

Personajele masculine au darul de a potența bogăția interioară a personajelor feminine, de a o aduce la suprafață, fie prin a le determina să-și povestească trecutul palpitant, fie făcându-le să se vadă într-o altă lumină, să se vindece de neîncredere și să-și accepte feminitatea.

În fiecare dintre cele cinci povestiri, iubirea și moartea sunt strâns legate, de altfel, întrebarea pe care Schmitt o lasă suspendată este dacă, în așteptarea noastră, vor veni moartea sau iubirea. Pe unele personaje le așteaptă moartea, pe altele iubirea, cu toate că și moartea lor tot dintr-un prea plin al iubirii vine.

Nu se poate spune însă că povestirile lui Eric-Emmanuel Schmitt sunt lipsite de realism, dimpotrivă. Dincolo de filonul imaginativ pregnant, aceste personaje conțin multe dintre îndoielile, spaimele și nesiguranțele care ne bântuie pe toți, așa că, la un anume nivel, există și o lectură de identificare, acel îndemn de a ne trăi viața cât mai intens posibil, fără însă a lăsa ca imaginația să devină maladivă.

 bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Eric-Emmanuel Schmitt, Visătoarea din Ostende, traducere din franceză de Liliana Donose Samuelsson, Editura Humanitas fiction, 2013. Poate fin comandată de pe librăria online Cărturești de aici. Dacă introduceți codul Bookaholic, beneficiați de reducere 15% – detalii.

 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *