Exasperat de clişeele prin care se abordează ideea de terorist şi de ipocrizia „războiului împotriva terorismului”, din perspectiva Vestică, Hamid Mohsin, scriitor născut în Lahore, Pakistan, aduce o nouă perspectivă în literatura dominată de naraţiuni care pun accent fie pe profilul victimei, fie pe cel al teroristului, axându-se pe imaginea imigrantului şi pe falsa asimilare a acestuia în mediul Occidental. În Fundamentalist fără voie (The Reluctant Fundamentalist, 2007) – carte care a fost recompensată cu The Ambassador Book Award, The Anisfield-Wolf Book Award, The Asian American Literary Award şi The South Bank Show Award for Literature –, Hamid arată cum un eveniment precum 11 septembrie schimbă nu numai starea politică, istorică, ci şi relaţiile între oameni, care uită prietenii durabile, ascunzându-se în spatele unor clişee. Dar, în acelaşi timp, împingîndu-şi personajul la un fundamentalism al alegerii de a se despărţi iremediabil de spaţiul american, Hamid cade şi el în nişte clişee ale crizei de identitate.Scriitorul pakistanez, care a urmat studii universitare la Harvard şi la Princeton, deci a avut un contact destul de îndelungat şi serios cu societatea Occidentală, portretizează viaţa unui tînăr pakistanez aflat la New York, unde succesul în carieră nu se lasă mult timp aşteptat şi unde se simte perfect integrat, pînă la evenimentele din 11 septembrie.

Este momentul în care se declanşează o criză de identitate, care îi va influenţa definitiv cursul vieţii şi îl va determina să se întoarcă acasă, în Lahore, unde urmează să ţină cursuri la universitate. Intenţia lui Mohsin Hamid pare a fi cea de a pune accentul pe schimbările pe care „nine-eleven“ le-a adus în viaţa imigranţilor de origine musulmană din New York, asupra cărora începe să planeze o urmă de suspiciune generală, care nu mai ţine cont de stilul de viaţă al fiecăruia sau de nivelul de integrare atins.

Inedită şi atractivă, formula narativă – adresare la persoana a doua către un interlocutor care nu rosteşte însă nici o replică, răspunsurile fiind intuite din naraţiune personajului central – este perfect mulată pe tipul de discurs pe care Hamid doreşte să îl imprime: tăios, ironic, dar, în acelaşi timp, relaxat, critic, nu însă şi violent. Cartea debutează abrupt, sugerînd începutul unei conversaţii între un turist american şi un tînăr pakistanez. Pe parcursul acestei conversaţii, se vor devoala traseul profesional şi personal al unui tînăr extrem de inteligent, ajuns în America, unde ascensiunea profesională îi anunţă un viitor strălucit.

Changhez, proaspăt absolvent de Princeton, este printre cei mai străluciţi din generaţia sa, motiv pentru care şansele de a fi remarcat nu se lasă mult aşteptate. Este ales, dintre sute de absolvenţi, din care sînt selectaţi doar şase, să ia parte la un internship în cadrul prestigioasei firme de evaluare financiară, Underwood Samson. Criteriile de evaluare sînt foarte stricte, performanţele candidatului, dar şi atitudinea acestuia trebuie să arate că merită a fi angajat într-un loc ce îi va asigura nu numai o situaţie financiară mai mult decît de invidiat, dar şi posibilitatea avansării, în timp, pe posturi mai importante.

Changhez pare deci visul American devenit realitate: America tuturor posibilităţilor îşi merită, încă o dată, renumele. Numai că autorul nu omite să puncteze, cu o ironie subtilă, că standardele pe care trebuie să le atingă un imigrant sînt mult mai solicitante, astfel că cel care chiar este ales pentru a fi integrat în sistemul American nu trebuie să dea greş niciodată. La Princeton, de pildă, îi spune Changhez vizitatorului american în ţara sa, pe care îl invită la masă, că procesul de selecţie fusese mult mai dur şi, pe parcursul anilor de studii, era aproape o regulă nescrisă ca studenţii ne-americani să înveţe mai bine.

Astfel, dacă Princetonul îi pare a fi, la o primă impresie, „mai frumos decît un vis: este un vis devenit realitate!“, îşi dă seama, în scurt timp, că  realitatea este foarte dură pentru un imigrant. Critica lui Hamid faţă de sistemul American merge şi mai departe, atunci cînd vorbeşte despre pragmatismul şi eficienţa ce stau la baza selecţiei celor mai buni: făcînd să pară un privilegiu ridicarea în rîndurile „meritocraţiei“, este de aşteptat ca cel ales să se dedice trup şi suflet societăţii care avusese bunăvoinţa să îl accepte în rîndurile ei.

Studenţilor internaţionali, „racolaţi de pe tot întinsul globului, trecuţi nu numai prin ciurul acestor teste generale măiestrit puse la punct, dar şi prin seria martirică a evaluărilor personale – interviuri, eseuri, recomandări“, după ce dovedeau astfel că sînt demni de sprijinul statului american, li se facilita şederea şi aveau toate şansele să evolueze. Evident, după chinul acestui purgatoriu, recunoştinţa faţă de ţara care fusese atît de „darnică“ se manifesta din plin.

Este de interesant de observat cum 11 septembrie provoacă în Changez o ruptură ireconciliabilă între el şi societatea americană în care reuşise, atît de devreme, să se facă remarcat. Pînă în ziua atacurilor, tînărul pakistanez se simte ca orice american care se bucură, de timpuriu, de roadele inteligenţei şi muncii sale, apreciat din ce în ce mai mult la locul de muncă, unde i se oferă proiecte importante, şi lipsit de grijile financiare. 11 septembrie îl găseşte pe personajul lui Hamid în Manila, trimis de către firmă. Privind de la televizor cum cele două turnuri se prăbuşesc, prima reacţie, surprinzător, este să zîmbească! „Ei, da, oricît de josnică ar părea, asta a fost prima mea reacţie, una de mulţumire profundă“, recunoaşte Changez faţă de American, adăugînd însă imediat că nu este un „sociopat“ şi că, văzută de la televizor, moartea atîtor oameni nevinovaţi nu i se părea a fi reală, fiind fascinant, de fapt, de latura simbolică a atacului, anume îngenuncherea superputerii America. E clar că o asemenea explicaţie provoacă indignare în interlocutor, dar acesta nu este scutit de o nouă remarcă dureroasă: nimănui nu îi place să vadă cum cineva jubilează în faţa nefericirii propriei patrii, dar, în definitiv, asta au făcut şi americanii apoi.

Evoluţia personajului este din ce în ce mai surprinzătoare şi destul de puţin justificată. Aşa cum recunoaşte chiar el, nu se afla în război cu America, dimpotrivă, era un produs al sistemului American, era un om bogat şi îndrăgostit de o americancă, şi totuşi, ceva din el dorea să vadă America suferind. Mai grav, este nevoit să se prefacă în faţa colegilor săi că resimte şocul.

Astfel de sentimente îl cuprind deci înainte de reîntoarcerea în America, moment cînd, într-adevăr, ar fi avut prilejul să simtă aversiune: este suspectat, la aeroport, fără nici un alt motiv în afara înfăţişării care indica un punct comun cu cei care atacaseră turnurile, i se pun întrebări stupide, de tipul „care este scopul vizitei în America?“, repetată chiar şi atunci cînd declară că nu se află în vizită, ci că acolo locuieşte (totuşi, nu sînt greu de înţeles degringolada şi suspiciunea din primele zile de după atacuri, cînd era normal ca autorităţile să se arate mai riguroase faţă de populaţia de origine arabă, în condiţiile în care nici cei care puseseră la cale atentatele nu ieşiseră, iniţial, prin nimic rău în evidenţă).

În atmosfera post „nine-eleven“, Changez începe să se simtă din ce în ce mai mult ca un străin, cu toate că nu întîmpină semne numeroase de discriminare: în afară de cîteva priviri suspecte îndreptate asupra lui şi o replică aruncată de un străin: „mama lui de arăboi“, Changez nu suferă alte probleme, dimpotrivă, este încurajat şi susţinut de către şeful lui şi de către prieteni. Şi totuşi, o incongruenţă ireconciliabilă între el şi noile coordonate ale lumii începe să se dezvolte, alimentată nu de experienţa lui, ci mai mult de zvonuri cu privire la discriminările suferite de musulmani în mediul de afaceri, concedieri nemotivate etc.

În schimb, în viaţa lui profesională, lucrurile mergeau cum nu se poate mai bine: din cei şase interni de la început, au rămas doar doi, printre care şi el, şi, în plus, i s-a dat din nou o misiune de încredere, evaluarea unei edituri din Valparaiso, Chile. Vizita făcută în Pakistan, părinţilor săi, provoacă însă ruptura definitivă: sărăcia de acolo, starea deplorabilă a economiei, a infrastructurii, a educaţiei îl apasă ca o vină personală. Dacă înainte, în America, atunci cînd îl întreba cineva de unde vine, spunea că este născut în New York, acum simte nevoia de a se detaşa de americani, care devin alteritatea. Îşi lasă barba să crească, pentru a accentua diferenţa dintre el şi cei din mediul său, mai mult ca un gest de frondă împotriva prejudecăţii că arabii ce poartă barbă sînt terorişti.

Afirmarea noii identităţi îi afectează, inevitabil, şi viaţa profesională. Deşi sprijinit în continuare de şefi şi de colegi, apreciat şi respectat, ceva din dedicarea sa de invidiat în proiectele oferite piere. Setea de cîştig nu mai este o prioritate şi, într-un fel iraţional, nu îi mai pasă de consecinţe, chiar dacă banii obţinuţi erau o sursă vitală pentru traiul familiei sale, în Lahore.

Hamid descrie ideal sentimentul neapartenenţei prin comparaţia situaţiei lui Changez cu cea a ienicerilor de odinioară, care erau luaţi de către turci pe post de tribute şi instruiţi pentru a servi în armata otomană: „nişte soldaţi de o cruzime şi o fidelitate desăvîrşită: luptau pentru distrugerea propriilor lor civilizaţii“.

Simţindu-se deci un ienicer care lupta împotriva propriei sale lumi, Changez, acum trezit la „realitate“ (cu toate că pare mai degrabă aflat în cea mai desăvîrşită dezorientare), nu ezită prea mult în decizia de a renunţa să mai „lupte“ pentru duşmani (care, pînă ieri, îi fuseseră a doua familie) şi abandonează proiectul din Valparaiso chiar atunci cînd aveau mai multă nevoie de el. Deşi este rugat să nu părăsească proiectul, ceea ce însemna subminarea firmei, Changez o face în ciuda anumitor remuşcări: ştia că şeful său îl trimisese acolo „dintr-un gest de încredere şi de generozitate; eu urma să îl răsplătesc cu o palmă trîntită în obraz, gest cu atît mai meschin cu cît venea într-un moment de slăbiciune financiară a firmei“.

Deşi conflictul la nivel personal nu există – între Chagez şi societatea americană în care trăia – personajul lui Hamid îl mută la un nivel mai general, simbolic: se transformă pe sine în simbol al lumii asuprite de America şi firma pentru care lucrează, în simbol al Americii care îşi extinde dominaţia cu orice preţ. Nu vede astfel că însuşi comportamentul său se aseamănă unui act de trădare, demn de condamnat, singurul lucru pe care şi-l reproşează e că nu a observat din timp că se află în tabăra „duşmanului“. Ca pentru a accentua şi mai mult meschinăria de care dăduse dovadă Chagez, „duşmanul“ apare surprinzător de binevoitor şi de afabil: la ultima întîlnire, şeful îi spune că îl înţelege că trece printr-o criză şi că, deşi e nevoit să-l concedieze, oricînd poate să se întoarcă la el ca la un prieten cu care să discute despre orice.

Deşi îl sfătuieşte pe interlocutorul său să se elibereze de clişee şi să nu mai creadă că în fiecare pakistanez zace latent un terorist, după cum nici în orice american nu se află ascuns un criminal, personajul lui Hamid cade tocmai în clişeele pe care le critică, iar cea mai mare dovadă a acestui fapt este propriul comportament faţă de firma la care fusese angajat. De data aceasta, diferenţierea reductivă „noi“ – „celălalt“, „Occident“-„Orient“ nu mai vine din partea vesticilor, ci chiar din partea unui oriental asimilat societăţii democratice şi tratat cu respect şi încredere. Discursul lui Changez este punctat de clişeele obositoare despre Vest, în special despre America: ipocrizia, amestecul necontrolat în economia şi politica altor state, neţinînd cont decît de propriul cîştig, faptul că America „pozează“, că nu e capabilă de a împărtăşi durerea celui pe care îl atacă, fiind ţara care provoacă cel mai uşor şi mai nemilos moarte şi spaimă în alte zone ale globului etc.

Gestul „fundamental“ pe care îl face personajul lui Hamid, de a-şi abandona colegii şi munca, nu demonstrează însă integritatea şi independenţa, ci, mai degrabă, laşitatea şi dezvoltarea unui alt tip de aroganţă. De la plăcerea de a deţine puterea, de a şti că, printr-un simplu gest, putea decide soarta unei companii, Changez dezvoltă plăcerea de a se crede un om care a luat atitudine împotriva unui sistem asupritor. În cartea lui Hamid, conflictul se duce însă în plan ideologic, în planul concret, la nivel micro, individul nu este afectat de discriminări sau de asupriri. În ciuda denunţării Americii pentru politica sa externă, Hamid nu reuşeşte să facă din Changez un purtător potrivit al mesajului că orice complacere în stereotipuri este nefastă.

Punctul din carte care transmite cel mai puternic mesaj rămîne atitudinea lui Changez faţă de angajatorul care îl tratează mai mult decît onorabil şi care îi devine superior tocmai prin faptul că îi răspunde la trădare cu moderaţie şi chiar prietenie. Changez devine exemplul ideal al greşelii enorme pe care o poate face un individ atunci cînd se transformă pe sine şi pe ceilalţi în simboluri. Evident, el nu provoacă situaţii tragice, aşa cum se întîmplă în cazul teroriştilor, dar duce tocmai la accentuarea neîncrederii pe care Vestul o are faţă de cei din lumea arabă şi la perpetuarea clişeelor.

Changez nu a făcut rău „duşmanului asupritor“, ci a dăunat imaginii pe care America şi-o formează despre imigranţii din lumea musulmană. Dacă ar fi dorit să ofere un exemplu, nu trădarea era răspunsul. Într-un fel, la o scală evident micşorată, personajul lui Hamid a procedat precum teroriştii care ucid oameni nevinovaţi pentru a da o lecţie Americii – Changez a crezut că dă o lecţie Americii, prin trădarea unui lucru caracteristic ei, dar nu a reuşit decît să se umilească pe sine şi pe ceea ce credea că reprezintă. Evident, reacţia „duşmanului“ este esenţială pentru evidenţierea eşecului lui Changez: nerăzbunîndu-se pe el, şeful oferă cel mai frumos exemplu, evidenţiind necesitatea unui comportament demn, moderat şi subliniind meschinăria atitudinii furtunoase, iraţionale, de care dă dovadă Changez.

Dacă intenţia lui Mohsin Hamid a fost de a arăta că sistemul american este cel care poate determina, în imigranţi, naşterea unei crize de identitate, nu a reuşit însă decît să evidenţieze cît de destructivă este identificarea iraţională cu o cauză, fără a ţine cont de context. Luptîndu-se cu un stereotip, personajul lui Hamid nu a făcut decît să cadă în capcana stereotipiilor.

Mohsin Hamid, Fundamentalist fără voie, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009.

 

 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *