Cu toate clişeele de rigoare, trăim într-o „epocă a terorismului” – terorismul ca fenomen real, dar mai degrabă ca subiect omniprezent în media, în dezbateri, ca pretext pentru anumite decizii politice şi militare (de câte ori nu am auzit drept scuză pentru diverse atacuri asupra unor ţări „războiul împotriva terorismului”?). Avem nevoie să ştim mai multe despre ce se ascunde în spatele sintagmei deja împietrite de „epocă a terorismului”, aşa că nu e de mirare că au început să tot apară cărţi senzaţionaliste, ce promit să dezvăluie „adevărul”, să scoată la iveală mecanismele secrete ale unor organizaţii teroriste.
Melanjul între tehnica de roman poliţist şi promisiunea că ceea ce citim „s-a întâmplat cu adevărat” formează reţeta pentru un bestseller. Pe mine tocmai insistenţa în a convinge despre veridicitatea faptelor mă face să am unele îndoieli. În lectura unor astfel de cărţi cred că nu ar trebui să lipsească şi un anume grad de scepticism. Dar, fie că alegem să le luăm ad litteram, fie că ne punem nenumărate semne de întrebare, sunt o lectură mai mult decât interesantă. În primul rând, pentru că, dincolo de tot scepticismul cu care le-am învălui, ne conferă o imagine mai complexă decât ne-o putem face din mass-media şi ajungem să cunoaştem nume, întâmplări, măcar o cronologie a evenimentelor care au dus la starea de fapt din prezent. Aşadar, merită să le citim cel puţin pentru partea de „istorie obiectivă” conţinută.
Astfel, în „Fiul Hamasului”, mărturisirea lui Mossab Hassan Yousef (fiul şeicului Yousef Dawood, unul dintre cei şapte fondatori Hamas), apărută în colecţia „Reality Shock” a Editurii Pandora, ce mi s-au părut demne de reţinut au fost încercarea de a explica argumentat paşii care au dus la crearea uneia dintre cele mai periculoase organizaţii teroriste din lume, mica incursiune în istoria mentalităţilor şi a obiceiurilor din zonele din Orientul Mijlociu, o istorie a evoluţiei islamului din secolul al XVI-lea până în prezent, precum şi perspectiva „din interior” asupra motivaţiilor religioase ce stau la baza actelor teroriste. Venite de la cineva din sistem, ele nu pot fi acuzate că sunt rodul unei proaste înţelegeri occidentale. Iată câteva exemple:
Viaţa islamică este ca o scară, la care treapta de jos reprezintă rugăciunea şi slăvirea lui Allah. Treptele de mai sus sunt ajutorarea celor săraci şi nevoiaşi, înfiinţarea de şcoli şi sprijinirea organizaţiilor filantropice. Cea mai de sus treaptă este jihadul. […] Musulmanii tradiţionali stau la piciorul scării, trăind cu vinovăţia de a nu practica islamul cu adevărat. În vârf, sunt fundamentaliştii, cei pe care îi vedeţi la ştiri ucigând femei şi copii spre fala Dumnezeului din Coran. Moderaţii sunt undeva la mijloc”.
Până să ajungă la partea cu existenţa sa de dublu spion – pentru Palestina şi Israel –, Mossab îşi introduce cititorul în istoria şi în mentalităţile ţării sale: vorbeşte despre adhan – chemarea musulmană la rugăciune, despre sharia – legea religioasă islamică, precum şi despre modul în care, de-a lungul secolelor, stăpânirea turcă asupra statelor musulmane a instaurat un mediu nesigur, supus abuzurilor de toate tipurile şi războaielor. Astfel, la începutul secolului XX, aceste nemulţumiri au crescut dorinţa de întoarcere la un stil de viaţă mai pur, la adevăratele valori islamice. Pe acest fundal, lui Hassan al-Banna, din Cairo, nu i-a fost greu să fondeze Frăţia Musulmană, cu intenţia de a reclădi „societatea în conformitate cu principiile islamice”. Asta se petrecea în 1928, iar prin anii ’70 devenise deja o organizaţie cunoscută şi respectată, întrucât reuşise să trezească „islamul din somnolenţa lui”.
Momentul zero al organizaţiei Hamas a fost în 1986, când a avut loc întâlnirea de la Hebron (perioadă în care Frăţia Musulmană avea deja o susţinere puternică şi în Siria, şi în Iordania). Scopurile organizaţiei au fost clare încă de pe atunci: „să trezească, să unifice şi să mobilizeze poporul palestinian şi să-l facă să-şi înţeleagă nevoia de independenţă sub drapelul lui Allah şi al islamului”.
Cartea lui Mossab prezintă Hamas ca fiind mult mai mult decât o organizaţie. Direcţia în care a evoluat şi impactul avut au făcut din Hamas un sistem practic imposibil de destrămat:
Hamas nu era o organizaţie aşa cum cei mai mulţi oameni înţeleg organizaţiile, cu reguli şi o ierarhie. Era o stafie. O idee. Nu poţi să distrugi o idee; poţi doar să o încurajezi. Hamasul era ca un vierme plat. Îi tăiai capul şi îi creştea altul la loc”.
Ca fiu al unuia dintre cei mai periculoşi oameni ai momentului, Mossab a încăput repede pe mâinile Shin Bet-ului, serviciul de securitate internă al Israelului. În închisoare i se propune să devină dublu agent şi Mossab acceptă, cu gândul că o face doar pentru a scăpa, şi apoi a se răzbuna. Cu timpul însă, îşi dă seama de cât de greşite erau motivaţiile care stăteau la baza actelor teroriste, din ce în ce mai dese, ale Hamas. Aşa că relaţia sa de colaborare cu Loai, şeful Shin Bet din zonă, a început să fie una firească, nu născută din compromis. Dintr-un adolescent rebel şi naiv, Mossab ajunge un agent trimis în misiuni riscante, de multe ori fiind la un pas de moarte. De la închisorile din Israel, unde vede cu ce sălbăticie se comportă arabii între ei, până la asistarea la plănuirea atentatelor sinucigaşe, în care cea mai sinistră senzaţie o are atunci când vede cum atentatorii stabilesc cine să meargă primul:
Toţi voiau să fie primii, ca să nu fie nevoiţi să-şi vadă prietenii murind. Era sinistru. Ascultam morţii vorbind”.
„Fiul Hamasului” trebuie apreciată şi pentru concluziile extrem de moderate, în care nu se resimte nicio urmă de tezism:
Am înţeles că vrăjmaşii nu erau definiţi de naţionalitate, religie sau culoare. Am înţeles că avem cu toţii aceiaşi duşmani comuni: lăcomia, mândria, toate ideile rele şi ticăloşia diavolului care trăieşte în noi.”
Mossab Hassan Yousef, cu Ron Brackin, „Fiul Hamasului”, traducere de Lidia Grădinaru, Editura Pandora
