Dacă la prima sa carte, cea despre Radu Afrim [cronica aici], Cristina Rusiecki propunea o incursiune în universul artistic al regizorului printr-o metodă de analiză teatrală critică, la cea de-a doua sa carte, Despre dictatori şi alţi demoni, la care, de fapt, a început să lucreze din toamna lui 2010, autoarea schimbă abordarea, trecând la o metodă inedită, aceea de îmbinare a observaţiei critice cu impresii personale, cu citate din opiniile actorilor şi ale regizorului, cu fragmente din jurnalul ţinut de actori, frânturi de dialog etc. Propunându-i-se să asiste la repetiţiile spectacolului Iulius Caesar al lui Alexander Hausvater, acest regizor-fenomen al spaţiului teatral românesc, Cristina Rusiecki a acceptat să-şi suspende timp de cinci săptămâni activităţile obişnuite şi să realizeze o imersiune în lumea teatrului lui Hausvater, la Timişoara, pentru a vedea cum se construieşte de la zero un spectacol.
Un exerciţiu binevenit pentru un critic de teatru, te îmbogăţeşte enorm şi îţi oferă perspective nebănuite. Nu a fost însă o rupere de realitate, cum s-ar putea crede, ci, dimpotrivă, o accentuare a simţului realităţii. În miezul actului creativ, Cristina Rusiecki şi-a păstrat „antenele” realităţii cât mai receptive şi, cu o curiozitate temperată mereu de discreţie, îi chestiona pe actori şi pe regizor despre diversele teme ce apăreau în discuţie, despre cum se raportează ei la viaţa politică – şi aici nimic surprinzător faptul că majoritatea actorilor au mărturisit că pe ei nu îi interesează politicul –, despre cum este privită ideea de cuplu în România, pornind de la cuplurile din piesă, în care niciodată cei doi nu sunt pe picior de egalitate.
La Timişoara, la Teatrul Naţional, aflat sub directoratul chiar al Adei Hausvater, Cristina Rusiecki a descoperit o atmosferă pe care cu greu o întâlneşti în alte teatre din ţară: o echipă bine închegată, unitară şi mai ales un loc unde actorii sunt lăsaţi să se dezvolte armonios pentru că în primul rând li se oferă încredere. Cu aceşti actori, Alexander Hausvater a montat Iulius Caesar, o piesă care vorbeşte despre trădare şi putere, despre jocuri de culise şi, nu în ultimul rând, despre feminitatea care dovedeşte în acelaşi timp forţă şi putere de sacrificiu.
Dar mai mult de atât, Hausvater îşi propune să plaseze spectacolul într-un context care să fie relevant din punct de vedere social şi politic pentru noi. De altfel, acesta este punctul esenţial al cărţii Cristinei Rusiecki – a arăta ce înseamnă să faci teatru politic în România şi cât de rar este, de fapt, acest stil la noi. Hausvater încearcă să trezească în spectator un simţ politic, un simţ de angajament în societate.
Experienţa spectacolului trebuie să ducă la o experienţă politică. E o diferenţă între teorii şi practica politică. Mulţi teoreticieni politici au dat din gură ca Voltaire, dar după aceea revoluţia franceză nu prea s-a dovedit a fi ce spusese el. De aceea individul trebuie să treacă de la teorie la practică. Numai practicând, asumându-şi partea politică, ne dăm seama dacă este corupt sau dacă va continua în practică ce a învăţat în teorie. (Alexander Hausvater)
Foarte importante sunt valenţele politicului în accepţiunea lui Hausvater: a fi politic nu înseamnă a fi membru al unui partid, ci în primul rând a şti ce se întâmplă în jurul tău şi a lua atitudine. A fi politic este astfel o datorie a artistului care vede ce se întâmplă în jurul său şi trebuie să tragă un semnal de alarmă. La rândul său, spectatorul, primind acest mesaj, trebuie să ducă mai departe acest gen de atitudine. A zâmbi atunci când, de pildă, vânzătorul îţi vorbeşte urât este un gest politic pentru că tu, rupând lanţul acţiunilor negative, îndemni la schimbarea în bine. Pentru Hausvater, politic este orice generează progresul, factorul care aduce echilibrul în societate.
De remarcat este şi modul în care se conturează portretele în această carte: în acest aspect, Cristina Rusiecki aproape că şi-a transformat jurnalul de repetiţii într-o bucată de literatură, cu personaje şi cu o intrigă specială. Dintre toţi, evident că personajul Hausvater este cel care se conturează cel mai complex şi mai fascinant: este, aşa cum l-a descris asistenta sa de regie, ca un tren care care nu se opreşte în gări, aşa că tot ce poţi să faci este să încerci să te urci din mers. Alexander Hausvater vrea şi cere, se luptă cu manierismele actorilor, îi pune să joace mai puţin şi să simtă mai mult.
Este exact ţara unde se dă mult din gură, iar acei puţini fraieri, care muncesc în locul tuturor, sunt încălecaţi din toate părţile. Unde sentimentul dreptăţii şi cel al demnităţii, la pachet cu respectul faţă de meritocraţie, par în bună parte eradicate din fiinţa naţională. Mă gândesc că tocmai în băltirea asta mucedă şi-a găsit Hausvater, cu conştiinţa lui de cetăţean, cu tinereţea şi frenezia convingerilor, să facă teatru politic.
Nu ştiu dacă prin acest spectacol Alexander Hausvater a reuşit să-i determine pe oameni să fie mai angajaţi politic, dar cu siguranţă a zguduit în ei nişte preconcepţii şi i-a făcut măcar să-şi ridice nişte probleme. La fel şi Cristina Rusiecki cred că a reuşit să arunce o altă lumină asupra teatrului politic în România şi să dea o nouă legitimitate acestei probleme: de ce nu se face teatru politic în România.
Cristina Rusiecki, Despre dictatori şi alţi demoni. Iulius Caesar, jurnal de repetiţii, Timişoara, proiect finanţat de AFCN, 2013
