Când Lucian Raicu recenza debutul Norei Iuga în poezie, începea cu frica inerentă a criticului de întâmpinare: teama unui „diagnostic” greșit. La momentul respectiv, el găsea acoperirea perfectă apelând tocmai la fibra de poet, atât de evidentă în cazul Norei Iuga încă de la început: „Singurul temei de liniștire a conștiinței l-ar constitui vocația lirică a autoarei, poetă și atunci când nu are aerul, când face totul pentru a se apăra de poezie ca de o calamitate naturală, ca de o nenorocire venită din senin”.
Nu numai că Lucian Raicu nu s-a înșelat cât privea acel volum din ’68 (Vina nu e a mea), dar, iată, intuițiile lui de atunci sunt valabile și acum, la apariția celui mai recent volum de poezie al Norei Iuga. E suficient să ne uităm la ce spune autoarea în Preambulul de la Alături cu drumu, apărut de curând la editura Casa de Pariuri Literare: „Probabil că lebăda a știut din capul locului că nu poate avea o singură intrare și de-aceea și-a luat lumea-n cap și-a pornit pe ușa din dos, cum iese «poezia» din «proză», alături cu drumu”.
E limpede că Nora Iuga a avut dintotdeuna o predilecție pentru mixarea genurilor și pentru stilurile de frontieră. Favorizând întotdeauna, ce-i drept, poezia.
Tot în Preambul, poeta reamintește un episod anecdotic, deloc surprinzător dacă rememorăm măcar câteva dintre momentele de cumpănă ale premiilor literare de la noi (aici nu e nevoie să facem săpături prea adânci în memorie). Lebăda cu două intrări fusese nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor dar, fiind un volum greu clasabil, Lebăda… a ratat calificarea în cursa pentru premiu. Linia fină dintre poezie, proză și jurnal a deconcertat atunci.
Așa încât acum, în Alături cu drumu, Nora Iuga șterge încă și mai mult granițele dintre genuri. Sigur că am putea defini volumul fie ca posibil experiment avangardist, fie ca efort de reasamblare a prozei în poezie. Dar acestea sunt numai niște etichete volatile și, de aceea, reductive.
Care este miza din Alături cu drumu? Sigur, nota jucăușă e evidentă, dar e mai mult decât atât. De fapt, volumul este un soi de colaj care decupează pasaje din Lebăda cu două intrări și le rearanjează sub formă de versuri. Totuși, poemele din Alături cu drumu alcătuiesc un volum unitar, coerent de la un capăt la celălalt. Recunoaștem pasaje, alese mai mult sau mai puțin întâmplător, din Lebăda…, recunoaștem stilul Norei Iuga, apetența pentru citatul cultural, ascuns sau la vedere, sau aerul exuberant conjugat cu înclinația către cerebralitate: „orice/ artist trebuie să aibă un esprit mal tourné/ altfel îngerii o să-l strivească sub greutatea lor infinită/ e circumferința cercului cum spuneam/ șarpele-și înghite coada în textul unei iubiri/ […] moftul e o gură de aer în camera de gazare/ o poftă nejustificată mă dau în vânt după nejustificări/ în stratul de ozon dospesc actele gratuite viața de pildă” (Da capo învierea pare neverosimilă).
Dar să ne întoarcem la Preambulul volumului. Aici, autoarea spune care este motorul din Alături cu drumu:
„Ne aflăm pe la începutul anilor ’80. Mircea Ciobanu, redactorul nostru la Cartea Românească, ne propune un pariu. Ia o carte, învelită în hârtia albastră de pe birou – o carte ca Anonimul veneţian –, ne citeşte un paragraf, închide volumul şi ne cere să-i stabilim «sexul», sorry, am vrut să spun «genul». Eram în biroul acela vreo cinci poeţi şi prozatori. Toţi am spus într-un glas: «E poezie!» Atunci Mircea Ciobanu a dezbrăcat cartea şi pe copertă scria Petre Sălcudeanu – Biblioteca din Alexandria, Roman. Sălcudeanu era un scriitor apreciat în epocă. Dar niciun critic nu i-ar fi depistat vreodată o cât de timidă înclinaţie perversă spre poezie. El era considerat «prozator» prin excelenţă. Orice eşuare spre vreo experienţă neortodoxă era absolut exclusă. Şi totuşi, verdictul unanim, pronunţat de scriitorii participanţi la «Ghici, ghicitoarea mea!» a fost clamat în cor «poezie». Vă veţi întreba ce m-a împins să vă povestesc în deschiderea acestui volum, probabil ultimul de «poezie» pe care-l public, această istorioară, cu siguranţă uitată de ceilalţi participanţi la dezlegarea enigmei. Ei bine, volumul de poezie alături cu drumu, pe care-l aveţi în mână, vine în replică la pariul propus de Mircea Ciobanu, cu vreo patruzeci de ani în urmă”.
Rezultatul arată cu și mai mare acuratețe că încadrările generice sunt, de multe ori, simple rigori de paratext. Montaigne compara într-un loc forța poeziei cu aceea a fulgerului. În ambele cazuri, spune el, efectul este unul pe cât de brusc, pe atât de scurt, ca un electroșoc („frisson dans le coeur”). Același e efectul atât în poezia, cât și în proza Norei Iuga. De aici și frontierele nesigure dintre genuri.
