Destul de puţin discutate, în comparaţie cu restul prozei şi al eseisticii sale, volumele lui Mircea Eliade, India şi Biblioteca maharajahului, scrise la întoarcerea sa din India (unde a stat în perioada 1929-1931), aduc o perspectivă bine-venită asupra Indiei, chiar şi astăzi, când stereotipia exotismului încă predomină.

Interesul lui Eliade pentru India nu s-a rezumat niciodată la aspectele superficiale, aşa-zis exotice, ci a căutat să îi înţeleagă sensurile ascunse, considerând că doar la surse va putea cu adevărat să devină un iniţiat, un studiu al culturii şi al limbii nefiind posibil decât aproape de surse. Obţinând cu greu o bursă, în 1929, Eliade porneşte într-o călătorie iniţiatică, India şi Biblioteca maharajahului reprezentând mărturia acestei experienţe într-o lume prea puţin cunoscută, cu adevărat, în Occident.

„Adevărata filosofie şi teologie indiană nu se învaţă în Universitate“, afirmă el în Biblioteca maharajahului, iar atracţia pentru India devine atât de puternică, încât intenţionează chiar să rămână acolo, să se integreze total, să fie cu adevărat un iniţiat. Se pare însă că firele cu locul natal şi cu familia nu au putut fi rupte pe deplin, căci nu rezistă rugăminţii tatălui său de a se întoarce în ţară pentru a-şi îndeplini serviciul militar. Refuzul său ar fi însemnat o pată ruşinoasă, iremediabilă pentru onoarea familiei, astfel că aventura indiană se termină în 1931.

Eliade îşi păstrează capacitatea de a observa atât părţile pozitive, cât şi cele negative ale Indiei, înţelegând că India este ţara contrastelor puternice. În acelaşi loc poţi trece de la mahalale cu cerşetori bolnavi de lepră sau de sifilis, la zone liniştite, bogate, cu şcoli armonioase. Este ceea ce observă în Calcutta, iar în Madras (despre care vorbeşte în India) constată, de asemenea, discrepanţele enorme între uliţele cu praf şi cu copii cerşetori, şi cartierul aristocrat.

Leproşii sunt şi ei o realitate crudă a Indiei: pe drumul pelerinajului de la Hardwar şi Rishikesh la Lakshmanjula există grupuri numeroase, oameni surprinşi în diferite grade ale descompunerii provocate de „principesa de agint“, aşa cum e numită lepra. Leproşii reprezintă uneori un adevărat pericol: banii pe care îi primesc din cerşetorie, întorşi în rândurile oamenilor sănătoşi, îi pot ucide, aşa cum relatează Eliade episodul despre o tânără care a ascuns un ban în gură şi, dându-şi seama ce s-a întâmplat, a dispărut, probabil pentru a muri în junglă (India).

În ciuda lecturilor despre India, Eliade îşi dă seama că există numeroase aspecte noi care i se relevă pas cu pas, atâtea obiceiuri şi ritualuri inedite, pe care, uneori, la început, încă le tratează cu ignoranţa europeană. De pildă, învaţă că nu trebuie să ofere bani pentru unele servicii, căci asta ar însemna o jignire, aşa cum este în episodul (în India) despre tânărul hindus care îi oferă găzduire în Madura. Este nevoit să se adapteze obiceiurilor culinare necunoscute pentru el: mănâncă orezul cu mâna, de pildă, şi învaţă că ceea ce pare a fi supă este adesea un sos extrem de iute.

Există o diferenţă între zonele Indiei pe care Eliade o sesizează repede. Dacă în Madura este plăcut impresionat de ospitalitatea acelui tânăr, în Darjeeling, oraş europenizat, constată obiceiul de a cere bacşiş fără a oferi ceva în schimb. La fel, Benaresul îi pare o cetate feerică, neverosimilă, gara dezvăluind însă bine-cunoscutul aspect mixt de oraş indian colonizat.

Eliade face o serie de consideraţii subtile şi în legătură cu aspectul fizic diferit în funcţie de zone: dacă înfăţişarea echilibrată a bărbaţilor se observă pretutindeni, constant, în India, devenind pentru Eliade un ideal al frumuseţii masculine, întrecând idealul elin, aspectul femeilor diferă de la zonă la zonă. De pildă (în Biblioteca maharajahului), apreciază la femeile din Bengal nota de nobleţe, de graţie feciorelnică păstrată chiar până la 40 de ani, pe când femeile din partea de Sud se îndepărtează de linia echilibrată, încadrându-se în extreme.

În schimb însă, în Sud, aşa cum notează în India, există un farmec de neegalat al nopţilor de iarnă, ce trimit la misterul celor O mie şi una de nopţi, nopţi în care singurul tovarăş dorit nu este nici Dumnezeu, nici femeia, ci doar sufletul: „De aceea poeţii şi gânditorii Indiei par atât de stranii; au rămas prea mult singuri cu ei înşişi“.

Eliade reuşeşte să transpună o puternică senzaţie a olfactivului, a vegetalului luxuriant. De altfel, prima impresie pe care i-o lasă India este cea a mirosurilor intense florale, la Ceylan. Pentru europeanul care îşi lăsase simţurile să lâncezească pe parcursul călătoriei pe ocean, mirosurile puternice şi variate sunt acum obositoare, bulversante, dar totodată purtătoare a unui mesaj de viaţă intensă pe care Eliade nu îl mai cunoscuse „izvoare vii, ce-ţi adapă nu mintea, nici sufletul, ci însăşi viaţa ta organică, sângele şi răsuflarea ta, cari îţi dăruiesc pentru întâia oară bucuria de a trăi, de a fi viu, de a te mişca şi respira liber, fără griji, fără reguli, fără restricţii“ (India).

Excesul acesta vegetal poartă în el însă şi semnul morţii: cu cât înaintezi în junglă, cu atât vegetaţia devine mai luxuriantă, mai înăbuşitoare, dar este o moarte care dă naştere neîncetat unor noi forme de viaţă, este un spectacol măreţ, impresionant al abundenţei naturii, al bucuriei cu care aceasta izbucneşte: „gestul acesta al naturii care azvârle neîncetat viaţa, fără sens, gestul acesta al creaţiunii pentru bucuria de a crea, pentru bucuria de a soarbe soarele şi a-şi striga victoria – te ameţeşte, te covârşeşte“ (India).

Eliade va învăţa repede partea întunecată pe care o poartă natura, dincolo de entuziasmul vital pe care poate să îl dezvolte. Există două episoade, în India, impresionante prin forţa pe care natura o are asupra omului, o stăpânire care îl face pe europeanul – obişnuit cu un climat relativ blând în comparaţie cu excesele întâlnite aici – să se simtă neputincios. În capitolul „110 Fahrenheit, ciclon direcţia S. V“, Eliade cunoaşte efectele insolaţiei mergând de-a lungul fluviului Gange, când singura direcţie în care îi merg gândurile este Paşa Hassan.

Trăieşte sentimentul umilitor, deprimant al descompunerii treptate a conştiinţei, coşmarul continuând odată cu începerea furtunii. Îşi pierde echilibrul, vede arbuştii culcaţi la pământ, vietăţi care zboară prin faţa sa şi nu le percepe forma. Întreg episodul pare un fragment de proză, învăluit de atmosfera pe care o vom regăsi, mai târziu, în numeroase nuvele eliadeşti.

Mai tragic şi mai impresionant este episodul din „Când vine monsoonul“, ce descrie călătoria lui Eliade spre Sikkim, împreună cu un serdar şi cu opt ajutoare.  Este o călătorie ce îi distruge tot entuziasmul: zi petrecută în ploaie, pe ceaţă, pe drumuri pietroase. Momentul de relaxare şi de recăpătare a bunei dispoziţii trăit atunci când ajung la Kinchinjana, când Eliade simte că tot efortul a meritat este întunecat apoi de drumul sumbru spre Sabaragham, când caravana nu urmase drumul drept şi coborâse înspre zona unde se găseau lipitorile, despre care ajunge să creadă că  sunt cele mai periculoase din junglă: „Ascultă cum am ascultat şi eu. Mi-au îngheţat întâi urechile, apoi gâtul, apoi picioarele. Cum aş putea rechema sunetul stins, funebru, rece – al legiunilor negre şi lipicioase?“.

Există un puternic interes al lui Eliade pentru partea ce ţine de obiceiurile religioase, de ritualuri şi de pelerinajuri. În India, relatează vizite la numeroase mânăstiri din Himalaya, ajunge în Hardwar, în Rishikesh, momente când contactul cu lumea europeană, chiar cu eclectismul anglo-indian pe care Eliade îl detestă se întrerupe. Nu poate comunica decât în hindi, limbă pe care nu o stăpâneşte, îmbinând urdu cu bengali şi sanscrită. Are ocazia să observe tipul de relaţie care se stabileşte între un maestru spiritual şi discipolul său.

Dacă discipolul care îi aduce maestrului migdale – simbol al dragostei divine – primeşte din mâna acestuia o migdală pentru a mânca, atunci este încredinţat de dragostea supremă pe care i-o oferă maestrul. Interesantă este întâlnirea cu Swami Shivananda, care fusese medic, însă după ce familia îi moare, abandonează totul, alegând sărăcia, chiar cerşetoria, şi ajungând la celebra filozofie a vieţii pe care o promovează Upanishadele: în afara realităţii absolute – Brahman-atman –, ştie că totul e aparenţă, că nu există nici moarte, nici viaţă.

Experienţa întâlnirii cu Swami Shivananda este una marcantă, ea va fi transpusă chiar în nuvela Nopţi la Serampore, relevantă pentru ideea că totul este iluzie, că întreaga umanitate se află acoperită de vălul mayei, şi unde unde un personaj esenţial poartă chiar numele de Swami Shivananda. Există numeroase scene pe care Eliade le-a transfigurat apoi în nuvelele şi în romanele sale. De pildă, relatarea episodului din Jaipur trimite la nuvela La ţigănci: Jaipurul este oraş vestit pentru casele sale de dans, pentru obiceiul de a vizita patronul încă din timpul zilei, pentru a te întreba, „după inevitabile incursiuni în viaţa ta privată – ce fel de dansuri pofteşti şi cât eşti dispus să plăteşti pentru grupa de dansatoare“.

Eliade suprinde şi aspectele tensionate alimentate de existenţa unei populaţii eclectice, care nu respectă obiceiurile şi sărbătorile celor de etnie diferită. Vorbind, în Biblioteca maharajahului, despre sărbătorile care însoţesc izbucnirea vegetalului, primăvara, în Calcutta, Eliade observă cum acestea se transformă adesea în haos. Fetele din familiile de colonişti preferă să stea în casă pentru a evita agitaţia şi pericolul, în timpul sărbătorii mahomedane, în timp ce, în perioada când hinduşii sărbătoresc, mahomedanii pângăresc statui ale zeilor sau fură ornamente valoroase. “Jocul” va continua cu răzbunarea indienilor.

În Biblioteca maharajahului, accentul este pus pe întâlnirea cu personalităţi ale Indiei, pe aspecte ce ţin de viaţa intelectuală. Asistând la procesul lui Ghandi, acuzat că a îndemnat arderea hainelor englezeşti într-un parc, şi la care se îmbulzesc mulţimi de oameni, Eliade rămâne marcat de aspectul obosit al lui Ghandi, de „pomeţii obrajilor pământeni, gura crispată într-o agonie a tinereţi pentru totdeauna pierite“.

Impresionantă este şi întâlnirea cu binefăcătorul său, cel care i-a oferit bursa în India, maharajahul Manindra Chandra Nandy Kazimbazar Rajabi, iubit de populaţia din Bengal pentru modul în care a hotărât să îşi folosească averea: realizând acte de binefacere, care însă au dus statul la sărăcia completă: „Kassimbazar este primul stat din India – şi probabil din întreaga lume – care îşi pierde autonomia din cauza şi a binefacerilor“. Este o atitudine specifică mentalităţii indiene: a risipi tot ceea ce ai, căci, oricum, totul este iluzie şi nimic material nu contează. Ca dovadă, moartea însăşi nu are nimic din tragismul european: cerşetori care mor în plină stradă şi nu sunt luaţi în seamă de nimeni.

Un farmec al ineditului o are şi discuţia lui Eliade cu Rabindranath Tagore (relatată în India), care vorbeşte de o anume datorie pe care o are individul faţă de sine – idee pe care o vom întâlni apoi constant la Eliade – şi de tragedia omului european care nu îşi poate construi o viaţă interioară, într-o societate mecanizată. Modul de viaţă european rămâne de neînţeles pentru indieni, la fel cum europenii privesc cu mirare sau chiar cu dispreţ mentalităţile orientale. Relevantă în acest sens este discuţia cu o femeie indiană, care nu numai că nu consideră că femeile indiene duc o viaţă nefericită, ci că tocmai europenele sunt cele care se lasă pradă efemerului – sursa nefericirii lor. În propria lor concepţie, indienele nu sunt sclave, ci zeiţe, devi, prin statutul lor de mame sau de viitoare mame.

Eliade păstrează pe tot parcursul călătoriei entuziasmul descoperirii, dar şi seriozitatea dată de conştientizarea şansei unice care i-a fost oferită. Călătoria în Orient i-a modelat profund traseul intelectual, asigurându-i posibilitatea unui studiu riguros şi accesul la un tip de cunoaştere inaccesibil europenilor. Scrise fragmentar – chiar Eliade mărturisea, în Prefaţa la ediţia a doua din India,  că nu îşi propune să scrie o carte unitară despre India, fiind sceptic în privinţa posibilităţii literaturii de călătorie de a trasa concluzii generale asupra ţării vizitate –, păstrând o notă de autenticitate şi de prospeţime, neatinsă însă de o naivitate supărătoare, cele două volume aduc o perspectivă inedită asupra unui spaţiu adesea neînţeles sau catalogat simplu prin exotism.

India; Biblioteca maharajahului (Editura pentru Turism, Bucureşti, 1991)

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *