Pe bună dreptate prozatorul argentinian Adolfo Bioy Casares s-a revendicat de la scriitori ca Franz Kafka sau Borges – în colaborare cu cel din urmă, de altfel, a şi scris câteva volume. Imaginarul său, apropiat şi de cel al lui Mircea Eliade, este unul care, prin stranietatea sa, desfide cotidianul, uzualul. Cu alte cuvinte, personajele lui Casares sunt puse în situaţii în care banalul de zi cu zi este pur şi simplu anulat. Printr-un stil simplu, direct, concis, lipsit de orice podoabă stilistică inutilă, uşor histrionic, poveştile lui Adolfo Bioy Casares – mici bucăţi de virtuozitate literară – surprind acel insolit încapsulat în realitatea noastră de zi cu zi, care se dezvăluie unor personaje mai mult sau mai puţin pregătite pentru această revelaţie.
Observaţia precedentă este valabilă, fără excepţie, pentru toate volumele lui Casares, aşadar şi pentru O păpuşă rusească, o carte apărută în 1991 şi tradusă în română de Anca Măniuţiu în 1992 – este vorba despre ediţia de la Editura Biblioteca Apostrof din Cluj-Napoca, cu o postfaţă de Ion Vartic, ediţie reluată apoi în 2003 la Humanitas. Încă din titlu, O păpuşă rusească, este sugerat acel tip de anormalitate încapsulată, cum spuneam, în realitatea uzuală, amintind de păpuşa din lemn rusească numită Matrioșka.
Astfel, în prima povestire, care dă şi titlul volumului, o omidă de trei, patru metri strică planurile matrimoniale ale lui Maceira. În Întâlnire la Rauch, scepticismul protagonistului în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu este pus la încercare prin dispariţia subită, în câteva secunde, a domnului Swerberg dintr-o maşină blocată în mijlocul pustietăţii. În Sub apă, notarul Aldo Martelli este nevoit să decidă, în numele iubirii sale pentru nepoata doctorului Somon, dacă se va transforma într-un somon sau nu.
Stranietatea întâmplărilor este atenuată, însă, la Casares prin naturaleţea povestirii, redate deseori la persoana întâi, naturaleţe care cotrastează cu insolitul întâmplărilor prin care trec personajele lui Casares. Mai mult chiar, în unele povestiri insolitarea ia forma unor consecinţe (aproape) logice, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în Cato. Jorje Davel, un actor chipeş, dar maginalizat, surprinde la un moment dat prin rolul lui Cato din piesa cu acelaşi nume de la Politeama. Personajul Cato, în interpretarea lui Davel, cunoaşte un succes neaşteptat, fiind perceput de către spectatori ca o aluzie la lupta împotriva dictaturii – Casares, în buna tradiţie a scriitorilor sud-americani, nu a pierdut, la rându-i, ocazia de a critica forma de regim dictatorial. Davel este atras, fără voie, în această luptă, poate şi pentru că avea încredere prea mare în puterea teatrului, în speţă a actorilor. Argumentul personajului-narator („Cine şi-ar putea dori mai mult? Să munceşti, răsplătit de succes, pentru o cauză nobilă”) nu găseşte ecou la Davel, care crede numai în puterea teatrului:
– Nu vreau să te amăgeşti. Pentru mine cel mai important lucru este teatrul. Îţi aminteşti ce spune Hamlet? Eu da, pentru că l-am jucat pe Hamlet. A tăcut o clipă, şi apoi, când a început să vorbească, mi-a spus cu glas potolit: «Scumpul meu domn, ia seama să fie cinstiţi cum se cuvine actorii, pentru că ei sunt cronica vie şi prescurtată a vremurilor».
Dictatura a fost înfrântă printr-o revoluţie, iar noua putere politică l-a onorat pe Davel, recunoscându-i astfel rolul important în această evoluţie a lucrurilor. Piesa Cato a fost reluată, însă de această dată, cei care s-au folosit de puterea ei subversivă au fost adepţii fostei dictaturi. Davel, din nou, a devenit un instrument politic, de data asta în mâna adepţilor regimului dictatorial.
Credinţa în teatru – în puterea actorului de a convinge – a lui Jorje Davel este mai mult ca justificată, însă Davel nu ia în considerare un singur lucru: orice poate fi răstălmăcit, iar arta este instrumentul cel mai eficient în manipularea mulţimilor. Hamlet, invocat de Davel, cunoştea acest amănunt, amănunt ignorat însă de actorul din povestirea lui Casares. Finalul povestirii? Va fi unul previzibil (poate) pentru unii cititorii. Pentru mulţi, însă, nu.
Şi în Călătoria noastră (Jurnal) insolitarea este atenuată prin naturaleţe şi histrionism. Finalul nu mai surprinde, şi în acest caz, decât în mică parte. Prin această tehnică a atenuării prin naturaleţea discursului, dar şi prin ironie, prozele scurte ale lui Casares amintesc, în mare parte, de un alt autor român, şi anume de clasicul I.L. Caragiale.
În schimb, în cele Trei fantezii mai mici (Margarita sau Puterea farmacopeei, Despre un anume miros, Iubire înfrântă), insolitul are un loc de seamă – deşi atenunat prin tehnicile amintite mai sus. Micile povestiri cu iz burlesc sunt construite în aşa fel încât finalul să surprindă. Probabil cea mai bună proză din cele trei este Despre un anume miros. Locatarii unui imobil sunt agitaţi din cauza unui miros pestilenţial a cărui sursă nu poate fi descoperită. Relaţiile dintre locatari, prin tensiunea ivită, capătă un alt aspect, mult mai intim. Fiecare încearcă să intre în apartamentul vecinului şi, în consecinţă, în viaţa acestuia, pentru a da de sursa mirosului care a deranjat mica lume a imobilului.
Ficţiunile lui Casares din O păpuşă rusească, stranii, de un sumbru îndulcit prin histrionism, surprind nu neapărat prin insolitul situaţiilor, cât prin naturaleţea cu care aceste situaţii sunt povestite. Este vorba, cu alte cuvinte, despre o revalorizare a neobişnuitului, a insolitului, ca parte a cotidianului, a firescului, care se manifestă doar în anumite situaţii şi în anumite împrejurări.
Cu toate acestea, totul, în acest caz, ţine de hazard. Personajele lui Casares nu sunt unele speciale, nu sunt alese în funcţie de anumite caracteristici, de destin pentru a deveni receptacolele unor revelaţii importante. Dimpotrivă, personajele sale sunt banale, obişnuite, personaje care nu valorizează în note înalte experienţele insolite prin care trec. Experienţele, deşi de multe ori neobişnuite, sunt trăite cu naturaleţe, cu un firesc (ce e drept, puţin bruscat).
Deşi un scriitor consacrat, Casares, în discursul său din 1991 la primirea Premiului Cervantes, recunoaşte, modest, că nu gloria a fost principalul motiv pentru care s-a apucat de scris, ci dorinţa de a-i face pe oameni să simtă plăcerea lecturii, aşa cum el a simţit-o, în copilărie, citind aventurile lui Don Quijote – o ambiţie, iată, neviciată, rar întâlnită la scriitori, şi care, în fond, face diferenţa dintre un scriitor bun şi altul mai puţin bun:
Cel care aspiră la glorie nu se gândeşte decât la sine şi nu vede în cartea sa decât un mijloc prin care să triumfe. Cred că pentru a scrie bine trebuie să ne gândim la carte, şi nu la noi înşine.
Adolfo Bioy Casares, O păpuşă rusească: povestiri, traducere de Anca Măniuţiu, Humanitas, Bucureşti, 2003, 160 p.
