Interbelic nu înseamnă doar Cioran, Eliade & co, ci şi figuri de o sensibilitate diferită, cum sunt Max Blecher sau Constantin Fântâneru. Dacă Max Blecher a ajuns să fie mai prezent în ultimii ani în analize şi în discuţiile legate de ce rămâne şi ce păstrăm din interbelic, Constantin Fântâneru mai are încă de aşteptat. Interior, roman scris în 1932, este o carte a hipersensibilităţii, care încearcă să se protejeze proiectându-se într-un spaţiu al negării şi al asumării derizoriului. Personajul lui Fântâneru, Călin, este construit prin pendularea permanentă între o negare a vitalismului şi o dorinţă înăbuşită  de a se bucura de cele mai mărunte şi concrete manifestări ale vieţii. Eroul – sau antieroul – lui Fântâneru are o sensibilitate rănită de viaţa însăşi, aşa cum mai întâlnim în rândul personajelor lui Sebastian, şi o descurajare şi o tendinţă de scufundare în sine, în pielea sa, ce amintesc de chinurile personajelor lui Blecher.

Atmosfera în care îşi plasează Fântâneru personajul este un fel de irealitate în care, deşi vede că lumea funcţionează după anumite coordonate, el nu se poate adapta şi nici nu încearcă să respecte convenţiile. Dar revolta sa este mai degrabă pasivă, alegerile sale sunt, de fapt, non-alegeri. Poveştile de dragoste creează şi ele lumi răsturnate, pe care nu poate şi nici nu-şi doreşte să le aducă pe o linie a firescului, care ar însemna, în perspectiva sa, un total nonsens. De pildă, este descurajat de ratarea unei idile, dar imediat dipoziţia i se schimbă într-un fel de veselie revoltată împotriva umanităţii întregi, împotriva societăţii faţă de care nu vrea să respecte nici un fel de normă.

Interesant la Fântâneru este modul în care personajul său nu observă doar realitatea sa interioară, ci este foarte receptiv şi la ceea ce îi oferă exteriorul. Observă mici frânturi de viaţă, cărora le dă o interpretare diferită de realitatea acestora, reacţiile sale fiind total imprevizibile, de pildă, stă pe bancă în parc şi vede un grup de tineri, din care remarcă o fată, foarte veselă, căreia îi scapă un plic alb. Călin speră să fie ceva personal, dar sînt bani, pe care nu-i păstrează, lăsîndu-i pe bancă. Nu fuge după ea, cum ar fi fost de aşteptat, pentru că i se pare un gest trivial.

Una dintre ideile care apare obsedant în cartea sa este moartea – mai degrabă voluptatea gândului morţii. Simte adesea că pierde simţul lucrurilor, viaţa îi pare un joc şi adesea e înclinat spre vis. Introvertitul tipic, lui Călin nu îi e teamă de moarte, dimpotrivă, gândul că ar putea muri curând îi provoacă plăcere, „o plăcere infinită”.

Urăsc lumea; mi-e scârbă de faţa ei, aşa cum este, şi nu îngădui să se vorbească de frumuseţea, de ordinea divină a firii”.

Dar ura faţă de lume şi voluptatea gândului morţii nu îl împiedică să încerce, patetic, să salveze un şoarece care căzuse în lavoarul său, dorind să-l readucă la viaţă, la „această minunată viaţă”. La fel, vede misterul existenţei sale în câteva fire de ţărână şi se târăşte la rădăcina unor crini, „cu obrazul zgâriat de scoarţa verde şi zmeură”.

Ca la Blecher, boala este şi ea un aspect traumatizant, care schimbă percepţia asupra vieţii. Are o repulsie faţă de medici, de când fratele său a murit, cu toate îngrijirile (de fapt, toţi fraţii i-au murit, rămânând doar cu o soră), iar mama sa e permanent bolnavă.

Personajul lui Fântâneru nu este împins la limita materialului sau a spirtualului, simţurile sale sunt receptive atât la partea concretă, legată chiar de pământ, cât şi la tot ceea ce ţine de spirit, de intelect. Vorbeşte despre Dumnezeu, gândindu-se, pe linia opusă lui Cioran, că trebuie să existe un Dumnezeu bun, că existenţa sa nu poate fi „o bagatelă”. Uneori, groaza îl face să se gândească la Dumnezeu, mergând ca animalele, cu faţa întoarsă spre pământ, umil. Imaginaţia este, de asemenea, un refugiu pentru el, dar, în acelaşi timp, simte visceral atracţia pământului, a naturii. În universul lui Călin, „această apropiere a minţii de lucruri: de frunze, de cărămizi, de părul animalelor, de obrazul fetelor” face ca materia şi spiritul să se regăsească în armonie.

Bag de seamă, privind coaja unui arbore un minut, că o energie de mare utilitate se declanşează în simţuri. Mă împinge în arbore un curent irezistibil”.

În Interior, veţi descoperi atât câteva dintre obsesiile şi temele interbelicilor, precum boala, moartea sau reflecţiile despre Dumnezeu, dar şi o atmosferă de o stranietate ce nu se regăseşte la nici unul dintre scriitorii la care ne gândim imediat ce auzim „interbelic”.

 

Constantin Fântâneru, Interior, Editura Polirom, Iaşi, 2006

 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *