Bookaholic

Adrian Todd Zuniga este creatorul și gazda spectacolului de literatură Literary Death Match, pe care publicul bucureștean l-a putut urmări pentru prima dată anul acesta, în cadrul Festivalului Internațional de Literatură București (FILB), ediția a VIII-a, vineri, 4 decembrie. 

Putem spune că Literary Death Match este o reacție la internet și la social media?

Ce mi se pare interesant e că, dacă social media și internetul nu ar fi existat, nici Literary Death Match n-ar fi apărut pentru că abilitatea de a comunica cu oamenii și de a ajunge la tot ei s-a intensificat și s-a diversificat. Internetul ne permite să ajungem la oameni la care nu am fi putut ajunge în mod obișnuit și uite așa reușim să facem un spectacol în Australia sau în București.

Dar cred că e mai degrabă o reacție față de lipsa de atenție.

Acum câțiva ani, am înființat o revistă literară, Opium, unde fiecare poveste cuprinde un timp estimat pentru lectură. Era o glumă, dar, în același timp, era și folositor, pentru că, dacă vezi două minute și cincisprezece secunde, o să îți zici „e ok”; dacă sunt două pagini și jumătate, o să îți spui „hm, nu sunt prea sigur că o citesc”; dacă îți ia douăzeci și cinci de minute, s-ar putea să zici „hm, e cam mult” sau „știi ce? chiar mă interesează articolul”.

În cazul acelei reviste, mă jucam mereu cu ce e sau cu ce poate să fie în mintea oamenilor, a celor care interacționează cu revista. M-am gândit întotdeauna la revistă ca fiind o experiență interactivă și am încercat să înțeleg la ce tipuri de evenimente vin oamenii și de ce. Literary Death Match îmi reflectă această preocupare. De pildă, autorii au șapte minute pentru lectură. Or, asta înseamnă că toată lumea va fi foarte atentă pentru cel puțin două motive: sunt conștienți că, dacă nu le place deloc, nu o să dureze prea mult; iar cu cât sunt mai atenți, cu atât vor înțelege mai bine glumele făcute de juriu.

Îmi place subversiunea asta: fiecare lectură e ca o bucată dintr-un puzzle și obții mai multe din acest puzzle dacă asculți cu atenție. E vorba de managementul atenției, așa cum spuneam, dar e și distractiv, și ironic că umblu de colo-colo, pe scenă, debordând de energie, fac glume, prezint diverse informații literare și, dintr-o dată, se face tăcere și cineva începe să citească. Șapte minute în care oamenii sunt tăcuți, sunt atenți.

Sunt cel mai mic dintre opt copii și nu mi-a plăcut întotdeauna să mă joc cu oamenii, dar îmi place contrastul dintr-o conversație, momentele de energie care alternează cu tăceri.

Tu și cu mine avem acum o conversație, dar e și foarte mult subtext. Și îmi place să aranjez conversația în așa fel încât subtextul să ajungă la suprafață. Mă gândesc mereu la subtext, în cadrul spectacolului, al revistei, al scrisului. Nu cred că e o meta-experiență, ci că îi permit subconștientului să fie reflectat în conștiință. Nu am mai spus asta până acum, dar cred că e adevărat.

Tara Skurtu la FILB 2015 – sursa

Să zicem că, în cadrul acestor evenimente, subtextul este literatura?

Textul e literatura, subtextul e să cauți motive să fii distras în fiecare secundă. E ca și cum am fi la cină cu cinci persoane. O cină grozavă și, la un moment dat, cineva se uită la telefon. În momentul acela, toată lumea o să înceapă să se uite la telefon. Toată lumea vrea permisiunea ca să fie distras și tot ce se întâmplă în Literary Death Match e cu intenție. Cred că e o groază de subversivitate în spectacol, în jurul ideii din această epocă în care abia așteptăm să fim distrași.

Adrian Todd Zuniga – Sursă foto

Ai menționat caracterul interactiv al literaturii, dar cât de interactivă poate fi literatura înainte să cadă în derizoriu?

E o întrebare foarte bună. Cred că spectacolul de la București e un exemplu foarte bun: au fost patru autori diferiți, cu stiluri diferite. Mi-a plăcut Svetlana (Cârstean) foarte mult tocmai pentru că nu a făcut nimic special. Dar dat fiind că nu a făcut nimic special, în contextul în care toată lumea a făcut ceva special, tocmai asta a făcut ca lectura ei să fie cu adevărat specială.

Cred că Răzvan (Țupa) a fost grozav: la început a citit doar de pe brațe, apoi și-a suflecat mânecile și toată lumea a fluierat. Pentru un moment, te gândești: „o să își scoată cămașa! Ce tare!”. Dar nu și-o scoate de tot, doar își arată abdomenul. Și apoi, pentru un moment, stai și te întrebi: „nu cumva are versuri scrise pe tot corpul?”.

Și până la urmă își scoate și cămașa. E suficient pentru că te gândești: „chiar că a fost o lectură remarcabilă!”. Dar apoi începi să te întrebi: „ar putea merge și mai departe?”.

A fost o lectură-performance foarte bună tocmai pentru că merge pe ideea de așteptare și de satisfacere a acesteia într-o anumită măsură.

Cred că durata de șapte minute e tocmai bună pentru că nu poți să mergi prea departe. Singurul lucru derizoriu în spectacolul ăsta ar fi să citești lucruri de calitate slabă. Și mai sunt de părere că talentul prevalează întotdeauna în fața derizoriului.

Svetlana Cârstean la FILB 2015 – sursa

Ai primit critici de la actorii tradiționali ai industriei? Mă refer aici la critici, la editori.

Am început spectacolul cam acum zece ani și criticile au venit în special de la cei care nu văzuseră spectacolul: autori care nu vor să participe pentru că nu vor să fie criticați sau autori care spun că scrisul nu e competiție. Dar ce facem noi, și așa le răspund întotdeauna, e să ne amuzăm pe seama ideii că un scriitor poate să câștige. Ce să câștige? De asta finalul spectacolului e o subversiune. „De ce nu scriu cei doi finaliști un haiku sau altceva pe care să îl citească?”, mă tot întreabă oamenii, iar eu îi întreb: „Cine va mai juriza atunci?”.

Nimeni nu are puterea să decidă cine e scriitorul tău preferat. La sfârșit, tu ești cel care spune „mi-a plăcut X, vreau să citesc mai mult din ce a scris respectivul scriitor”. Sau ți-a plăcut de juriu și o să începi să le citești cărțile sau să le urmărești emisiunile.

Ce făceam la început era să îi invităm pur și simplu pe oameni și să le spunem: „veniți să vedeți cum e”. Cred că 99,99% dintre cei care vin sunt plăcut surprinși. Din păcate, nu prea am fost sprijiniți de către editorii americani, în timp ce editorii britanici au fost mult mai deschiși. Cred că diferența de atitudine are legătură cu faptul că industria editorială din America e vai de ea, iar cei care lucrează în PR sau în industriile conexe sunt pur și simplu copleșiți. Și mai cred că mașinăria PR din America e stricată și că nu au înțeles deloc spectacolul nostru.

Dar ce e important pentru noi e să îl facem din ce în ce mai bun cu speranța că, la un moment dat, oamenii își vor da seama de valoarea lucrurilor pe care le facem.

Răzvan Țupa la FILB 2015 – sursa

Una din schimbările aduse de spectacolul vostru e legată de modalitățile de a comunica literatura. Ești foarte bine conectat la ce se întâmplă azi în literatură; observi și alte tipuri de schimbare?

Mă gândesc, de pildă, la statutul autorului în America în timpurile noastre. Îmi place mult în Europa, unde ideea de autor / scriitor încă mai e importantă, spre deosebire de America. Cred că asta are legătură cu faptul că SUA e atât de bogată, lucru care ne-a permis tuturor să fim artiști, să credem că suntem artiști sau să ne comportăm ca și cum am fi artiști.

Franța e un bun exemplu: nu spui că ești scriitor până ce n-ai scris cel puțin câteva cărți. Or, în America poți să spui că ești scriitor, chiar dacă nu ai scris niciodată. Pur și simplu te hotărăști că ești scriitor, scrii pe un blog sau scrii într-un ziar și începi să te prezinți ca fiind scriitor.

Sunt, desigur, super-scriitorii, ca Philip Roth, dar ei au un alt statut.

Și mai e un lucru interesant. În America, toată lumea vrea numai ce e nou. Când un scriitor debutează cu un bestseller, toată lumea e încântată. Se pune în mișcare mașinăria PR-ului, ești pe val, dar, dacă a doua carte nu se vinde așa de bine, atunci Amazon, Barnes & Noble își spun: „la gunoi cu persoana respectivă”. Nici măcar nu contează cât de bună e cartea.

În societățile tradiționale, însă, debutezi, scrii o carte, mai scrii una, ajungi cunoscut și abia atunci ajungi în vârf, dar în America trebuie să fii mereu cel mai grozav lucru care s-a întâmplat vreodată. Și aici e încă un aspect al ironiei de la Literary Death Match.

Am dat un interviu ieri și am fost întrebat la ce ar trebui să se aștepte spectatorii. Răspunsul meu a fost că ar trebui să se aștepte la cea mai tare noapte din viețile lor. Spun deseori în spectacole că seara asta e o excepție, că spectatorul va fi așa diferit de sine însuși peste o oră și jumătate, că nu se va mai recunoaște, că așa de bine va fi și așa de grozav va fi spectacolul.

Adrian Todd Zuniga – Sursă foto

Vorbești adesea despre incluziune. E important, de exemplu, să ai două scriitoare invitate. Ce înseamnă, de fapt, incluziunea în relație cu literatura?

60% dintre cititorii americani sunt, de fapt, cititoare. La fel și cu editorii: cam 60% sunt femei, dar scriitorii bărbați și albi sunt publicați și promovați mai mult. Lucrurile încep să se schimbe încet-încet. Câteodată îmi e greu să vorbesc despre asta pentru că, da, am o deschidere față de literatura lumii, dar în același timp sunt și american și asta înseamnă că funcționez cu anumite tipare mentale. Încerc să mă gândesc la un exemplu. Am făcut la un moment dat un spectacol în Los Angeles, unde au fost invitate să citească patru scriitoare. Au fost cam 500 de oameni la eveniment și chiar m-am întrebat la un moment dat dacă s-a gândit cineva la faptul că nu era niciun bărbat prezent. Dar nu s-a stresat nimeni pe tema asta. Dar eu m-am tot gândit atunci care ar fi scriitorul bărbat pe care aș putea să îl promovez în cadrul acelui spectacol.

Vom face în curând un spectacol la Londra, iar eu voi fi singura persoană albă de acolo, dar nu îl voi promova așa. Pur și simplu o să vorbesc despre fiecare autor în parte. Mi-ar plăcea să fac mai multe spectacole care să fie legate de feminism. Să am invitate numai femei, de exemplu, dar să nu scot asta în evidență. Uneori cred că ne-ar fi mai ușor să facem un spectacol numai cu persoane care nu sunt albe și nimeni să nu își dea seama decât numai cu femei. Nu cred că e vorba de gen neapărat. Noi încercăm întotdeauna să invităm întâi o femeie și apoi o persoană de culoare pentru că ni s-a întâmplat să facem invitațiile și să ne dăm seama că avem numai albi sau numai bărbați în spectacol. Dar diversitatea face ca spectacolul să fie mult mai bun. E un scriitor la care nu ne-am fi gândit neapărat dar, pentru că era afro-american, ne-am zis că e perfect și că ar fi bine să îl invităm. Și el a fost cel care a câștigat, a fost pur și simplu extraordinar.

Mă gândeam și în alt fel la incluziunea pe care o face Literary Death Match. Respectiv faptul că literatura și industria literaturii sunt ca o fortăreață din care cititorii sunt excluși. Singurele lucruri care le sunt permise cititorilor e să cumpere și să citească.

Unul din lucrurile pe care le facem pentru incluziune e să aducem oameni celebri în spectacol pentru că, dacă avem câțiva oameni faimoși, putem să aducem și mulți autori care nu sunt neapărat cunoscuți. Ce le propunem noi cititorilor e să facă propriile descoperiri, să descopere ei singuri, și nu prin PR, autori pe care ar putea să îi placă. Dacă știi pe toată lumea e ok că te distrezi, dar dacă se întâmplă să fie și câțiva autori pe care nu îi știi, atunci s-ar putea să se întâmple cel puțin câteva lucruri interesante – cum ar fi, de exemplu, să îți dai seama că lumea e mai mare decât credeai și că sunt atâția scriitori minunați în lume pe care merită să îi descoperi.

Mugur Grosu la FILB 2015 – sursa

Faci spectacolul în mai multe părți din lume, unde mizezi nu pe literatura americană, ci pe cea locală.

Sunt două motive pentru care facem asta: întâi, că e mai ieftin,iar apoi ar fi destul de complicat să îi facem pe oamenii de acolo să le placă de un autor din cu totul altă țară. Deci, e vorba de bani, dar mai ales de faptul că tu, ca cititor, trăiești într-un oraș și printr-un astfel de spectacol ajungi să descoperi oameni de care poate nu știai.

Eu, de exemplu, nu știu mai nimic despre literatura românească, dar după spectacol mi-am zis: „iată un portret al literaturii din România”.

Sursă imagine principală