Despre Andrei Kurkovpovesteam câte ceva atunci când discutam cea mai recentă traducere în limba română a uneia dintre cărțile sale, Prieten drag, tovarăș al răposatuluiL-am întâlnit la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, unde a fost unul dintre scriitorii străini invitați.

Kurkov este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori de origine ucrainiană, care însă scrie preponderent în limba rusă. Cărțile sale au fost traduse în peste 30 de limbi, dovadă că are un public cititor dedicat. 

Am conversat într-unul dintre corturile Casei FILIT, într-o dimineață de festival, cu o cafea lângă. Deși era multă agitație în jur, am fost atât de prinsă de poveștile pe care le spunea autorul ucrainian că nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Am vorbit despre Prieten drag, tovarăș al răposatului, despre alcool, moarte și mafie, despre actul scrierii și meseria de scriitor, despre identitate, spații, inspirație, traduceri și multe altele. Lucruri pe care vă las să le descoperiți mai jos.

For the English version of the interview, please click here.

Prieten drag, tovarăș al răposatului (editura Curtea Veche Publishing, 2012) vorbește despre sinucidere într-un mod foarte atipic. Cum ați găsit tema?

Am crescut într-o societate foarte pașnică, în cea sovietică. Apoi, după colaps, societatea a devenit foarte violentă. Aveam gangsteri, crime, oameni care erau uciși pe stradă, oricine putea fi victimă. Câțiva dintre prietenii mei au fost omorâți, de exemplu, de mafie.

Am încercat mereu să fiu optimist, sunt un optimist. La vremea aceea, prietenii mei m-au întrebat de multe ori dacă sunt optimist; așa că am inventat o nouă categorie, optimism întunecat, care să se potrivească cu vremurile acelea dificile. Un optimist întunecat este un om care este sigur că totul va fi bine, dar nu este sigur că el va supraviețui timpurilor respective.

Așa că am avut un impuls să scriu cu umor foarte negru în perioada respectivă. Iar romanul de față este scris atunci, în ’94-’95.

Generalizând întrebarea, cum vă alegeți temele pentru romane?

Mă bucuram de viață, de a scrie și a inventa povești atunci când am devenit, subit, comentator politic în Ucraina. Am devenit mai implicat din punct de vedere politic, așa că nu am mai putut scrie despre orice vroiam. Am început să mă gândesc mai mult la ceea ce am important de spus și ce va reflecta atitudinea mea, unde aș putea folosi intrumentele mele literare preferate precum ironia, absurdul, umorul negru, aventura, filosofia.

Acum, de exemplu, scriu un roman care este foarte greu de scris, dar care sper că îmi va ieși. Este o carte despre lituanieni, nu este niciun ucrainian acolo. Este povestea a trei cupluri tinere care încearcă să emigreze împreună, fiecare în alte țări. Este despre cultura și mentalitatea lituaniană, despre Europa dacă generalizăm. Nu este chiar amuzantă, este un roman complex care încă nu știu cum se va încheia.

Când am citit Prieten drag, tovarăș al răposatului, am avut impresia că a fost scrisă dintr-o suflare, mi-a dat senzația asemănătoare unui râu ce curgea nestingherit.

Mi-a luat patru sau cinci luni scrierea acestui roman, dar am început să mă gândesc la el cu doi ani înainte să-l pun pe hârtie. De obicei, mă gândesc la un roman o perioadă lungă de timp, îl spun ca o poveste în gând, schimbând de fiecare dată detaliile. Și când simt că este gata să fie scris, încep să-l scriu.

prieten-drag-tovaras-al-raposatului_1_fullsize

Dar știți întotdeauna sfârșitul?

Câteodată îl știu, dar acesta este diferit atunci când ajung să-l și scriu. Am avut câteva situații în care am crezut că știam ce avea să se întâmple și, dintr-o dată, am fost dus într-o altă direcție de personaje.

”Foaia albă goală, cu ideea ei de început, mă enervează” spune Tolia, personajul principal din romanul Prieten drag, tovarăș al răposatului. Aveți același sentiment în legătură cu foaia goală?

Obișnuia să fie așa, dar acum chiar nu mai am același sentiment, nu mă mai enervează. Cred că poate am devenit mai puțin pasionat în legătură cu actul scrierii și mai împătimit cu discuțiile, în ceea ce privește discutatul operelor de literatură. Când te ocupi mai mult de lumea vorbită decât de cea scrisă, ai o atitudine diferită în fața hârtiei, a foii. Simți că o poți umple mai repede cu cuvinte.

Alcoolul, mafia și moartea apar, împreună, în multe dintre cărțile dumneavoastră. Sunt acestea obsesiile dumneavoastră?

Nu. Ele sunt un set de clișee est-europene, bazate pe realitate. Deși sunt fericit că oamenii din Ucraina beau acum mai multă bere decât vodcă și că mafia a căpătat un caracter mult mai politic decât gangsterii din stradă, clișeele încă există și societatea este condusă de ele. Dacă încerc să-mi curăț textele de aceste lucruri, societatea nu va mai arăta reală.

Ați studiat limbi străine la Kiev și ați devenit traducător, apoi ați fost jurnalist și cameraman o perioadă. Când ați realizat că vroiați să fiți scriitor? V-a lovit așa, dintr-o dată?

Nu, nu. Am decis să fiu scriitor când aveam cincisprezece ani pentru că aflasem, deodată, că scriitorii nu se duc la muncă. Dar atunci am realizat și că nu puteam să fiu un scriitor sovietic pentru că nu-mi plăcea nici modul în care aceștia scriau, nici realismul socialist. Abia după 1991, după prăbușirea Uniunii Sovietice, mi-am dat seama că pot deveni un scriitor profesionist.

Într-una dintre întâlnirile de la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, ați spus că primul dumneavoastră manuscris a fost refuzat de 500 de ori (!) și că, până la publicarea lui, ați scris încă opt cărți. Ce v-a determinat să continuați să scrieți? Nu erați dezamăgit?

Nu primul meu manuscris. Am scris șapte romane care au fost refuzate pentru publicare timp de optsprezece ani. Cred că am trimis manuscrisele mele la peste 1.000 de editori.

Ce m-a făcut să continui să scriu a fost faptul că eram sigur că aveam dreptate. Am avut o mulțime de lecturi publice ilegale, oamenii m-au invitat în diferite orașe, mi-au plătit costurile de călătorie, am dormit în case unde nu cunoșteam pe nimeni, și ei vroiau să mă asculte citind din romanele mele – citeam de pe manuscrise.

Manuscrisele mele au circulat ilegal prin țară. Când vezi că oamenii îți citesc romanele, chiar dacă nu sunt încă publicate, atunci crezi că ești bun.

Dar cum ajungeau la manuscrisele dumneavoastră?

Păi, tu ai o mașină de scris și cineva îți aduce o carte ilegală, una scurtă. Dacă îți place, poți să o copiezi. Poți face cinci copii odată, ultima îți iese aproape ilizibilă. Iar acele copii le dai prietenilor tăi, și, dacă le place și lor cartea, ei fac mai multe copii. În acest mod, câteodată și sub formă de fotocopii, manuscrisele mele au circulat în toată Uniunea Sovietică. Am avut parte de reacții de peste tot din Uniunea Sovietică.

Andrei Kurkov

Sursa

Am citit undeva că două dintre cărțile dumneavoastră sunt incluse în unele bibliografii școlare din Franța. Cum comentați? Ați vrut vreodată o asemenea recunoaștere a muncii dumneavoastră?

Ei bine, nu m-am gândit niciodată la asta. De fapt, cărțile respective sunt incluse în bibliografia a două universități din Franța. Am fost la acele universități, de cel puțin două ori. Este interesant, dar, înainte de asta, încă din 2001, una dintre cărțile mele este în programa școlară a Universității in Seattle, America. Și atunci am avut o surpriză când am aflat că nu filologii citesc cartea, ci politologii, și am întrebat de ce. Mi-au răspuns: Pentru că dumneavoastră scrieți romane politice. Așadar, a trebuit să accept o altă versiune asupra romanelor mele.

Dar sunt fericit. Câtă vreme studenții sunt fericiți să citească, eu sunt fericit.

În România, cel puțin în liceu, nu suntem foarte fericiți cu bibliografia și tindem să citim autori care nu sunt acolo. De aceea v-am adresat această ”problemă”.

În America și în Europa, în general, studenții nu sunt obligați să citească ceva, ei au recomandări de lectură și apoi discută despre cărți. Așa că le place să le citească.

Ați fost traducător. Care este scopul traducerilor în zilele noastre? Cât de importante sunt acestea pentru dumneavoastră, ca scriitor?

Eu depind de traducătorii mei.

De fapt, am lucrat ca traducător pentru o perioadă foarte scurtă de timp, iar traducerile mele nu au fost publicate, au fost pierdute de către editor. A fost ca și când destinul nu a vrut să devin traducător (râde).

Am avut relații diferite cu traducătorii mei, mai multe experiențe pozitive decât negative. Am avut și experiențe negative: editorul meu englez l-a dat în judecată pe traducătorul englez pentru că, atunci când a tradus unul dintre romanele mele, a schimbat foarte mult, chiar și ordinea capitolelor. Și nu ne-a spus, nici mie, nici editorului.

Deci el a scris o altă carte.

Da. Și apoi a spus că-i interzice editorului să-i modifice traducerea. Așa că au mers la curtea de justiție. Tribunalul din Londra a decis că traducătorul a fost foarte bine plătit pentru munca sa și că, dacă nu este de acord cu schimbarea traducerii, își poate scoate numele de pe carte. Asta a și făcut. Așa că am avut alt traducător pentru cartea respectivă.

Pe de altă parte, sunt foarte mulțumit de traducătoarea mea din România, Antoaneta Olteanu. Vorbește minunat limba rusă și o cunoaște foarte, foarte bine. Am completă încredere în ea. Și cred că mai mult datorită ei, decât mie, i se datorează faptul că volumele mele sunt citite în România.

Și Mihail Șișkin a fost în România, aproximativ acum o lună. Ultima lui carte a fost tradusă tot de Antoaneta Olteanu și el spunea că ediția românească este copilul dumneaei. Așa că, dacă nu ne place, este vina dumneaei. Și dacă ne place, tot ea este de vină. Cred că sugera că traducerea este ceva diferit față de original. 

Ei bine, aici sunt păreri diferite și multe teorii. Eu nu aș fi de acord, tocmai pentru că am citit câteva dintre traducerile la cărțile mele și în unele dintre ele observ imediat scriitura mea, ritmul meu, intonația mea, umorul meu. În alte limbi, este mai dificil să le transpui și verific doar diferențele și mă gândesc cum va fi percepută cartea.

De exemplu, traducerile în limba franceză și în cea germană sunt identice, în sensul literal, cu ediția rusească originală. Traducerile englezești da, sunt puțin mai diferite, din pricina tradițiilor legate de limbă și de stil. Mai mult, în Anglia și în America, literatura străină nu este atât de populară, așa că editorul încearcă să vadă ce ar putea fi dificil pentru cititor și ”repară” problema, în acord cu cultura lor. Ei încearcă să-i atragă pe cititori prin intrigă, prin poveste, prin personaje, ”curăță” romanul astfel încât cititorul să nu protesteze.

Kurkov 1

Sursa

V-ați născut în St. Petersburg, ați crescut în Kiev și locuiți atât în Kiev, cât și în Londra. Ce identitate națională aveți?

Avem o reședință în Londra, este adevărat, dar trăim mai mult în Kiev, copiii mei merg la școlile ucrainiene, soția mea lucrează acolo.

Câteodată călătoresc chiar și opt luni pe ani, dar mă simt, mai întâi de toate, european, apoi ucrainian și, în al treilea rând, de origine rusă.

Când știți că ați scris o poveste bună?

Dacă am fost surprins în timpul procesului și m-a uimit și rezultatul, asta înseamnă că romanul este bun. În câteva situații, am rescris romanele. Am modificat trei romane după ce acestea fuseseră deja publicate și le-am scos în ediții noi.

De Ultima iubire a președintelui, care a fost publicată și în română, am fost mulțumit de la început, chiar dacă a fost o carte foarte greu de scris din pricina structurii.

Vi s-a întâmplat vreodată să simțiți că nu vreți să mai scrieți?

De vreo două ori, dar era mai mult o senzație de oboseală, în diferite situații. Nu pentru că am încetat să iubesc literatura sau scrisul.

Cât de des scrieți?

Scriu articole literare, eseuri politice, o mulțime de lucruri. Așa că mereu scriu ceva – de exemplu, îmi scriu zilnic jurnalul.

Și, de obicei, sunt într-un roman tot timpul, chiar dacă nu îl scriu atunci.

 

Sursă imagine principală

Eli Bădică

și-a încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere, UB, Literatură Universală și Comparată, iar pe cele de masterat la SNSPA, Antropologie. În prezent, este redactor colaborator la „Suplimentul de cultură”, „DLITE”, „Revista Arte și Meserii” etc. Printre altele, managerul proiectului „Carte peste carte” al Asociației Paspartu. Editor, coordonează colecția „n'autor”, de literatură română contemporană de la Editura Nemira.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *