Interviu cu Andrew Cowan

Andrew Cowan este un scriitor britanic care predă cursuri de creative writing la Universitatea East Anglia. Totodată, este și directorul departamentului de creative writing din cadrul aceleiași universități. Cartea sa de debut, Porcul, a fost tradusă la noi în 2009, de Ruxandra Ana, și a fost publicată la Editura Leda. Cu acest roman, autorul britanic a câștigat numeroase premii, dintre care amintim Betty Trask Award, Sunday Times Young Writer of the Year Award, Authors’ Club First Novel Award, Scottish Arts Council Book Award și Ruth Hadden Memorial Award. Cel mai recent volum al lui Cowan se numește Worthless men și a apărut în 2013. 

În România, Andrew Cowan a participat de două ori ca scriitor la două festivaluri: prima dată în 2012, la Festivalul Internațional de Literatură de la București (FILB, interviul de atunci aici), iar a doua oară la sfârșitul lui octombrie 2013, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT).

Interviul de față a fost realizat cu ocazia celei de-a doua vizite*. Mai jos, veți citi despre cartea sa de creative writing, care este diferența dintre a preda despre scris și a scrie propriu-zis, sfaturi pentru scriitorii aspiranți, influențe și autori pe care scriitorul îi apreciază, a scrie despre ceea ce cunoști, despre prima carte și cel mai recent volum, importanța premiilor literare, cum și-a ales slujbele, evenimente literare și diferența dintre publicul din Anglia și cel din străinătate și despre ce ascultă atunci când scrie. Spor la lectură!

For the English version of the interview, please click here.

 

Ați vorbit cu colega mea, Silvia, într-un interviu anterior, despre programul de creative writing de la Universitatea East Anglia. Dar ați publicat, de asemenea, o carte, Arta de a scrie ficțiune, în 2011. Cât de dificil este pentru un scriitor să scrie despre scris?

Este mult mai ușor să scrii despre scris decât să practici, să scrii. Pentru mine, este mai ușor să predau creative writing decât să scriu. Scrisul este foarte greu, este o vacanță în mizerie, în eșec. De fiecare dată când mă așez la birou și scriu, scrisul mă învinge. Dar când mă duc într-o sală de clasă, mi se pare că aș putea vorbi despre scris cu autoritate și, dintr-o dată, nu mă mai simt ca un eșec, văd că studenții mă ascultă, fac exercițiile, citesc ce le dau de citit. Și este un succes. Îl văd și îl aud, ceea ce nu se poate spune că este cazul atunci când scriu – când aștern ceva pe pagină, ea nu-mi răspunde; întotdeauna pare că sună rău. Așa că atunci când am scris cartea de creative writing, am adoptat vocea de profesor, am folosit tonul pe care-l folosesc la ore și cred că a fost cel mai simplu lucru pe care l-am scris vreodată.

De ce ați scris-o? Care au fost motivațiile dumneavoastră?

Una dintre motivații a fost că, în sala de clasă de la Universitatea East Anglia, acolo unde predau, nu exista un curriculum pentru primul an, așa că am scris unul. Pentru a-l scrie, a trebuit să citesc o mulțime de cărți de scriere creativă care erau, de cele multe ori, foarte dezamăgitoare, adesea scrise de oameni care nu au avut nici o carte publicată de ei înșiși, erau doar profesori care reciclau clișee și stereotipuri, exerciții foarte obositoare – am văzut câteva exerciții care se repetau din nou și din nou, iar același sfat apărea de mai multe ori. Și am vrut să scriu ceva mai autentic, ceva scris din experiența de a fi scriitor, ceva care să fie complet sincer în legătură cu cât de greu este să scrii. Așadar, este atât o carte cu exerciții de scriere creativă, cât și una cu sfaturi de scriere creativă; dar, de asemenea, este și biografie, căci descrie cum am ajuns să fiu scriitor.

Ați spus că Angela Carter v-a sfătuit să scrieți despre ceea ce știți. Poate cineva să scrie doar despre lucrurile pe care le cunoaște? Nu e restrictiv, nu devine acel cineva repetitiv?

Am abordat această problemă în cartea mea, unde am descris ce înțeleg eu prin a scrie despre ceea ce știi. Cred că fiecare dintre noi știe cum e să ai patru ani, știm cum este să avem zece sau cincisprezece ani. Știm cu toții cum este să ne fie dor, să simțim pierderea, durerea, furia, dragostea, dorința și alte emoții. Știm cum este să ieșim afară într-o zi însorită, să stăm sub nori de ploaie, să ne fie frică, știm cum e să fim în compania unor oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată până atunci, să ne asumăm un risc și să reușim, să avem un eșec și să ne urâm pentru asta. Și atât de multe alte lucruri… Așa că haideți să-i dăm toate acestea unui personaj! Născocim un personaj care poate trăi pe o planetă verde, la 2 000 de ani lumină depărtare, și poate experimenta emoțiile pe care noi le cunoaștem. Personajele noastre au ADN-ul nostru, dar nu este biografic, în sensul strict.

Interviu cu Andrew Cowan

Via

Ce sfaturi le dați studenților dumneavoastră?

Le dau o mulțime de sfaturi (râde).

Cel mai bun sfat despre scris peste care am dat recent îi aparține unei scriitoare de cărți chick-lit, Jenny Colgan. Ai auzit de ea?

Da, am auzit, dar nu am citit-o.

Nici eu (râde).

Dar acestea sunt o serie de sfaturi foarte bune: dacă vrei să fii scriitor, prima regula este să citești enorm de mult. Regula numărul doi: scrie mult. Regula numărul trei: repetă pașii unu și doi conform cerințelor. Regula numărul patru: să fii norocos. Regula numărul cinci: să rămâi norocos. Și atunci vei avea o carieră de scriitor. Serios, dacă vrei să fii scriitor, trebuie să citești mult, trebuie să înoți în apele limbajului; dacă nu știi ce s-a scris înaintea ta, nu știi ce fel de literatură se face în jurul tău, atunci nu vei scrie nimic interesant.

Înainte să fiți scriitor, ați fost poștaș, spălător de vase, istoric, ați făcut curățenie într-o fabrică de dulciuri și ați fost bibliotecar la o școală, conform site-ului dumneavoastră. O diversitate de locuri de muncă. De ce ați avut aceste slujbe? Găsim experiențele acestea în cărțile dumneavoastră, într-un fel sau altul?

Nu sunt foarte sigur de ce am avut aceste locuri de muncă, în afara faptului că nu știam ce să fac cu viața mea. Vin dintr-un loc în care oamenii nu citesc cărți. Așa că gândul de a deveni scriitor a fost, pentru mine, la fel de improbabil precum gândul de a deveni profesor la o universitate. Acum sunt și scriitor, și profesor, și este un mister, într-un fel, cum s-a întâmplat asta. Până una alta, înainte să descopăr cine vreau să fiu, am deviat, am făcut o mulțime de greșeli, mi-am umplut timpul cu o mulțime de locuri de muncă necorespunzătoare. Uneori îmi luam o slujbă de rahat pentru că voiam să fiu scriitor și nu voiam ca locul de muncă să-mi distragă atenția. Alteori îmi luam un loc de muncă de genul acesta pentru că nu aveam alte opțiuni. Și cred că persoana care nu este sigură cu privire la locul unde se potrivește, persoana care face greșeli în alegerile sale, această persoană apare în scrierile mele.

Dacă tot am vorbit despre influențe, ce autori vă plac?

Autorii-cheie, cei care m-au încurajat să devin scriitor, sunt James Joyce și Thomas Hardy. Și asta pentru că i-am studiat la o vârstă la care eram ușor de modelat, atunci când aveam optsprezece ani. Ei sunt în fluxul meu sangvin. Apoi m-am dus la Școala de Artă. Într-un magazin de unde te puteai aproviziona cu diverse instrumente din domeniul artei, unde m-am dus să-mi cumpăr niște vopsea, am văzut un carusel plin cu cărți în format paperback; erau cărți foarte frumoase și atrăgătoare. Eram interesat, așa că am cumpărat câte ceva – de exemplu, Ian McEwan. I-am urmărit stilul și cărțile lui McEwan. A fost foarte important pentru mine atunci, la început. Când am trecut la a încerca să-mi găsesc propria voce ca scriitor, am început să citesc o mulțime de autori englezi de la 1960-1970 – unul dintre cei care contează foarte mult pentru mine este David Storey-, și, de asemenea, scriitori americani. Majoritatea bărbați, observ acum.

Ați fost invitat la numeroase festivaluri de literatură, conferințe etc., atât în Anglia, cât și în străinătate, inclusiv recent la București, în România. Ce părere aveți despre publicul care participă la acest tip de evenimente literare?

Este un lucru interesant legat de mersul la festivaluri și conferințe de literatură în străinătate, și anume faptul că oamenii sunt mult mai preocupați de scris și scriitori. În Anglia simt, de cele mai multe ori, o anumită apatie în legătură cu scrisul. În ultimul an am fost în Grecia, în India, în Bulgaria, în Japonia, iar anul trecut în China. Și în fiecare dintre aceste locuri publicul tinde să fie format din tineri preocupați și entuziaști. Dacă mă duc la un eveniment literar în Marea Britanie, publicul tinde să fie mai degrabă de vârstă mijlocie decât tânăr. Este un fenomen foarte interesant. Cu toate acestea, în Marea Britanie există cursuri de creative writing peste tot, dar acest lucru nu este valabil și pentru toate celelalte țări. Este posibil să fie aceasta explicația. În Anglia, în cazul în care ești interesat de scris, faci un curs. În alte țări, dacă ai aceleași preocupări, trebuie să vii la evenimente literare precum acesta (n.r. FILIT) pentru a-ți hrăni interesul.

Pig Andrew Cowan

Prima carte a dumneavoastră, Porcul (Pig, 1994; tradusă în România în 2009, de Ruxandra Ana, publicată de Editura Leda), a câștigat mai multe premii literare. Sunt ele importante pentru dumneavoastră, ca scriitor? Ce vă aduc, în afară de publicitate?

În cazul meu, premiile literare m-au salvat, pentru că volumul meu a fost respins de către mulți agenți și editori. Nu am putut să-l public. Dar apoi cartea a câștigat un premiu în manuscris și, din acest motiv, am găsit un editor. Am avut noroc. Odată ce a fost publicată, a câștigat alte premii. Și acest lucru a însemnat că puteam să public o altă carte după aceea. Practic, premiile literare mi-au făcut cariera de scriitor posibilă. Nu am nici o carieră de mare profil, nici una obscură, sunt undeva la mijloc. Și mă tot gândesc: dacă aș putea câștiga încă un premiu, atunci aș putea să mă las de predat și să trăiesc din propriile mele scrieri (râde).

Vreți să renunțați la predat?

Ei bine, nu e nici un secret. Slujba mea de la universitate este cu normă întreagă și sunt și directorul departamentului de creative writing, program care are sute de studenți, iar acest lucru este foarte, foarte obositor. Locul meu de muncă nu mă lasă cu atât de multă energie pe cât ar fi nevoie pentru a scrie cărți. Așa că nu aș vrea să renunț la predat, ci la norma întreagă din mediul academic. Dacă aș putea doar să predau și să nu trebuiască să merg la întâlniri, să fiu responsabil de tot felul de alte lucruri, ar fi perfect.

Pierderea este o temă principală în romanele dumneavoastră. Cât de mult vă consumă?

Într-un fel, scriu pentru a repara un sentiment de pierdere, pentru a recupera ceva care lipsește. Problema este că nu știu ce lipsește sau ce am pierdut. Am doar un sentiment de absență care este cu mine, în mod existențial. Scriu pentru a problematiza acest sentiment. Nu mă vindecă, ci mă ajută să mă concentrez și să-mi găsesc locul.

Porcul Andrew Cowan

Cea mai recentă carte a dumneavoastră, Worthless men, vorbește despre perioada din timpul Primului Război Mondial. Încă nu am avut ocazia să o citesc. Așa că vă întreb pe dumneavoastră: despre ce este vorba în cuprinsul ei? Va fi tradusă în limba română?

Nu știu dacă acesta va fi tradusă, mi-aș dori să știu…

Worthless men este despre Primul Război Mondial, dar nu așa cum ți-ai putea imagina: este vorba despre modul în care oamenii de acasă au fost afectați de experiența războiului. Este, de asemenea, despre un curent de idei, respectabil în acel moment, dar care nu mai este respectabil acum; este vorba despre eugenie. Mai multe personaje din carte subscriu unor idei care țin de acest curent de gândire, idei frecvente în 1916, conform cărora războiul are un rol de purificare, necesar în ceea ce privește reziduul social. Oamenii care nu-și găseau locul erau neproductivi, probabil inapți mental sau fizic, iar oamenii aceștia erau cei care făceau parte din pătura de jos a societății. Se credea că se aflau acolo pentru că era ceva în neregulă cu ei din punct de vedere genetic, ceva care i-a predispus la sărăcie.

Evident că în prezent această idee nu mai este decentă, nimeni nu mai crede acest lucru. Primul Război Mondial este cel care dovedit că teoria era greșită. O mulțime de oameni au murit, dar a fost un masacru care nu a curățat fondul genetic, nu a epurat indezirabilii din societate. Războiul a demonstrat că cei nedoriți erau adesea cei mai curajoși, iar oamenii care aveau cel mai înalt rang din societate puteau fi cei mai proști și mai fricoși.

Acestea se află în centrul romanului. Am vrut să scriu despre o vreme în care nu am trăit, pe care nu am experimentat-o, dar citind și auzind despre ea mi s-a părut că era stranie într-un mod minunat.

Ce ascultați atunci când scrieți?

Ascult sunetul sângelui din urechile mele (râde). Uneori, îmi pun dopuri în urechi, astfel încât să nu aud nimic, cu excepția lucrurilor din capul meu, în timp ce scriu.

 

Sursă imagine principală

*Probabil că vă întrebați de ce citiți abia acum un interviu de la sfârșitul lui octombrie anul trecut. Am explicat încă o dată, recent, atunci când a fost publicat interviul cu scriitorul american David Vann. Reiau pentru cine nu a văzut atunci: tehnologia este înșelătoare. Am înregistrat cu telefonul ”deștept” câteva dintre interviurile luate la FILIT și, surpriză surpriză, acestea au dispărut la instalarea unei noi versiuni a software-ului. Am recuperat fișierele audio de curând, bucuroasă că nu s-au pierdut pentru totdeauna :) .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *