Scriitorul Bogdan Suceavă a publicat recent, la Editura Polirom, un nou roman, Avalon. Secretele emigranților fericiți, o carte impresionantă de peste 500 de pagini care spune, cu destule și evidente elemente autobiografice, povestea emigrării (fericite) a unui tânăr matematician în America. În fond, mai mult decât o narațiune despre cum să reușești în Tărâmul Făgăduinței, volumul lui Bogdan Suceavă este o carte despre o problemă acută, în orice epocă, și, de multe ori, dureroasă: exilul. Am stat de vorbă cu autorul și l-am întrebat câte ceva despre ce anume vom găsi în paginile celui mai recent volum al său.
Fiindcă mă preocupă destul de mult chestiunea ambiguității generice a scriiturilor personale din ultimele decenii, o să te întreb direct: de ce ai ales să intitulezi „roman” un text aparent autobiografic, un text despre tine însuți, în fond?
Atunci când accesul nostru la informație e intermediat de toate aceste extensii multimedia, când tot ceea ce aflăm e filtrat de instagram, facebook, twitter și de bombardamentul cu imagini, cum trebuie să se transforme romanul? Mi se pare imposibil ca arta romanului să rămână neschimbată în condițiile în care procesarea imaginii în mințile noastre s-a schimbat atât de mult. Atâta vreme cât informația fundamentală ne dă impresia că ajunge mai aproape de realitate (deși putem fi mințiți și de fotografii, și de clipuri), proza trebuie la rândul ei să se transforme, să facă un pas similar către „realitate”. Avalon. Secretele emigranților fericiți e răspunsul meu la această problemă: cred că așa se transformă genul romanului. Romanul „cu cheie“, alegoria, metafora amplă și acoperită cu mult polei nu vor mai interesa. Cititorul e grăbit și nu mai are timp. Întrebarea fundamentală e cine are curajul să-și folosească materialul autobiografic pentru un asemenea demers? E o întrebare de natură etică, ține de acum de etica profundă a literaturii.
La final, există o notiță legată de scrierea acestei cărți: 2014-2018. Te gândeai și înainte de acest moment că vei scrie o… autoficțiune?
Nu era prima oară: în Noaptea când cineva a murit pentru tine am folosit multe elemente autobiografice. M-am gândit mult la problema aceasta. Dacă în Noaptea când cineva a murit pentru tine am evocat scene pe care mulți dintre cei din generația mea le-ar fi putut povesti la fel, de data aceasta am descris scene pe care numai eu le-aș fi putut descrie. A durat patru ani să scriu acest roman pentru că a fost foarte dificil la nivel personal să scriu anumite pagini.
Cred că e vorba de o autoficțiune fiindcă, tehnic vorbind, deși nu suntem în scriitura violent-urgentă a prozei franceze, pactul de lectură este unul ambivalent. Ți se pare o etichetă reductivă pentru cartea ta?
În cultura română de azi chestiunea exilului a devenit foarte importantă. Dacă am discuta doar despre un roman axat în principal pe aspecte autobiografice, atunci ar fi doar autoficțiune. Dar nu e doar atât. E mai mult. Atunci când cinci milioane din douăzeci și trei de milioane de români fie au plecat din România, fie lucrează în afară, ideea de a detalia procesul psihologic al îndepărtării de patrie mi se pare o temă majoră, insuficient explorată în proza de azi față de magnitudinea transformării prin care lumea românească trece. Nu se scrie destul despre asta, iar în discursul public de la București tema forțelor centrifuge care acționează asupra societății românești de azi nu a ajuns încă tema principală a preocupărilor. Oare nu vedem cu toții dimensiunile gigantice ale acestui proces? Descrierea tensiunilor politice dintre români care acționează ca forțe centrifuge, cu un rol important în dezintegrarea societății românești, mi se pare un risc care trebuie asumat de cel care discută tema aceasta. E o experiență teribilă, nu poate fi altfel. E asta autoficțiune? Este, și totodată este mult mai mult. Părerea mea e că asistăm la dezintegrarea graduală a unei lumi, și cred că trebuie să descriem acest proces cu luciditate. Cred că societatea românească e în plin proces de dezintegrare, și cred că un text ca acesta poate fi înmulțit cu cinci milioane, pentru a da măsura experienței celor ce au plecat dezamăgiți din România, profund dezamăgiți de tensiunile din societate, de pierderea locurilor de muncă, de reducerea șanselor de împlinire personală, de calitatea morală mizerabilă a unor politicieni, de corupția din presă (o presă care dispare pe măsură ce și-a irosit credibilitatea), de capacitatea infinită de coabitare cu răul a unor oameni pe care, din rațiuni profesionale, probabil i-am fi putut respecta. Literatura ar trebui să se ocupe cu așa ceva, nu crezi? Trebuie să scriem despre asta. Literatura poate deschide cutia Pandorei.
Cât de confortabilă/inconfortabilă este persoana I pentru un prozator ca tine?
Mi-a fost extrem de dificil să scriu Noaptea când cineva a murit pentru tine și Avalon. Secretele emigranților fericiți. Acum douăzeci de ani, nu plănuiam să construiesc narațiuni care să fie atât de mult inspirate din istoria personală. Mi-aș fi dorit să folosesc experiența personală cel mult într-un mod metaforic, probabil ca în Miruna, o poveste, dar m-am văzut nevoit să scriu și aceste cărți. Pentru că o poveste inspirată din experiența exilului necesita această perspectivă unică a celui care rămâne singur, absolut singur în fața porților prin care treci într-o altă cultură, într-o altă tradiție. Te reinventezi. Îți reinventezi utilitatea socială, și așa ceva e devastator, e traumatic. Ai nevoie de mult curaj ca să descrii acest proces. Cum s-ar fi putut scrie așa ceva dacă nu la persoana întâi?
De ce Avalon? Ce ascunde sau ce promite acest titlu, dar și subtitlul Secretele emigranților fericiți?
Avalon e un motiv mitic anglo-saxon: e locul magic unde regele Arthur s-ar fi vindecat după o bătălie în care a căpătat răni grele. Locul avea însușiri fermecate, și de aceea vindecarea deplină a regelui Arthur ar fi fost rapidă. În legende se poate. Pentru mine, viața într-un campus nord-american a fost similară acestui mitic Avalon, pentru că veneam din România anilor ’90 și-mi căutam vindecarea. Treceam dintr-o criză personală profundă, care a avut și o componentă politică (în condițiile în care eu nu am fost niciodată implicat politic, doar moștenisem tensiuni). A fost dur, și faptul că am făcut matematică m-a salvat. Trebuia să povestesc asta. Subtitlul Secretele emigranților fericiți are cumva și o nuanță ironică: chiar există emigranți fericiți? N-aș fi foarte sigur. Cartea mea explorează ideea asta. Subtitlul sugerează că unele dintre aspectele pe care le descriu trebuie că sunt comune multor români care au trecut în ultimii 30 de ani prin experiența exilului.
Eu am citit Avalon ca pe o carte de aventuri, fiindcă are ritm de ficțiune, dar miez de autobiografie. Ce crezi că e mai important sau, poftim, ce e mai important pentru tine: adevărul autobiografiei sau frumusețea ficțiunii?
Cred în frumusețea montării scenelor în diadema narațiunii. Ritmul poate fi controlat din montarea scenelor, iar materialul autobiografic trebuie folosit indiferent cât de mult doare la nivel personal. Ar fi o naivitate să sugerăm că dacă o scenă e „adevărată” atunci ar trebui să fie numaidecât „frumoasă”. Interesează ca întreaga poveste să deschidă o poartă și să comunice tensiunea aceea, experiența aceea profund traumatică. Important e cum arăți ceea ce vrei să spui.
Lansarea volumului Avalon. Secretele emigranților fericiți la Iași, alături de Bogdan Crețu, Ioana Hrib și Catinca Zamfir.
Povestește-ne un moment interesant din turneul de promovare a cărții, poate ceva despre interacțiunea ta cu cititorii tineri (cine știe, poate viitori „emigranți fericiți” și ei!).
Mă interesează enorm ce spun cei tineri, cei care cresc în România azi. Simt că am o datorie față de ei. Scriu pentru ei, pentru a-i informa și pentru a-i ajuta să aibă o imagine precisă despre potențialele experiențe viitoare prin care ar putea să treacă. Mi-aș dori ca cei care au azi între 15-25 de ani să fie mult mai informați decât eram eu atunci când am trecut Atlanticul. Mi-aș dori să le fiu de ajutor, ca textul meu să-i motiveze, să-i încurajeze, să le fie alături atunci când le va fi greu. Am avut parte de întâlniri extraordinare în turneul din România, și cele mai multe dintre aceste prezentări nu m-au avut pe mine în centrul atenției, ci pe cei tineri: așa este normal.
A fost extraordinară întâlnirea de la Iași de la librăria Orest Tafrali, cu Ioana Hrib și Catinca Zamfir, de la Colegiul Național Mihai Eminescu, cu care am purtat un dialog foarte viu și interesant (meritul e al lor). Martor ne-a fost Bogdan Crețu, care și-a prezentat punctul de vedere asupra cărții mele și a făcut întâlnirea noastră și mai interesantă. Informațiile despre care am povestit în carte au fost întărite de Mihai Anastasiei și Marian I. Munteanu, doi geometri ieșeni de prim rang, care cunosc foarte bine realitatea academică a poveștilor pe care le-am evocat eu în roman, și care în seara aceea mi-au făcut onoarea de a veni la prezentarea cărții. Extraordinară a fost și întâlnirea cu elevii de la Clubul de lectură Alecart, moderată de Nicoleta Munteanu, unde discuția a fost dintre cele mai extraordinare, pentru că Alecart e de acum o marcă a excelenței în ceea ce privește receptarea literaturii de azi. Mi s-a părut că ambele aceste întâlniri au dat măsura a ceea ce se petrece la Iași datorită FILIT: s-a schimbat cultura locului, mult și numai în bine. Există cititori tineri extrem de experimentați în câmpul literaturii, oameni care pot discuta fără complexe cu orice autor, din orice cultură.
La Cluj-Napoca am avut parte de o întâlnire deosebită la Colegiul Emil Racoviță, și acolo mi-am întâlnit frații și surorile mai mici: elevi interesați de matematică și de fizică, care și citesc literatură și pot discuta inteligent despre ceea ce încercăm noi. (Cum ziceam, pentru ei scriu.) Într-o prezentare la splendida librărie Book Corner Librarium, am avut norocul de a discuta despre Avalon cu doi studenți de la litere, Maria Chiorean și Mihnea Bâlici, care trebuie luați în serios drept niște maturi profesioniști ai literaturii. Acolo am discutat cartea alături de Doru Pop, care a știut de acest proiect încă din perioada când și specialiștii Editurii Polirom făceau prima lectură pe manuscrisul întreg.
Dar marea surpriză a turneului a fost întâlnirea de la INALCO (Institut National des Langues et Civilisations Orientales), de la Paris, unde am discutat romanele mele alături de Cécile Folschweiller, Irina Grindan și Ina Delaunay-Ciodaru. Surpriza pentru mine a fost să descopăr că există de acum specialiști care urmăresc cu interes toate încercările mele. Pentru cineva care scrie în limba română la 10.000 de km distanță de România e ceva deosebit.
Dar cea mai încărcată de emoție pentru mine a fost întâlnirea de la librăria Humanitas Cișmigiu, când Avalon. Secretele emigranților fericiți a fost discutată de trei eleve de la Colegiu Național Gheorghe Șincai, Ioana Rădulescu, Bianca Rusu și Mădălina Șerban, alături de Florin Iaru.
Credit foto imagine principală: Tatiana Țîbuleac
Cumpără cartea „Avalon. Secretele emigranților fericiți” din librăria online Cărturești! Ai un discount special Bookaholic – 15% reducere dacă introduci codul 0ADYT44K atunci când faci comanda, la check out.
