Christian Haller, unul dintre scriitorii elvețieni invitați la Salonul Internațional de Carte Bookfest de anul acesta, are două cărți traduse în limba română: ”Muzica înghițită” (2004) și ”Vremurile mai bune” (2008), ambele la Editura Polirom. De București îl leagă amintirile mamei sale, care a trăit o perioadă din copilăria ei aici. A transmis, înaintea de revenirea în România, unul dintre cele mai frumoase mesaje, spunând că literatura română i-a influențat scriitura.
La cei 70 de ani, este un scriitor fantastic și un foarte bun orator. Pe o ploaie torențială, ne-am întâlnit în zilele Bookfest-ului pentru a discuta despre romanele sale, despre sursele lui de inspirație, despre București, despre mediile literare, despre actul de a scrie, despre traduceri.
Și, dacă încă nu i-ați citit cărțile, vă recomand să încercați, deoarece nu veți regreta experiența.
Recuperarea memoriei prin literatură este o temă centrală în scrierile dumneavoastră. Povesteați, cu ceva timp în urmă, că ați fost surprins de cât de multe dintre amintirile străine s-au transferat către dumneavoastră și le simțiți ca fiind proprii.
Le-ați transmis mai departe, precum mama dumneavoastră?
Cred că da. Pentru că am aceste amintiri scrise în cărțile mele și, prin cei care le citesc, există posibilitatea să revină la viață acele amintiri. Și pentru mine a fost un lucru minunat ca ”Muzica înghițită”, un roman despre amintirile mamei mele despre România, să fie tradusă și să revină din Elveția la locul de origine, acolo unde totul a început. Un moment minunat este acela când am adus înapoi ceea ce am devenit prin mama mea, chiar și în această formă transcrisă.
Ați spus cuiva povești despre București pe care nu le găsim în cartea dumneavoastră?
Da, sunt câțiva prieteni cărora le-am povestit despre această țară, precum și fratelui meu, care trăiește în Canada și care acum, cu ocazia Bookfest-ului și a prezenței mele aici, a vizitat pentru prima dată România. El este pictor, cu patru ani mai mare decât mine. Abia așteptam să-i arăt Bucureștiul și, desigur, casa mamei noastre.
Bineînțeles că am spus multor persoane despre impresiile mele despre România, tocmai pentru că am vizitat-o de mai multe ori – nu am numai imaginea mamei mele asupra locului, ci și fragmente din prezent.
A citit fratele dumneavoastră cartea? Ce părere a avut despre aceasta?
Da, a citit-o. A fost fascinat și puțin cam speriat – pentru că s-a confruntat cu amintirile, cu istoria, cu întâmplările mai puțin fericite din cea de-a doua carte, ”Vremurile mai bune”, momente petrecute în copilăria lui și din pricina cărora a plecat în Canada în tinerețea sa.
A fost dificil pentru fratele meu să retrăiască, prin intermediul literaturii, acea perioadă.
În copilărie, mama dumneavoastră vă prepara ”bucate românești”, dulceață și Tschaigorum (ceai cu rom). V-a schimbat timpul percepția senzorială orientală asupra acestora?
Nu cred că s-au schimbat. Poate o anumită influență, dar au rămas ceea ce erau tocmai pentru că existau în contextul copilăriei mele. Sunt strâns legate de acea perioadă din viața mea. Și nu sunt noțiuni abstracte, am mâncat ardei umpluți în casă, în satul din Elveția în care trăiam.
”Muzica înghițită” este și despre cum compunem memoria și acesta este un act poetic. Sunt îmbinate lucrurile pe care le știm din auzite și cele pe care le cunoaștem. Memoria se compune și se schimbă perpetuu. Asta mă fascinează pe mine, eu cred că toată lumea are acest tip de experiență poetică.
Prima venire de-ale mele în România a fost extrem de surprinzătoare, am avut sentimentul că știu totul, că eu cunosc acest oraș. Bineînțeles că erau lucruri schimbate: eu am venit la sfârșitul secolului, mama mea a fost aici la începutul secolului. Eram conștient de aceste modificări – pe care, de altfel, le-am urmărit și de-a lungul romanului, e o temă importantă în carte.
Mai mult, aveam sentimentul că recunosc lucruri de parcă le-aș fi mai văzut cândva înainte. Un alt aspect care a fost deosebit de interesant pentru mine a fost să învăț câte ceva despre mentalitatea românească, care este cât se poate de diferită de mentalitatea noastră, a elvețienilor. Când eram copil, aveam senzația că nu aparțin grupului de colegi de la școală, că suntem foarte diferiți – venind aici, am descoperit că eram altfel tocmai datorită influenței mamei mele, care avea puțin din mentalitatea românească.
Știu că ați început, cu ceva ani în urmă, să învățați limba română. Care este motivația pentru un asemenea efort?
A fost un accident (râde). Când romanul a apărut în Elveția, un doctor m-a sunat și mi-a spus că a citit cartea și că în ediția germană sunt câteva greșeli – am scris niște expresii românești. Mi-a spus că mi le va arăta și mă va ajuta să le scriu corect. Am mers la el și am descoperit că avea o poveste similară cu cea a mamei mele. A crescut în Ploiești, tatăl său era geolog și doctorul a venit în tinerețe în Elveția (unde și-a urmat studiile). Dar întotdeauna a purtat în suflet România ca fiind cea mai frumoasă amintire de-ale lui. Îmi spunea că nu poate să piardă această amintire, că este mult prea prețioasă. Și vorbea perfect româna. M-a întrebat dacă pot să vorbesc și eu puțin româna și eu i-am spus că nu, mama mea nu m-a învățat.
Așa că i-am propus să mă învețe el limba română. La început, mi-a spus că el este doctor, nu profesor, dar după două zile m-a sunat și mi-a spus că a găsit o carte minunată pentru a învăța româna. Așa că am început: o dată pe săptămână mă duceam la el acasă și am învățat puțină română.
Și la ce nivel sunt cunoștințele dumneavoastră acum?
Slabe, foarte slabe. Pot să citesc puțin, dar îmi este foarte dificil să vorbesc și să înțeleg – românii vorbesc atât de repede! Nu pot să-i urmăresc!
Pot să înțeleg când citesc ”Observatorul cultural”, de exemplu, dar să vorbesc în română este un chin.
Dar cărți? Ați reușit să citiți ceva literar în limba română?
Nu. Nu sunt capabil, îmi pare rău. Știu prea puține cuvinte pentru a citi texte literare. Pentru ziare, pentru orientarea pe stradă sau pentru șoferul de taxi, este însă suficient cât știu.
Care credeți că este diferența între mediul literar românesc și cel elvețian?
Dacă am înțeles eu bine, există o diferență în tradițiile literare. Când am venit aici și am vorbit cu colegii mei români, am văzut că aceștia vin cu o altă perspectivă de a privi literatura decât noi, elvețienii, și că ei sunt conectați încă suprarealismului. Iar modul direct în care își exprimă sentimentele m-a surprins, noi nu-l avem. Suprarealismul a dispărut în anii ’30-’40, dar aici a supraviețuit într-un mod fantastic din punctul meu de vedere; iar literatura care vine prin această sursă este minunată. De asemenea, am observat că majoritatea scriitorilor de aici nu sunt preocupați de anumite reguli, ”legi” scrise sau nescrise, scriu exact cum vor – făcând paralelă cu Elveția, unde mulți spun ”Nu poți scrie în felul acesta, este depășit”.
Așadar, sunt diferențe între literatura română și cea elvețiană, dar am văzut și anumite influențe transmise de la o țară la alta și invers (în ultimii 10-20 de ani). Iar acest lucru este foarte bun. Influența venită dinspre Est spre literatura noastră a fost minunată pentru mine.
În ambele țări există o deschidere prea mare pentru un tip de literatură ușor de citit, simplu; acesta este paradoxul: ce se vinde nu este întotdeauna foarte bun, iar ce este foarte bun nu vinde mereu.
”Muzica înghițită” pare să aibă un ritm interior, o deosebită muzicalitate sacadată care pendulează între trecut și prezent. În timpul lecturii cărții, auzeam acel cântec al mamei dumneavoastră ”Di da da dum”. Ați intenționat să dați această muzicalitate cuvintelor, cărții?
Bineînțeles! A fost principala mea preocupare atunci când am început să scriu cartea. Am vrut să-i dau această muzicalitate și, nu știu dacă se păstrează integral în ediția românească, dar în cea germană am lucrat foarte mult pe alegerea cuvintelor pentru a-i da această impresie. Fiecare propoziție este construită pe muzicalitate.
V-a cântat vreodată mama dumneavoastră cântece românești?
Nu, mama mea nu mi-a cântat. Am învățat despre cântecele de București cu doctorul despre care vă povesteam – de exemplu, Maria Tănase, o cântăreață minunată, sau muzica din anii 30-40, cea lăutărească. Îmi place foarte mult.
Rodica Binder vă întreba, într-un interviu, ce procent din cartea dumneavoastră este ficțiune și cât este biografie. Eu vă întreb cât de greu este să îmbinați documentarea cu ficțiunea? Se mai lasă imaginația prinsă?
Memoria transmisă și informațiile pe care le aveam de la mama mea sunt doar sursa romanului, punctul de plecare al imaginației și al artisticului. Eu nu sunt jurnalist sau documentarist, sunt un poet. Așa că realitatea nu poate fi decât o sursă de a transfera acest material în limbaj și să-i dau o formă artistică.
Pot spune că baza romanului este autobiografică, dar este transferată în limbaj, în roman. Nu sunt doar fragmente de amintiri, este o construcție, o compoziție. Aici este partea ficțională. Chiar dacă ai modele reale – dacă te iau pe tine ca model, iau numai o parte, nu pot lua totul, toate aspectele pe care nu le poți știi niciodată în legătură cu o altă persoană.
Dar este absolut necesar să studiezi, să cercetezi. În cazul meu, a trebuit să merg în locurile despre care îmi povestea mama, să devin conștient de ceea ce înseamnă Bucureștiul de astăzi, să studiez istoria locului – precum planurile orașului, de la începutul secolului și până astăzi.
Un alt exemplu: dacă am avut o anumită zi, o dată precisă în carte, m-am dus la ziare și am căutat cum a fost vremea. Trebuie să faci cercetare, este foarte important să dai ficțiunii autenticitate.
După aproape zece ani de la apariția ”Muzicii înghițite”, în România încă sunteți întrebat despre această carte în mod special. Cum comentați?
Da, într-adevăr, dacă în alte țări sau în Elveția sunt întrebat de toate cele trei cărți, căci am scris o trilogie, aici este mereu ”Muzica înghițită”. Și vă spun și de ce, pentru că eu însumi am avut o revelație când am realizat. Eu am venit cu o imagine specială despre România; când românii se uită însă spre trecut, privesc întotdeauna prin ochelarii erei Ceaușescu. Ei nu pot vedea trecutul fără această perioadă tocmai pentru că a fost o vreme cumplită. Noi am ratat această parte și implicit regimurile totalitare.
Am avut parte astfel de un efect nescontat: cartea a fost iubită de români pentru că au văzut în cartea mea o Românie pe care ei nu o pot vedea, unghiul de raportare este complet diferit.
”Muzica înghițită” este inversul tuturor romanelor care spun poveștile unor oameni din Est care pleacă spre promițătorul Vest. Personajul meu principal vine în Est pentru a-i înapoia acestuia amintirile.
Ați scris aceste cărți pentru a recupera memoria familiei dumneavoastră?
Prima dată când am venit în București am făcut-o pentru că mama mea nu mai putea, era mult prea în vârstă. Atunci am descoperit că recuperarea memoriei ar fi fost un subiect foarte bun pentru o carte. Nu am venit cu ideea de a scrie o carte, am găsit-o aici.
Intenția mea nu a fost să păstrez memoria familiei mele; pentru mine, este trilogia care tratează secolul XX și puterea lui distructivă. Am scris în primul rând despre timp, nu despre familie. Sunt romane ale timpului, dacă vreți.
Fotografia casei mamei mele din București a fost tot timpul pe peretele casei din Elveția. Și ea mi-a spus mereu că aceea a fost viața pe care a apreciat-o. Iar atunci când am stat în fața casei reale, casa pe care am avut-o doar în imaginația și sufletul meu, am realizat că există, că nu era o poveste – a fost un moment incredibil, care mi-a dat ideea excelentă a cărții.
”Muzica înghițită” se concentrează asupra figurii mamei, iar ”Vremurile mai bune” privește în direcția tatălui. Am înțeles că există o a treia carte, care încheie trilogia și îl plasează pe bunicul patern în centrul acțiunii. Cum se numește această carte și de ce nu a apărut și în limba română?
Numele este ”Fierul Negru” (”The Black Iron”) și spune povestea acestui bunic care era foarte sărac, a fost vândut țăranilor când era copil și apoi a intrat în Legiunea Străină. În cele din urmă, a devenit directorul unei industrii foarte mari. Este o poveste care urmărește mentalitatea anilor ’30-’40, industrialismul în Elveția – unde, de altfel, a fost foarte bine primită cartea.
Însă, pentru că sunt câteva expresii care vin din industrie, din construcțiile de oțel, Nora nu a putut s-o traducă, nu avea cuvintele echivalente. Acesta este motivul pentru care nu a fost tradus în România acest roman. ”Vremurile mai bune” a fost o carte mai ușor de tradus decât aceasta. Mi-a spus că sunt niște lucruri tehnice pe care nu știe sigur cum să le transpună în română.
Dacă tot ați amintit de Nora Iuga, traducătoarea celor două volume apărute la noi, știați de reputația dumneaei în mediul literar românesc? V-ați întâlnit?
Bineînțeles că știam de Nora Iuga. Ne-am întâlnit cu mult timp înainte ca ea să-mi traducă romanele. Am un prieten aici care m-a dus la întâlniri cu scriitorii români și așa am întâlnit-o pe Nora, la Casa Scriitorilor, unde ea a avut o prezentare a poemelor sale. Suntem prieteni apropiați.
Ați vizitat România de mai multe ori, la ceva distanțe de timp. Care este schimbarea majoră pe care o simțiți în/ la București?
Bucureștiul s-a schimbat mult. Poți simți aproape fizic că s-a produs o schimbare dinspre o civilizație mai axată pe vechea cultură europeană, cu influențe sovietice, spre una mai americanizată. Tânăra generație va pierde tradițiile vechi românești – uitați de ”sărut-mâna”! (râde)
Schimbările s-au produs și în oraș – ducându-mă la Hanul Manuc, am fost surprins să văd atâta lume pe stradă, atâția tineri în oraș; când am venit prima dată, am fost pe strada Lipscani – care s-a modificat foarte mult, a început să înflorească mult față de cum o știam eu din amintirile bunicului meu.
Știu că sunt și niște schimbări negative, în urma crizei financiare.
Una peste alta, am sentimentul că toate aceste schimbări converg spre o nouă eră, o nouă generație care va suferi niște pierderi legate de trecutul lor.
Care sunt obiceiurile dumneavoastră de scris?
Scriu în fiecare zi. Încep dimineața până când simt că puterea mea de concentrare nu mai este de 100% și mă opresc. Am nevoie și de liniște, de perioade în care să nu scriu.
Nu-mi fac planuri, nu vreau să știu dinainte ce se întâmplă în roman, nu mă gândesc la asta. Este esențial pentru mine să construiesc totul pe parcurs.
Ce recomandări de lectură ați avea pentru cititori?
Eu nu mai sunt același ca acum 50 de ani. Prin urmare, gusturile în materie de lecturi mi s-au schimbat. Dar apreciez și recomand încă maeștrii ai scrisului precum Cehov, Tolstoi, Bulgakov, Flaubert, Maupassant – îmi plac clasicii ruși și francezi.
Acum citesc Joyce, de exemplu. Și Powys, care este foarte puțin cunoscut, dar absolut fabulos!
Sursă imagini Christian Haller: christianhaller.ch
