Daša Drndić este o romancieră croată – dar și dramaturg și critic literar, printre altele -, foarte cunoscută și apreciată, născută în Zagreb în 1946. A studiat filologie la Belgrad, apoi a petrecut câțiva ani predând în Canada și și-a finalizat studiile de master în teatru și comunicare, în urma obținerii unei burse Fulbright. Daša Drndić este membră a Societății Scriitorilor Croați și a PEN Croația și, în prezent, locuiește în Rijeka, Croația.
Cărțile ei – dintre care menționez doar o parte: The Road to Saturday (1982), Leica format (2003), A Feminist Manuscript or a Political Parable: The Plays of Lillian Hellman (2006), Sonnenschein, (2007), April in Berlin (2009) – au fost traduse în zece limbi – engleză, franceză, poloneză, maghiară, slovenă, olandeză, italiană, slovacă, finlandeză și macedoneană. Sper că ne vom bucura curând și de o traducere în limba română.
Am întâlnit-o pe Daša Drndić la Timișoara, la Festivalul Internațional de Literatură, la sfârșitul lunii octombrie. Mă consider norocoasă pentru că am avut posibilitatea de a vorbi cu ea, o persoană foarte deschisă, caldă și activă și – din micile fragmente pe care le-am citit -, de asemenea, o scriitoare foarte bună. Acest interviu cu Daša Drndić poate funcționa, dacă vreți, ca un aperitiv pentru scrierile ei, o degustare înainte de a-i citi cărțile sau ca o primă întâlnire cu literatura ei.
Am vorbit despre scena literară croată, limbă și identitate, regimurile politice și mesajele politice transmise prin intermediul literaturii, traduceri, despre unele dintre cărțile ei – April in Berlin, Doppelganger, Trieste și Belladonna -, conceptul de ficțiune documentară, procesul său creativ și multe altele.
For the English version, please click here.
Cum este scena literară în Croația?
Scena literară din Croația este dinamică. Ceea ce este foarte bine este faptul că există un număr de scriitori relativ tineri, în curs de dezvoltare, care sunt recunoscuți în mod oficial de către critici, așa că este promițător. În opinia mea, este bine și pentru că, într-un fel, contactele au fost reînnoite între acești scriitori mai tineri din Croația și scriitorii din Serbia și Bosnia și Herțegovina. Slovenia și Macedonia sunt puțin problematice din cauza diferențelor de limbă. Dar scena literară este din ce în ce mai vie și dinamică tocmai pentru că există aceste rezidențe unde oamenii vin din toate părțile fostei Iugoslavii, există aceste festivaluri, etc.
Sunteți pentru prima dată în România? Am observat că sunteți foarte interesată de limba română, întrebați, în mod constant, ce înseamnă un cuvânt anume și așa mai departe.
Da, aceasta este prima mea vizită în România. Iar limbajul este una dintre pasiunile mele deoarece limbajul este ceea ce ne unește, nu-i așa? Prin limbaj ajungi la oameni. Așadar, cum am putea comunica fără limbaj? În plus, limba este, mai mult sau mai puțin, tot ceea ce are un scriitor. Un scriitor nu are nevoie de o patrie, el sau ea are nevoie de un acoperiș, ceva de mâncare, dar nu poate funcționa fără limbaj. În unele regimuri, mai ales în cele autoritare, limba este un pericol. Astfel, în regimurile nedemocratice, puterea încearcă să modifice limba, fie să o purifice, fie să o promoveze ca pe o parte a identității naționale – dar aceasta nu este o identitate națională, ea este o identitate personală, a fiecărei ființe umane. Este foarte periculos să o manipulăm, să ne atingem de limbă, deoarece aceasta va câștiga întotdeauna, limba este ca un țipar, își va găsi drumul și va juca feste celor care vor încerca să o constrângă. Limbajul trebuie să fie lăsat la îndemâna vorbitorului său. Desigur, există un standard în orice limbă, există un limbaj educat, dar te poți juca cu limba, te poți distra cu ea. Iar limba, mai mult decât orice, ne aduce împreună. De aceea sunt atât de interesată de limbă.
Este interesant că ați pus în aceeași propoziție limba și identitatea. Îmi amintesc că ați afirmat, anterior, că identitatea este un construct.
Sigur că este un construct. Dar identitatea este ceva ce suntem, nu cântecele naționale, acestea nu ne aparțin cu adevărat nouă. De exemplu, oamenii au tendința de a spune: „Am câștigat acest meci de fotbal”. Nu este adevărat, nu l-am câștigat noi, jucătorii au câștigat meciul de fotbal. Acest lucru este identificarea cuiva cu o întreagă echipă de fotbal, ceea ce este stupid. Sau „muzica noastră” – nu, aceasta nu este „a noastră”, ci este muzica oamenilor care au compus-o sau au cântat-o. Nu pot fi de acord cu această tendință de a înșfăca ceva ce nu este al nostru. Ceea ce ne aparține este limba pe care le folosim. Educată sau needucată, toată lumea folosește limbajul în modul său propriu. Nimeni nu vorbește la fel: tonalitatea, accentele, sintaxa, construcția, melodia limbii, toate acestea aparțin fiecărei persoane în parte. Nu poți justifica preluarea unui lucru care nu-ți aparține.
Daša Drndić (a doua persoană de la stânga la dreapta) la FILTM 2014
Pentru că noi, cititorii români, nu am avut posibilitatea de a vă citi în traducere, v-aș ruga să ne enumerați trei dintre cărțile dumneavoastră pe care le considerați a fi cele mai bune. Știu că ceea ce vă cer este puțin mai dificil, toate cărțile dumneavoastră sunt importante, dar vreau să numiți trei dintre acestea sub forma unei recomandări pentru noi.
Sonnenschein (2007), în limba engleză Trieste (2012), este cea mai tradusă carte de-ale mele. Nu știu dacă e cea mai bună. Și, sincer, chiar nu-mi pasă care este considerată a fi cea mai bună. Toate cărțile pe care le-am scris au fost construite în diferite circumstanțe, cu varii idei, și, totuși, poți observa că există un fel de repetiție. Știi, se crede că fiecare scriitor scrie, de fapt, aceeași carte, din nou și din nou, sub o formă diferită. Așa că chiar nu pot numi trei.
Ah, este o carte mică (râdem). Da, există o carte mică pe care o iubesc și nimănui nu-i place. Ei bine, să spunem că nu multora le place. Nu știu de ce. Desigur, aceasta nu a fost tradusă. Au fost recenzii bune la ea, dar este, probabil, o carte tulburătoare. Se numește Doppelganger și e despre doi oameni în vârstă care se întâlnesc în ajunul Anului Nou. Ambii sunt depravați, au scutece și, când ajunul Anului Nou se încheie, fac sex prin aceste scutece. Dar, în fundal, aveți poveștile – el era ofițer maritim din armata iugoslavă, iar femeia era evreică cu niște descendenți austrieci și venise să locuiască în Croația – ei bine, țara nu este menționată. În timp ce se întâlnesc, pe fundal este această poveste cu iz de dosar de poliție. Se încheie cu sinuciderea lor. Este, într-un fel, grotesc. Mi s-a spus că cei doi amintesc de personajele lui Beckett. Acești oameni, poliția, sexul, totul a fost, probabil, respingător pentru cititori. Dar este preferata mea, chiar mi-aș dori să o scot în afara Croației. Nu știu de ce-mi place atât de tare, poate doar pentru că nu este pe placul multora, ca atunci când ai un copil cu handicap.
O.k. Ați numit două cărți, Trieste și Doppelganger. Care este a treia?
Să spunem că a treia recomandare ar fi Belladonna.
Iar dacă vrei să comparăm cărțile cu copiii, odată ce i-ai crescut, trebuie să îi eliberezi, nu-i așa? Așadar, îmi las cărțile libere, iar ele trebuie să-și găsească locul în lume. Sunt încă ale mele, am dreptul de a spune ceea ce vreau sau nu vreau să se întâmple cu ele, și, totuși, ele sunt proprietatea cititorilor acum, așa că nu mai pot interveni.
Trieste, traducerea în limba engleză a cărții Sonnenschein
Redactor, producătoare, dramaturg, profesoară de limba engleză, romancieră, poetă, etc.
Da, dar și mamă!
Într-adevăr, și mamă. Acestea sunt doar câteva dintre ocupațiile dumneavoastră. Care vă este cea mai dragă și de ce?
Scrisul. Este cel mai dificil și cel mai plin de satisfacții pentru mine, personal.
Iar ocupația care nu v-a plăcut deloc?
Am urât să predau la universitate pentru că nu-mi place să le spun oamenilor ce să facă.
Am pus mâna pe una dintre cărțile dumneavoastră, Trieste (2012), și am observat că a fost tradusă în limba engleză de către Ellen Elias-Bursac. Mă întrebam atunci: de ce nu ați tradus-o dumneavoastră?
Pentru mine, este o pierdere de timp. În tinerețe am făcut traduceri literare. Era epuizant. Vreau să scriu, nu să pierd timpul cu traducerile. Și, în plus, eu sunt aici pentru traducerile în limba engleză, engleza mea este destul de bună, îmi știu ritmul, așa că, chiar și atunci când traducerea este foarte bună, am comentarii de făcut și o pot îmbunătăți.
Este excelent dacă traducătorul este, el însuși sau ea însăși, scriitor sau dacă este un traducător foarte experimentat, care știe cum să se joace cu ritmul – și asta pentru că ritmul este foarte important pentru mine, îmi aleg cuvintele foarte atent; nu pot cânta, dar, când scriu, am această muzică interioară.
Nu scrieți pentru a distra oamenii – ați afirmat acest lucru, în mod clar, în repetate rânduri, inclusiv aici, la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara…
Ei bine, dar masochismul poate fi, de asemenea, distractiv, nu-i așa? (râdem)
În cazul în care cititorul meu este pregătit să nu fie tratat prea frumos, atunci e bine. Există oameni cărora le plac cărțile „urâte”. Aceștia nu au nimic împotriva cărților tulburătoare. Desigur că, după aceea, merg să se plimbe, citesc o bucată mai ușoară de literatură sau altceva. Nu văd nimic în neregulă cu asta.
… nici eu. Așadar, spuneați că scrieți pentru „a-i lovi pe cititori cu pumnul în stomac”. Care a fost primul scriitor care a făcut acest lucru cu dumneavoastră, ca cititor?
Nu pot spune care a fost primul scriitor. Există o mulțime de scriitori care au făcut asta cu mine, ca cititor, începând cu Kafka, Thomas Bernhard sau chiar Herta Muller, Elfriede Jelinek și așa mai departe. Există mulți, mulți scriitori de acest tip.
La Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara ați citit, printre alte fragmente, și o bucată din April in Berlin. Fragmentul pe care l-ați ales era despre scriitoarea Nora Iuga. Gravitează întreaga carte în jurul ei?
Nu. Este o combinație. Am petrecut o lună în Berlin. În carte sunt povestioare despre oamenii pe care i-am întâlnit acolo. Berlin este un oraș care te inspiră, așa că am inclus, de asemenea, câteva reflecții personale despre oraș, despre Berlinul de Est și cel de Vest, etc. Nu scriu cărți cu subiecte foarte stricte. Cărțile mele nu sunt liniare, ci fragmentate. April in Berlin este, într-adevăr, plin de fragmente mici, plasate, desigur, la Berlin, dar mintea poate călători oriunde, așa că m-am mișcat în timp și spațiu.
În ce împrejurări ați cunoscut-o pe Nora Iuga?
Am fost împreună în această casă literară pentru scriitori și traducători din Berlin.
Un mic fragment în care Daša Drndić citește, la FILTM, în croată, din April in Berlin
Ne puteți explica ce este aceea „ficțiune documentară”? Dacă nu mă înșel, aceasta este forma pe care o folosiți în Trieste.
Editorul meu a fost cel care i-a dat cărții acest subtitlu de roman documentar. Nu am avut nimic de-a face cu acest lucru și, oricum, el a provocat destul de multă confuzie. Ceea ce fac este faptul că folosesc ficțiunea și fracțiunea – transcrieri, fotografii, materiale existente, documente și le deformez, inventez lucruri, folosesc ficțiunea. Așadar, scrierile mele sunt o combinație de fapte existente cu evenimente inventate. Uneori, cititorii sunt atât de surprinși de acest lucru încât nu-și mai dau seama ce este ficțiune și ce este fracțiune. Iar acest lucru îmi dă puțină satisfacție, pentru că nu cred că e important ce este real și ce nu dacă funcționează, dacă devine o bucată de literatură. Mă binedispune deformarea acestor realități, amestecarea lor într-un tip de ficțiune.
Cărțile dumneavoastră sunt mai mult decât literatură, din punctul meu de vedere. În Trieste folosiți documente din arhive, fotografii, scrisori, înregistrări, acea listă foarte mare de nume, ș.a.m.d.
Ei bine, acele lucruri dau o oarecare credibilitate textului. Ceea ce nu-mi place în literatură este construcția. Când simt că un scriitor inventează totul, nu-l cred. Doar dacă este un mincinos foarte bun și construiește povestea astfel încât cititorul crede că s-a întâmplat – și există metode de a face acest lucru, pentru că scrisul este o meserie, nu un talent; desigur, trebuie să ai un al șaselea simț pentru a scrie, dar există reguli. Cu cât scrii mai mult, cu atât înveți mai bine ce funcționează și ce nu. De exemplu, eu am în mine o luminiță verde care-mi spune dacă e ok ce fac și o luminiță roșie care-mi spune „Oprește-te, oprește-te, nu e bine”. Așa că mare parte din această activitate, aceea de a scrie, se deprinde, înseamnă exercițiu.
Sunt tipul de scriitor lent, iar această activitate mă consumă foarte mult. Nu scriu cu ușurință.
Ce înseamnă că nu scrieți cu ușurință?
De pildă, pot sta șapte, nouă, zece ore, scrie o pagină și sunt fericită. Uneori scriu două sau trei pagini, atunci e minunat! Eu nu scriu continuu și apoi curăț textul, ci sunt destul de atentă atunci când scriu, iar pagina pe care am scris-o, chiar și după o zi întreagă de muncă, rămâne. Și da, este obositor și frustrant că, după zece ore, reușești să ai o singură pagină.
Daša Drndić la FILTM – credit foto: Anca Buzatu
Transmiteți mesaje politice în operele dumneavoastră?
Da, desigur, subversive sau, uneori, chiar directe. Cum ar fi în Belladonna – am citit un fragment din cartea aceasta și aici, la festival, care era despre bătrânețe.
Transmit mesaje politice mai ales dacă vreau să vorbesc despre naționalism, abuzul drepturilor omului, regimuri, etc. Uneori, scriu despre acestea chiar și în eseuri, foarte deschis. Nu știu dacă acestea au un impact asupra cuiva sau dacă pot schimba ceva, dar mă simt mult mai bine atunci când îmi spun părerea. Acum presa este accesibilă, așa că pot scrie oricând pe unele bloguri sau portaluri, de exemplu, și acel material este publicat imediat, dar nu a fost astfel tot timpul. În zilele noastre sunt liberă să spun orice vreau, dar, cu cât am mai multă libertate, cu atât mai puțin o folosesc.
Nu-mi amintesc cine a spus acest lucru, dar, la un moment dat, am auzit un scriitor afirmând că, în vremea noastră, scriitorii nu mai sunt atât de atenți, atât de preocupați de limbaj precum erau în trecut, în regimurile totalitare, tocmai pentru că acum sunt liberi să spună orice, nu-i oprește nicio cenzură. Sugera că tinerii scriitori nu sunt la fel de creativi precum erau scriitorii de atunci. Așa că, într-un fel, era mai bine în acele perioade. Sunteți de acord?
Nu, nu sunt de acord. Democrația nu există cu adevărat nicăieri. Democrația există în forme mai mult sau mai puțin intense, dar ea nu se regăsește nicăieri în formă pură. Mai ales în capitalism. Așa că întotdeauna este ceva pentru care poți lupta sau despre care poți vorbi. Luați Statele Unite ca exemplu, există atât de multe lucruri despre care poți discuta! Nu trebuie să fim tăcuți. Bineînțeles că poți fi criticat de cei de la putere, dar trebuie să găsești o modalitate de a vorbi despre lucrurile care nu sunt în regulă, de a lupta pentru drepturile tale și ale celorlalți.
În România – și nu numai – există o întrebare care se adresează foarte des la sfârșitul unui interviu. Aceasta este „Ce sfat ați da cuiva care vrea să scrie?”. Vreau să ne spuneți ceva ce nu ați recomanda unui scriitor tânăr să facă.
Cel mai important lucru este ca aceștia să nu citească doar lucrurile pe care le scriu ei înșiși. Este foarte trist să faci asta. Și este vital pentru tinerii scriitori să citească foarte mult, mai ales cărțile pe care le-au scris ceilalți.
