Bookaholic

Anul acesta editura Cartier împlineşte 20 de ani. Cu această ocazie, am purtat un dialog amplu cu directorul editurii, Gheorghe Erizanu. Am vorbit despre meseria sa de editor, despre genealogia, copilăria și tinerețea sa, cât și despre profesia lui de jurnalist, despre cum a luat ființă editura Cartier, care au fost provocările de-a lungul timpului, problemele piețelor de carte din România și din Republica Moldova, care îi sunt cele mai dragi colecții de la Cartier, autorii basarabeni musai de citit și multe altele. Pe scurt, veți citi, în cele ce urmează, despre ultimii 20 de ani editoriali din perspectiva lui Gheorghe Erizanu. 

N.B.: O parte din acest interviu a apărut în Observator cultural.

Mai întîi m-ar interesa genealogia lui Gheorghe Erizanu, unul dintre cei mai importanţi editori din Republica Moldova şi România. Cine este Gheorghe Erizanu, de unde vine el?

Este aproape cert. Nu sunt urmașul direct al lui Ștefan cel Mare. Chiar dacă e riscant să susții asta în Moldova legendarei virilități a domnitorului. Nu mi-am făcut niciodată arborele genealogic.

Am apucat-o în viață pe străbunica Ioana, pe linie paternă, care avea o mână schilodită din cauza unui avion german sau rusesc, care a mitraliat-o în august 1944, pe Dealul Cornului, lângă un sat din apropierea Chișinăului. Bunicul meu Afanasie a fost tâmplar și avea cele mai frumoase instrumente de lemnărie pe care le-am văzut vreodată. N-am apucat să fac niciun poloboc, chiar dacă știam cum și cu ce bărdiță se fac doagele. Bunica mea Varvara avea o mașină de cusut Singer și făcea haine pentru femeile din sat. Iar eu, nepot cuminte, mai trăgeam câte un tighel peste rochiile care erau deja gata.

Aveau știubeie cu albine pe care le răsturnam și-mi făceam baricade. Dar albinele se răzbunau pe bunel. Atât doar că, în fiecare primăvară, când ieșeau primele albine, primul ac din sat era al meu. Pe față. Ca să se vadă. Bunica Varvara mai făcea niște doftorii cu frunză uscată de tutun și miere. Peste bubele negre de pe mâini, picioare, spate ale bărbaților din sat. Și cei care veneau după poloboace, și cele care veneau după rochiile cusute, și cei care veneau cu bube, după tocmeală sau doftoreală erau serviți cu vin negru. Și toți aveau de vorbit. Mult. Casa era plină de icoane care băgau spaima în mine. Și de fotografii înrămate pe pereți cu bărbați în uniforme militare. Acele uniforme erau altfel decât cele din filmele cu partizani sau soldați sovietici eliberatori. Erau câteva chipuri cu uniforme ale soldaților din timpul împăratului Niculai. Erau ale ionilor (un frate și un soț) uciși în Primul Război. Era uniforma de jandarm, deschisă la culoare, a bunicului meu Afanasie. Și mai era uniforma de tanchist a tatălui meu.

Pe linie maternă am ascultat poveștile din prizonieratul german din Primul Război, sub un păr mare din grădină, al străbunicului meu Tudos. Care avea chipul bunicului din manualele școlare: înalt, zdravăn, drept, ochi albaștri și o barbă albă mare-mare. Cu o pălărie de paie în cap. Iar străbunica mea Ioana, aplecată, umbla în jurul lui, „poate are nevoie de ceva”. Dar poveștile adevărate, nu cele din cărți, mi le-a spus bunica mea Claudia. Și după fiecare poveste – despre cât de bună era cucoana Sașa, pe la care a stat mai mult decât pe acasă, când era mică; despre soldații români, care în martie 44, când se retrăgeau, i-au împrumutat și i-au întors căruța, după ce au trecut peste Prut; despre soldații ruși care au venit în martie 44 și i-au luat acea căruță; despre tancurile rusești din vara lui 1940 care au intrat în Lipcani, un târg evreiesc de pe malul Prutului din nordul Basarabiei, și frica oamenilor din sat, dar și bucuria „șlepcarilor” din târg (oamenii gospodari umblau cu pălării); despre pâinea care i-a fost luată în 46 și bărbatul luat de ruși și ucis în război; despre desetinele de pe malul Prutului, de lângă sat, care i-au fost luate pentru kolhoz, și în schimb, căci n-a vrut să intre benevol în kolhoz vreo 15 ani, îi dădeau bucata de pământ în fiecare primăvară tot mai departe și mai departe de sat; despre cât de mult a vrut să învețe, dar tătuca Tudos nu i-a permis, căci n-avea cine-i lucra pământul; – îmi zicea, „dar să nu spui la nimeni, că ăștia sunt mai răi ca hunii barbari”. Și-i mai jelea bunica Claudia, adeseori, pe românii de peste Prut. Erau mult mai chinuiți decât basarabenii. Își aducea aminte de horele de peste Prut: la Cotul Pereritei sau în Miorcani. Până și Prutul, în fiecare primăvară, se revărsa peste casele celor de peste Prut. Pererita era pe o stâncă, mult deasupra apei.

Mama se ducea în fiecare dimineață cu un teanc de cărți și caiete controlate la școală. Venea la amiază și intra în grijile casei. Apoi lua alte cărți, alte caiete și se ducea la școală. Pentru schimbul doi. Când eram încă în clasele primare, mai avea și seralul (școala serală). A fost profesoară de română. Tata făcea sul hărțile, lua arătătorul și, cam în același regim ca și mama, mergea la școală. Le schimba la amiază cu alte hărți. Și tot așa. A fost profesor de istorie. Asta au făcut peste treizeci de ani. Nu au lipsit niciodată de la lecții.

Cam asta-i venirea. Deși mi-ar fi fost mai ușor să zic că sunt „dintr-o mamă casnică și un bob de piper”.

Ce a însemnat pentru tine copilăria şi şcoala din satul basarabean, din perioada sovietică?

Eu am trăit în două sate. Lângă Chișinău, la 30 de kilometri. Și în nordul Basarabiei, la 70 de kilometri de Cernăuți. Sunt două realități complet diferite. Sunt mentalități diferite. Și diferențele începeau de la felul de a da binețe până la felul în care se organizau gospodăriile. În nord îi dădeai binețe și omului care stătea în curtea sa. Căci el te lua la ochi. Dacă îți scăpa sau nu-l observai, atunci numaidecât te saluta el. Și nu o făcea în nume de rău. Dar era de bun-simț să te saluți. Lângă Chișinău binețea în sat era opțională. Și de la binețe în sus toate erau diferite…

După clasele primare din școala în care predau părinții mei, împreună și cu foarte mulți profesori tineri care veneau pentru un an sau doi după repartizare și după aia plecau, am mers la școala din Pererita, din nordul Basarabiei, unde a învățat și maică-mea. Am apucat profesorii ei. Foarte buni. Cu școală normală în interbelic.

Am învățat bine, am jucat mult fotbal, iar vara prășeam uneori mohorul din porumbul kolhozului în brigada de pionieri ca să pot pleca în excursii. Și aveam televiziunea română. Ea a fost factorul decisiv și condiția mea pusă părinților pentru venirea mea la bunica. Aveam Telecinemateca („iar sunt ăștia cu câlți în gură”, îmi zicea bunică-mea când erau ecranizările după Shakespeare), era Florin Piersic, era Amza Pellea, era TeleEnciclopedia cu Pitiș, era ciocănitoarea Woody, era Flacăra lui Păunescu, era Roșu și Negru, Sinatra, Nana Mouskouri. Televiziunea de la Ostankino nu avea așa ceva. Era o altă lume. Când s-a trecut la două ore de știri cu Ceaușescu, am cam terminat școala din satul de peste Prut de Miorcani.

Copilăria este sine qua non cea mai fericită perioadă a vieții. Copiii celui mai sărac beduin dintr-o margine de pustiu din Africa sunt fericiți. Am avut o copilărie foarte fericită, dar nu sunt chiar atât de necăjit ca Ion Creangă ca să-mi depăn chiar toate amintirile din copilărie. Eu am avut noroc de oamenii care m-au înconjurat. Eu știam din copilărie că realitatea sovietică este alta decât cea din manuale. Nu am avut dezamăgiri. Și nici traume. „Dumnezeu i-a făcut pe oameni diferiți. De aia n-au cum să fie toți egali. Și nu vor fi niciodată egali.” Era filozofia bunicii mele. Care avea un sfat pentru viață la fiece oră.

sursă foto

Ai absolvit facultatea de jurnalism. De ce? Sincer mie mi se părea o facultate de prisos în sistemul sovietic. Dar ce a însemnat această facultate pentru tine?

O altă opțiune era istoria. Dar taică-meu îmi zicea că era prea multă istorie a partidului. Iar la Litere era prea multă metodică aiurea, îmi spunea maică-mea. Și nu voiam în niciun fel să devin profesor și să predau într-un sat, unde voi fi repartizat după facultate.

Jurnalismul era facultatea unde se intra greu. Era facultatea cu cea mai liberală atmosferă. Așa credeam. Până la primul test. Când un profesor rus m-a tot purtat prin organele administrative sovietice, organele de partid, diferențele dintre ele. Și eu care credeam că Partidul conduce cu toate! La Jurnalism existau două teste până a fi admis la susținerea examenelor. Și cu dosar de presă. Trebuia să ai articole sau texte în presă. Pe care le aveam. Căci ce poate face un copil de 10 ani care locuiește departe de părinți și e doar cu bunica? Scrie poezii.

Iar această „facultate de prisos” mi-a oferit foarte mult timp liber pentru lecturi. De la patru – cinci dimineața, când îndrăgostiții încă se mai sărutau prin colțurile Căminului Nr. 6, până la șapte-opt eu citeam în Sala de lectură cărțile canonice, o listă care începea cu Epopeea lui Ghilgameș și se încheia cu Mircea Dinescu. Erau cărțile care trebuiau citite mai departe de ochii lumii. După ore, în biblioteca universitară, conspectam lucrările lui Lenin. Căci el era ziaristul numărul 1. Și cărțile canonului sovietic. Așa m-am canonit neoficial și oficial până am terminat lista mea.

Facultatea de Jurnalism mi-a dat colegi și prieteni, pe care, cu siguranță, nu-i găseam în altă parte. Iar din anul doi, după cătănie, am avut toată libertatea. De învățat nu prea era ce învăța. Mă duceam doar la examene. Unde intram primul, ca, după aia, să reușesc la serviciu. Deja eram angajat în presa din Chișinău.

Am auzit de la tine cîteva poveşti legate de aventura din “armata sovietică”. Eu sînt din generaţia care a scăpat la limită de această “aventură”. Au făcut fraţii mei armată sovietică şi pentru mine. Cum a fost pentru tine această experienţă?

Posibil că au fost povești alcoolice. Evit această temă. Altfel, eu am nimerit foarte prost. Era perioada războiului din Afganistan. Și URSS avea nevoie de soldați. A fost o perioada scurtă, când studenții din anul întâi de universitate erau recrutați. Biologic și firesc am intrat în acea perioadă. Deoarece în ordinul de chemare de la comisariat era scrisă o dată, iar în apelul de la punctul de recrutare era o altă zi, mai devreme, și, firesc, n-am fost prezent, am intrat în lista celor pedepsiți. Armata sovietică tot a strigat numele meu vreo trei zile la rând în punctul de recrutare. Când am apărut, conform datei din ordinul meu de chemare, și am fost prezent deja la apel, ofițerul mi-a zis că are loc într-o unitate militară prea ușoară pentru un derbedeu care nu s-a prezentat la prima chemare și a ratat o armată de huzur lângă Odesa. Și am mai așteptat o zi, când s-a ivit un punct geografic îndepărtat și un gen de armată pe care-l evitau toți: trupele de interne. După Ural orice punct geografic din fosta URSS e aiurea. Dar ofițerul de la punctul de recrutare a ales unul deosebit: un oraș închis, care nu există pe hartă, de unde până în 1972 cel care intra nu ieșea niciodată (primii locuitori ai orașului, conceput imediat după Hiroshima, erau femeile tătarilor din satele din jur și soldații din al Doilea Război Mondial, care au fost dați dispăruți), un oraș cu șapte platforme nucleare de prelucrare a uraniului și plutoniului, cu o explozie în anii 50 mai puternică decât emisiile de radiații de la Ciornobâl din 1986 (fără niciun sarcofag, ziceau că vântul împrăștie radiația în cealaltă direcție de oraș, spre Pichetul Nr.2), cu pușcăriași care aveau condamnări mai mari de 15 ani, cu mulți copii născuți cu diizabilități, cu o universitate în domeniul nuclear, cu peisaje frumoase, munți ca în Elveția, mlaștini ca în Bielorusia, lacuri adânci care, unele, nu înghețau nici la minus 40 de grade (erau radiate). Vara începea la trei zile după ce în mai se topea zăpada. Și era cu plus 30 de grade. Iarna începea imediat după două-trei luni de vară. Și ajungea până la minus când îți degera nasul. Primăvara și toamna erau o invenție burgheză pentru europeni. Scrisorile veneau cu adresa Celeabinsk-56. Iar Celeabinskul de pe hartă se afla la patru sau șase ore de mers cu trenul. Și era iz de pucioasă. Peste tot.

Rămas în școala de sergenți. Ca să bată vântul radiația în altă parte. Spre cei de la pichetul nr. 2. Sau barăcile pușcăriilor. Am început a fuma câte două pachete pe zi. Ca prostul. Am scris câteva caiete de jurnal. Pe care le-am ars, sfătuit părintește de combat (comandantul de batalion). Că deloc părintește osobistul (securitatea internă a armatei) voia să fie tradus în rusă. Pentru lecturi comparate cu codul penal. M-am bătut cu un neamț de doi metri din Altai. Pe care a doua zi l-am salvat de sub gheață. Am învățat a trage cu arma câteva sute de răcani. Am mutat o piatră imensă dintr-un loc în altul în fiecare duminică din cei doi ani. Am făcut Buldâmul (loc de tragere la vreo 10 km de unitate) în fiecare săptămână, cel puțin o dată. Și am dus colegi în spate, care erau epuizați, o primă jumătate de an. Apoi am fost mai selectiv. Am schiat în fiecare duminică de iarnă. Uneori cu ambele schiuri. Trăgeam atât de bine, încât puteam culca gândul pe glonț. De aia refuz vânătoarea ca zăbavă. Lista prostiilor e lungă, Vasile. După exact doi ani am luat avionul și am ajuns la Chișinău în patru ore. Și tot miroseam a pucioasă.

Ai început să faci jurnalism în anii explozivi ai Perestroikăi şi nebunii ani ’90. Cum era pe atunci şi cum priveşti astăzi în urmă la acele vremurii?

Am făcut cerere de angajare la revista Chipărușul, o revistă satirică de la Chișinău, cu litere rusești, fiind student în anul doi de facultate, imediat după armată. Peste o jumătate de an de umor forțat în fiece săptămână mi-am dat demisia. De această dată: românește. Redactorul-șef nu voia să mi-o semneze. Revista încă era „organ satiric al CC al partidului”. Începea perioada când orice ziarist putea demisiona și era angajat imediat. La alt ziar sau altă revistă. Societatea cerea presă. Tirajele erau de zeci sau sute de mii de exemplare. Pentru Basarabia. Ziariștii buni erau curtați. Au apărut multe ziare, reviste în acei ani cu nr. 1. Unele au murit foarte repede, altele au ajuns până în ziua de azi. Cu tiraje de până în trei mii de exemplare.

Era agonia unui sfârșit și euforia unui început. Se simțea în aer.

Luam cafeaua de dimineață la „Fulgușor” și după aia ne duceam la Casa Presei pentru a schimba lumea.

În 1995 ai înfiinţat Editura Cartier. Anul acesta se împlinesc 20 de ani. Cum ai decis să porneşti acestă afacere? Sau este mai mult decît o afacere?

Presa intra deja în interesele financiare ale unor grupări politice. Puteai lucra acceptând anumite compromisuri. Nu voiam să depind de bunele intenții sau de mofturile altora. Nu puteam face afaceri cu vin sau mere. Era un domeniu străin pentru mine. Credeam că știu a face cărți. Mai știam că munca pe care-o faci trebuie să-o faci cu dragoste. Nu aveam altă opțiune decât cărțile. În presă am tot lucrat la paginile de cultură. Am preferat să fac ceva în care succesul sau insuccesul îmi aparține. Editura Cartier este o afacere făcută cu dragoste. Cartea mai are un avantaj. Ne putem acoperi insuccesele cu plapuma culturii. Sună nobil.

Ce ţi-ai propus de fapt să faci cu acest proiect? Ce a rămas sau cît ai reuşit să faci din ce ţi-ai propus?

Să fac cărțile dragi mie. Să fie cărțile pe care să le cumpăr pentru biblioteca personală. Noi am început cu Frumoasa lumii de Mihai Eminescu și cu o carte de poezie de Nicolae Popa, un poet important al generației ’80 din Basarabia. Proiectul-pilon era Dicționarul enciclopedic ilustrat, un dicționar deideologizat, care să cuprindă personalități, evenimente din spațiul cultural românesc (enciclopediile de până atunci erau separate de Prut, apropos, povestea continuă și acum).

Majoritatea autorilor și coordonarea se aflau la Iași, unii la București. Machetarea, ilustrațiile, articolele despre realitățile din Basarabia erau făcute la Chișinău. DEI-ul a apărut la sfârșitul lui 1998, începutul lui 1999. Apoi a urmat seria Rolland Barthes, apoi integrala Jurnalului lui Gide, apoi seria Eric Hobsbawm, apoi seria romanelor magnificilor literaturii române din Basarabia, apoi seria Ayn Rand. Și așa mergem din proiect în proiect. Printre cele mari mai presurăm câte o duzină de cărți bune în colecțiile pe care le avem. Reușim să ducem la capăt un proiect. Și atunci ne apucăm de altul. Așa ne scurtăm viața noastră și o prelungim pe cea a cărților.

Care-ţi sînt cele mai dragi colecţii? De care titluri eşti cel mai mîndru?

Toate îmi sunt dragi. În mod diferit. Colecția Cartier dicționar, coordonată de Valentin Guțu, dă pondere editurii. DEI-ul a fost fundamentul Cartierului. Sunt cărți de referință: Cuvintele limbii române între corect și incorect de Mioara Avram, Dicționar al greșelilor de limbă de Valentin Guțu, Dicționar de simboluri literare de Michel Ferber.

Cartier istoric, colecție coordonată de Virgil Pâslariuc, are cărți și nume pe care istoricii știu de ce sunt mândru: Le Goff, Vernant, Hobsbawm cu cele patru volume care cuprind istoria lumii de la 1789 până la 1989, cărțile lui Michel Pastoureau (Ursul. Istoria unui rege decăzut, Negru, Albastru), O istorie a frumuseții de Vigarello, Barry Buzan cu canonica Popoarele, statele și frica, Nicolas Trifon cu, probabil, cea mai importantă exegeză a istoriei aromânilor (Aromânii. Pretutindeni, nicăieri), generația tânără de istorici, cu unele cărți traduse din engleză sau franceză (Iulian Fruntașu, Stella Ghervas, Igor Cașu, Petru Negură, Nicu Popescu), Noul Machaivelli de Jonathan Powell.

Rotonda și Poesis, colecții coordonate de Em. Galaicu-Păun. Rotonda e pentru literatura română contemporană. Au apărut volume de Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Paul Goma, Eugen Cioclea, Iulian Fruntașu, Claudiu Komartin, Dan Coman, Dumitru Crudu, Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Radu Vancu, Em. Galaicu-Păun.

Poesis a fost inițiată când lumea zicea că poezia nu se vinde. Am reușit să demonstrăm că poezia bună se vinde și, până nu demult, colecția era o anticameră a Premiului Național Eminescu cu volumele clasicilor Eminescu, Arghezi, Esenin în traducerea lui George Lesnea, Labiș, Stănescu, alături de Ana Blandiana, Emil Brumaru, Șerban Foarță, Mircea Dinescu, Matei Vișniec. Lista este deschisă.

Cartier clasic, colecție coordonată de Dorin Onofrei, i-a avut pe Liviu Rebreanu, Venedikt Erofeev, Ayn Rand, Bulgakov, Gogol, Wilde, Druță, Busuioc, Goma, Vasilache, Beșleagă.

Biblioteca deschisă, colecția pe care o coordonezi, este axată pe literatura străină contemporană cu nume ca bulgarul Gheorghi Gospodinov, elvețianul Christian Kracht, georgianul Zaza Burciuladze, rusul Zahar Prilepin, cehul Roman Raz, germanul român Eginald Schlattner, francezii Duras, Gary, Robbe-Grillet, Drieu La Rochelle.

Mai sunt colecția Cartier antropologic, coordonată de Vintilă Mihailescu, colecția Cartier codobelc cu Lică Sainciuc, seria de artă, coordonată de directorul artistic al editurii, Vitalie Coroban…

Bănuiesc că nu au fost o experienţă uşoară aceşti “20 de ani de Cartier”. Care au fost cele mai mari probleme cu care te-ai confruntat?

Bine, provocări există permanent. Am trecut prin trei crize financiare regionale sau globale. Trăim într-o țară în care deja îmbătrânim în tranziție. Eu am evitat să vorbesc despre un atac de tip raider (era la modă în Basarabia de după aprilie 2009) în 2010 sau 2011 pentru a distruge sau a prelua editura prin pârghii nu prea delicate.

Întotdeauna susţii că Editura Cartier este o editură românească, nu “moldovenească”, care doar are sediul la Chişinău. De ce insişti să faci această distincţie?

Nu insist. E firesc. Facem carte românească. Nu împart cititorii. Edităm autori români. Care scriu în limba română. Și fac o literatură comună. Nu împart valorile. Există autori buni și la București, și la Iași, și la Chișinău, și la Sibiu, și la Brașov, și la Bistrița, și la Bălți. Sunt adeptul micilor uniri. Fără tam-tamuri, fără fonduri, fără PR propagandistic.

Care sînt, din punctul tău de vedere, cele mai mari probleme ale pieţei de carte din Republica Moldova? Dar cele din România? Există asemănări între aceste probleme? Te întreb pentru că tu ai o mare experienţă de lucru în ambele ţări…

„Suntem români și punctum”, ca să apelez la citatul clasic. Cererea de carte pentru români e mică. Comparativ cu maghiarii. Noi mergem pe tiraje de circa 500 – 1500 de exemplare la aproape 20 de milioane de cititori. Maghiarii merg pe tiraje de 5000 de exemplare la 9 milioane. Estonienii au tiraje de 1000 – 1500 de exemplare la niciun milion de cititori. Poate doar rușii ne întrec, care au ajuns acum la 3000 de exemplare la 200 de milioane.

Atitudinea noastră față de cultură e atitudinea față de ministerul în cauză. Este ministerul care e cedat cel mai ușor. În România acesta se cedează partenerului mai mic de coaliție, de obicei, revine Uniunii Maghiarilor, în Republica Moldova, poate cu excepția ultimului ministru, era privit ca o sinecură neimportantă. Același lucru e și în presă. Atunci când e vorba de optimizare, atunci începem de la paginile, coloanele dedicate cărților. Pe care le reducem, iar pe ziariștii din cultură îi disponibilizăm. Lăsăm politicul, cancanul local, cancanul hollywoodian.

În Republica Moldova, Uniunea Editorilor a reușit să impună, în 2012, un proiectul de lege privind subvenționarea cărții (încercam tot din 1998), care este important pentru bibliotecile publice, care se fac cu cărți la 40-60 la sută din preț. Am reușit să scutim cartea de TVA din 1998. Impozitarea dreptului de autor e la 12 la sută. Am reușit să evităm discuțiile aberante despre timbrul literar. În România TVA-ul redus de 9 la sută e mult pentru o piață care abia respiră. Noile legi cu impozitarea dreptului de autor au fost făcute pentru infractori. Dacă mogulii au utilizat breșele din legea vechea, asta nu înseamnă că scriitorii trebuie priviți ca potențiali criminali.

Intrarea petroliștilor și comisionarilor din petrol pe piața de carte a dezechilibrat-o. Era prea firavă. Editorii, unii, buimăciți, alții, șmecheri au acceptat jocul „carte plus ziar” și au reușit cu brio să scoată cititorul din librării și să facă din carte un produs de tip hotdog.

Publici scriitori români de pe amblele maluri ale Prutului. Atît autori clasici, cît şi autori tineri. E greu să lucrezi cu ei? Ce vor scriitorii de la editori, în afară de a-şi vedea apărută cartea? Uneori şi banii…

Cu scriitorii canonici sau tineri mari se lucrează foarte ușor. De aia prefer să lucrez cu cei mari. De pe ambele maluri ale Prutului. Cei buni își vor cartea în librării, își vor vândută cartea. Își vor banii pe cartea vândută. Sunt lucruri firești. Pe parcursul anilor am pierdut autorii care își voiau publicată cartea. Ca zestre.

Mai nou observ o încercare a editorului Cartier de a republica “clasici ai literaturii basarabene sovietice“. Să o numim convenţional aşa, ca să ştim despre ce perioadă vorbim. Eu cred că această generaţie este foarte puţin cunoscută în România şi destul de subevaluată. Care ar fi, de fapt, autorii acestei perioade şi ce titluri ai recomanda publicului mai puţin avizat? Care ar fi “canonul lui Erizanu” în privinţa “prozei basarabene”?

În 1956, Frunze de dor de Ion Druță a făcut poate mai mult decât ceea ce a făcut Preda în România cu primul volum din Moromeții. Ceea ce l-a făcut pe Eugeniu Coșeriu, lingvistul, să spună că „în Basarabia totul a început de la Frunze de dor”. După proletkultismul obtuz al scriitorilor din Transnistria cu limba lor „moldovenească”, Druță revine la firescul limbii și la oameni.

Apoi sunt cele patru romane magnifice din 1966. Unii dintre cei patru mari prozatori au dat mai târziu texte mai bune (Biserica Albă de Druță, Elegie pentru Ana-Maria de Vasilache, Hronicul Găinarilor de Busuioc sau Viața și moartea nefericitului Filimon de Beșleagă). Dar importanța lui 1966 este esențială pentru proza basarabeană și înțelegerea Basarabiei.

1. Povara bunătății noastre de Ion Druță (cea mai amplă frescă a Basarabiei secolului XX);

2. Singur în fața dragostei de Aureliu Busuioc (imagine a intelectualului basarabean pe când toată proza era cu mulgătoare și partizani);

3. Zbor frânt de Vladimir Beșleagă (în stil Robbe-Grillet, romanul tragic al unei Basarabii sfâșiate între două puteri);

4. Povestea cu cocoșul roșu de Vasile Vasilache (Basarabia bucolică).

Ar urma cronologic:

5. Martorul de Vasile Gârneț (sfârșitul anilor 80);

6. Sex & Perestroika de Constantin Cheianu (anii 2000);

7. Iepurii nu mor de Savatie Baștovoi (anii 2000);

8. Pizdeț de Alexandru Vakulovski (anii 2000);

9. Măcel în Georgia de Dumitru Crudu (2007);

9. Țesut viu de Em.Galaicu-Păun (2012).

Dar un canon al poeziei? Ce să caute cititorul român în primul rind cînd vine vorba de poezia de limbă română din Basarabia?

Numele tău de Grigore Vieru. Este volumul care a schimbat paradigma poeziei basarabene. A apărut în 1968. Poezia basarabeană se împarte până la și după Numele tău.

Apoi urmează acel celebru text de Cioclea: „Cei patru mari poeți/ sunt trei:/ Cioclea și Ciornei”.

Într-o listă scurtă ar intra Timpul probabil de Nicolae Popa, Numitorul comun de Eugen Cioclea, Câmpia Borges de Vasile Gârneț, Arme grăitoare de Em.Galaicu-Păun, Falsul Dimitrie de Dumitru Crudu, Un spațiu blând… de Alexandru Cosmescu, cel mai bun debut din ultimii ani.

Pentru amatorii de istorie literară putem vorbi de George Meniuc, Liviu Deleanu, autorul versurilor Sanie cu zurgălăi, Andrei Lupan din Legea găzduirii, sonetele lui Paul Mihnea, Dumitru Matcovschi, Gheorghe Vodă, Petru Cărare, Aureliu Busuioc din Nero sau Bătrânul poet, Liviu Damian din Sunt verb, Leonard Tuchilatu, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Valeria Grosu, Vasile Romanciuc, Andrei Țurcanu, Arcadie Suceveanu, Lorina Bălteanu, Nicolae Leahu, Vsevolod Ciornei, Grigore Chiper din Abia tangibilul, Teo Chiriac, Irina Nechit, Maria Șleahtițchi, Iulian Fruntașu, Alexandru Vaculovschi, Ion Buzu. Cu siguranță am uitat vreun prieten.

Crezi că, după căderea URSS-ului, s-au întîmplat fenomene importante în literatura de limbă română din Basarabia? Mai există obsesia „de sincronizare” cu literatura „din ţară”? Care ar fi obsesiile, atmosfera actuală a lumii literare din Republica Moldova?

Nu cred. Sunt sigur. În anii ’90 a fost „obsesia” firească a sincronizării cu literatura română. În anii fracturismului a fost „obsesia” ieșirii din rândul scriitorilor români cu experiența specificului basarabean și cu aplombul unui cetățean imperial. Am crescut. Intrăm în firesc. Încet-încet ne-am debarasat de importanța dumnezeiască a scriitorului-tribun sau de ideea de călăuză a maselor. Ne obișnuim, greu, e adevărat, că drepturile de autor din perioada sovietică erau mai degrabă niște polițe de corupere a creierului decât relații financiare de piață. Ne obișnuim că nu putem trăi din scrisul cărților. Avem nevoie și alte munci. E bine dacă sunt legate de scris. Mai nou a mai apărut o obsesie: scoaterea unei cărți la o editură de peste Prut. Astfel, au apărut tot felul de ateliere tipografice, care satisfac această obsesie a scriitorilor basarabeni. Care vor să vadă pe cartea lor scris „București”, „Iași” sau „Timișoara”. Nu contează că sunt scoase tiraje modice. Doar pentru raftul gol din biblioteca scriitorului de la Chișinău. Trecem și peste asta. Sunt lucruri firești. Și trecătoare.

N-aş vrea să trec cu vederea nici faptul că Gheorghe Erizanu nu este doar editor, ci şi un bun scriitor. Care a fost aventura ta de scriitor? În ce măsură s-a sincronizat viaţa de scriitor cu cea de editor?

Debutul, în 1995, a apărut în cadrul unui concurs de manuscrise, organizat de Fundația Soros-Moldova. Carte orange e un jurnal parizian. Publicistică. Poeziile apărute anterior prin presă l-a făcut pe un mare critic să vorbească despre „cartea de poezie a lui Gheorghe Erizanu”. Atunci am înțeles cât de atenți se apleacă criticii literari asupra debutanților. Și n-am mai scos nimic ani buni. Am preferat să scot cărțile altora. Mai bune decât ceea ce puteam da eu. Cu vreo doi ani în urmă Eugen Lungu, redactorul-șef al Editurii Arc, mi-a propus să scot un volum cu textele de pe blog (Miercuri când era joi). Apoi au urmat Ce spun cărțile. Bookiseli și Ce spun cărțile. Alte bookiseli. Deja la Cartier.

Revenind la experienţa editorială: au existat momente în care ai vrut să renunţi?

Nu mi-am pus asemenea întrebări.

Unde şi cum vezi Editura Cartier peste 10 ani? Sau măcar peste 5 ani?

Sunt un editor tânăr. La 47 de ani. Îmi cumpăr singur sticlele de vin.