Guillermo Arriaga a fost oaspete al celei de-a doua ediții a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT 2014). A fost invitat să se întâlnească cu publicul român în cea de-a doua seară a festivalului, pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri”, din Iași, însoțit de criticul literar român Marius Chivu, cel care i-a adresat acestuia multe întrebări bune. Oamenii s-au îndrăgostit imediat de scriitorul, scenaristul, regizorul și producătorul mexican. A fost senzația festivalului.
Guillermo Arriaga, cel mai bine cunoscut pentru filmele sale (21 grams, Amores Perros, Babel, The Burning Plain, etc.), a scris trei romane – Escadron Ghilotina, Un dulce miros de moarte și El Búfalo de la Noche – și un volum de proză scurtă – Retorno 201. În România, toate au fost traduse la Editura Vellant, cu excepția cărții El Búfalo de la Noche. Pentru că mi-au plăcut foarte tare atât cărțile, cât și filmele sale, am fost încântată să-l văd pe Arriaga în România și mi-am dorit foarte mult să am ocazia să-l intervievez. Din fericire, acest lucru s-a întâmplat și, pentru asta, îi mulțumesc, din nou, pentru amabilitatea și sinceritatea sa. Din nefericire, n-am avut vreme să-i adresez toate întrebările pe care le aveam pregătite :).
Întâlnirea cu Arriaga a fost, în mod cert, unul dintre cele mai bune momente din viața mea. Am discutat, relaxat, despre cărțile și filmele sale, viață și moarte, iubire, cruzime, violență, cum l-a influențat locul în care s-a născut, de ce apar atât de rar femeile în cărțile sale, cum a ajuns la povestea cu și despre ghilotină, care este cea mai mare dependență de-ale sale, cum este presa din România și multe altele. Lectură plăcută!
For the English version of the interview, please click here.
Femeile nu apar foarte mult în romanele dumneavostră, ele nu sunt, cu siguranță, în centrul poveștilor și dispar repede. De ce? Vă simțiți mult mai confortabil să scrieți despre bărbați și despre psihologia masculină?
Nu, nu cred. Filmul pe care l-am regizat, The Burning Plain, e un film despre femei. Un personaj principal din romanul Escadron Ghilotina este o fată numită Belem și ea este foarte importantă. În romanul Un dulce miros de moarte, există o femeie care are o relație de iubire clandestină cu unul dintre membrii comunității în care trăiește. Ea este, de asemenea, foarte importantă, cred eu.
Adela este foarte importantă, dar ea este moartă încă de la început…
Da, este, dar asta nu înseamnă că nu este importantă (râde).
Dar ea nu are nimic de spus. Iar în ceea ce o privește pe Belem, ea apare un episod, atunci când Feliciano, avocatul cu ghilotina, se îndrăgostește de ea, și asta e tot. Apoi, dispare.
Adevărat, dar nu e vorba despre cât timp apar ele în poveste. Este vorba despre calitatea a ceea ce reprezintă aparițiile lor, cât cântăresc acestea în final. Și cred că Belem, de exemplu, demonstrează că o femeie poate fi independentă, că o femeie poate avea o viață sexuală bogată, că o femeie poate lupta într-un mod asemănător bărbatului, poate fi la fel de curajoasă ca un bărbat, și că ea nu este condamnată să fie numai o soție. Ea este mult mai mult decât un obiect. Și eu cred că asta este pe potriva curentului feminist.
Vă înțeleg punctul de vedere. Într-adevăr, a fost puțin surprinzător să găsesc un asemenea personaj într-un roman revoluționar.
Apropo, personajul Belem a avut la bază o persoană reală. Și aceasta din urmă a fost exact așa, făcea sex cu orice îi ieșea în cale (râdem).
Așadar, poate că femeile nu apar foarte mult în scrierile mele, din punct de vedere al cantității, dar ceea ce spun atunci când intră în poveștile respective este foarte important. Ele merg pe partea feministă a lucrurilor.
Apoi, Adela… nici nu contează dacă e moartă sau nu, Adela cântărește foarte mult în viața tuturor. Este atât de puternică, încât ea are parte de o poveste de dragoste care începe chiar în ziua în care este descoperită moartă.
Guillermo Arriaga pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, făcând o fotografie cu publicul român.
În primul dumneavoastră roman, Escadron Ghilotina, personajul principal este, din punctul meu de vedere, ghilotina. Este puțin surprinzător să avem un asemenea obiect în centrul unui roman din secolul XXI. Cum v-a venit ideea de a folosi ghilotina într-o poveste?
Am visat-o.
Ghilotina?
Da, am visat povestea cu ghilotina. Și am scris-o. Oricât de nebunesc ar suna asta (râdem).
Este umorul o modalitate de a trișa moartea sau un instrument pentru a deveni conștienți de ea?
Cred că umorul este un mod de a relaționa cu viața. Poate fi mai tăios decât drama, pentru că umorul te face să râzi în legătură cu ceva groaznic, așa cum se întâmplă în Escadron Ghilotina. Îți amintești că, atunci când tăiau capul cuiva, oamenii râdeau?
Da, bineînțeles că îmi amintesc. O făceau de fiecare dată.
Am vrut să creez același efect și în ceea ce privea cititorii: să-i fac să realizeze că și ei râdeau atunci când citeau, că erau asemenea oamenilor din carte, amuzați de ceva teribil.
Mi s-a întâmplat și mie. Râdeam și, apoi, când m-am gândit mai bine, am realizat că râdeam atunci când capetele erau adunate de tipul chinez, care le strângea într-un coș, de exemplu.
(Râde) Acesta era și scopul meu, să te înspăimânți pentru că râzi de ceva atât de îngrozitor.
N-am putut vedea vreo urmă de speranță pentru personajele dumneavoastră, majoritatea sunt condamnate (vezi Lilly, New Orleans, 195, etc., din Retorno 201). Și, totuși, ați afirmat, cu alte ocazii, că sunteți un optimist. Cum funcționează? Optimist în viața de zi cu zi și pesimist în scris?
Nu cred că este pesimism. Sunt personaje care trec printr-o perioadă dificilă și cam asta e. Știi, povestirea Lilly este inspirată de o femeie retardată, de pe strada unde am crescut. Nu a fost cazul meu, dar mulți prieteni de-ai mei și-au pierdut virginitatea cu ea. Se jucau de-a doctorul cu ea, dar, de fapt, făceau sex cu ea. Ea nu conștientiza ce i se întâmpla. Prietenii mei aveau doisprezece ani când făceau asta.
Așadar, cred că poveștile oribile trebuie spuse, în anumite moduri. Povestea cu Lilly, de exemplu, era ceva ce am experimentat și consider că a meritat să o scriu. Nu are nimic de-a face cu a fi optimist sau a fi pesimist. Lilly este una dintre cele mai bune proze pe care le-am scris vreodată, datorită narațiunii, a inocenței nefaste a acestor copii, etc.
Și eu cred că aceasta merita spusă lumii întregi. Prima dată am citit-o în autobuz, cu mulți oameni în jurul meu, apoi am mers acasă și am citit o dată și încă o dată; are o structură narativă atât de complexă! Și, pentru că este prima povestire din volum, nu poți trece peste ea foarte ușor…
Da, aceasta a fost prima proză scurtă și, dacă îți mai amintești, am încheiat cartea cu În pace, care este o povestire de dragoste. Acolo, avem un bărbat care știe cât de mult contează dragostea. La final, iubirea îl salvează. Așa că, vezi tu, sunt un optimist (râde).
Editura Vellant a fost cea care v-a publicat trei dintre cărțile dumneavoastră în limba română. Retorno 201 a avut o ediție specială, cu notițe, comentarii, desene, colaje pe paginile cărții, realizate de câțiva cititori – muzicieni, scriitori, ilustratori, etc. Am auzit că ați primit un exemplar. Care a fost primul dumneavoastră gând atunci când ați deschis-o?
M-am gândit că aceea era cea mai frumoasă ediție pe care am avut-o vreodată.
Serios?
Da, pentru că am fost onorat că cititorii au notat în carte ceea ce au simțit, ceea ce au crezut despre paginile respective. A devenit cartea unei comunități, nu mai este cartea mea. Mi-a plăcut foarte mult ideea! Pentru că, știi tu, atunci când poveștile au ajuns să fie rostite în triburi, ei se adunau în număr mare în jurul focului și povesteau. Și această ediție seamănă cu acel tip de comunitate tribală, numai că în scris, nu oral.
Am început să vă citesc mai întâi în romane, apoi am trecut la prozele scurte. Mi s-a părut că, în povestiri, v-ați pierdut brusc simțul umorului și ați devenit pesimist, scormonind partea întunecată a vieții. Evident, am simplificat grosolan, dar am dreptate sau nu?
Ei bine, povestirile au fost scris între 22 și 26 de ani. Practic, am scris mare parte din prozele scurte la vârsta de 23 de ani.
Așadar, a fost fix invers.
Da. Însă, mai presus de asta, cred că și unele povestiri au umor în ele, încurcătura cu Columb, de exemplu, a fost amuzantă.
Dar restul sunt hard core (râdem).
V-a influențat cariera strada Retorno?
Strada aceea a fost cel mai bun lucru din viața mea. Am iubit-o enorm, aparțin acelei străzi, acolo este națiunea mea, de acolo mă trag. Dacă m-aș fi născut pe o altă stradă, poate că acum n-aș fi fost scriitor. Vânătoarea și Retorno m-au făcut ceea ce sunt. Îmbrățișez total această stradă, este un loc grozav în care să crești.
La întâlnirea cu publicul român de la Teatrul Național ieșean cineva v-a întrebat dacă i-ați spus fiicei dumneavoastră să vă citească volumele. Ați spus că ea trebuie să le descopere, pe cont propriu, dacă va vrea. Așa că am o altă întrebare: dacă fiica sau fiul dumneavoastră ar veni să vă întrebe care dintre cărțile dumneavoastră este cea mai bună, ce i-ați răspunde?
Situația este similară cu aceea când ar trebui să alegi între copiii tăi. Nu pot, toate cărțile mele sunt copiii mei.
Și știi ceva? Ei mi-au citit cărțile pe cont propriu. Nu le-am spus niciodată despre ele, și nici nu le-am spus să le citească. Nici măcar n-am știut că le-au citit.
Și cum ați descoperit acest lucru?
Mi-au spus ei. Fiul meu, de exemplu, mi-a povestit că mi-a citit volumele atunci când avea cincisprezece ani. Habar n-aveam. Precum spuneam și mai devreme, au făcut-o de capul lor, n-au avut nici comentarii, nici întrebări pentru mine.
Apropo, nici măcar studenților mei nu le-am spus să mă citească.
Și, cu toate acestea, sunt convinsă că au făcut-o.
Tot la teatru ați afirmat că nu vă place să scrieți despre ceva care nu vă aparține. Cum vă aparține Escadron Ghilotina sau Un dulce miros de moarte? Bănuiesc că nu aveți nimic în comun cu tânăra moartă, de exemplu.
Nu, dar, de pildă, Un dulce miros de moarte are loc într-un sat pe care-l cunosc foarte bine. Numele oamenilor sunt reale, ei sunt prietenii mei, îmi portretizez prietenii. Nu avusese loc nicio crimă acolo, însă cel mai amuzant lucru este că, la trei ani după ce a fost publicată cartea, o fată a fost omorâtă în aceleași condiții, tot dezbrăcată, etc. De ce este amuzant? Pentru că oamenii aceștia nu știu să citească și să scrie.
Partea frumoasă este că nu știu să citească sau să scrie, dar fratele mai mare al unuia dintre prietenii mei știa să citească, așa că se adunau cu toții în fiecare după-amiază și el le citea, cu voce tare, din roman – nici despre asta nu știam. Glumeau și se distrau foarte tare făcând asta!
Guillermo Arriaga dându-mi autograf pe un exemplar din Un dulce miros de moarte
Există vreo întrebare la care v-ar plăcea să răspundeți, dar pe care nimeni nu vi-o adresează?
Nu, nu cred. Dar trebuie să-ți spun că mă surprinde calitatea întrebărilor pe care le-am primit de la jurnaliștii români. Nu sunt clișee, iar eu sunt obișnuit cu întrebări de tip clișeu. Până acum, niciuna dintre întrebările voastre n-a fost obișnuită. Cum ar fi întrebarea pe care mi-ai adresat-o în legătură cu femeile din scrierile mele: n-am auzit-o niciodată în viața mea.
Este o plăcere să porți o conversație cu oameni care au habar de ceea ce faci, cu cei care s-au pregătit foarte bine pentru un interviu. Nu precum „Care este ideea poveștii?”.
Sau „Puteți să rezumați subiectul cărții?”.
Ori, câteodată, „Puteți să ne spuneți cine sunteți?” (râdem). La întrebarea aceasta, răspund mereu așa: „Spune-mi cine crezi tu că sunt”.
Foarte bun răspunsul dumneavoastră! Să ne întoarcem. Care este cea mai mare dependență de-ale dumneavoastră?
Cea mai mare dependență a mea… să vedem. Sunt dependent de viață. Iubesc viața, încerc să fiu cât mai mult posibil cu oamenii pe care-i iubesc; știi, niciodată nu poți lua lucrurile de bune. Iubirea e ceva ce construiești în fiecare zi, trebuie să-ți arăți zilnic dragostea oamenilor pe care-i iubești.
Există vreo scenă sau vreun episod care vă bântuie, dar pe care, dintr-un motiv sau altul, nu l-ați inclus în niciun proiect literar sau cinematografic?
Nu. Partea bună este că acele scene care nu mai merg la un moment dat vor reveni și te vor ajuta în legătură cu altă poveste.
Cum așa?
De exemplu, este o scenă în Amores perros care a fost tăiată din film. Era un episod în care un personaj îl ajută pe celălalt să urineze. Am fost foarte trist că n-a intrat, că n-a apărut în Amore perros. Dar l-am folosit din nou în Babel și acolo a funcționat. Brad Pitt o ajută pe Cate Blanchett să urineze și această secvență devine foarte intimă.
Și se întâmplă acest lucru mereu? O scenă care nu merge aici se potrivește, precum la un puzzle, într-altă parte, în altă poveste?
Da, bineînțeles. Poveștile nu mor niciodată. Absolut niciodată. Într-un fel sau altul, ele se întorc și te ajută să spui o altă poveste.
Sursă imagine principală
