Bookaholic

Immanuel Mifsud este un scriitor maltez foarte cunoscut. Mai mult decât atât, este considerat a fi cel mai important reprezentant al Generației X de scriitori maltezi. A început să scrie la vârsta de șaisprezece ani, atât proză, cât și poezie. Câteva dintre operele sale au fost traduse și publicate într-un număr de țări europene și în Statele Unite ale Americii. De asemenea, el a lucrat cu grupuri de teatru experimental, regizând propriile piese de teatru, dar și texte de Cehov, Dario Fo, Max Frisch, Federico Garcia Lorca, Harold Pinter, etc.

Immanuel Mifsud a fost oaspete al Festivalului Internațional de Literatură de la București. Pe 3 decembrie, împreună cu scriitorul italian Andrea Bajani și autorii români Mihai Radu și M. Duțescu, într-un eveniment moderat de Luminița Corneanu, publicul român a avut ocazia să-l întâlnească pe scriitorul maltez pentru prima dată. A doua zi, ne-am văzut într-o cafenea și am vorbit despre una dintre cărțile sale, cea care a câștigat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură și a fost tradusă recent în limba română (de către Denisa Duran), În numele Tatălui (și al Fiului), publicată la Editura Polirom. În plus, acesta a răspuns cu amabilitate și la întrebări legate de scena literară malteză, de ce a ales să scrie în limba malteză și nu în limba engleză, cum a devenit scriitor, care este plăcerea sa vinovată, ce înseamnă pentru el, ca autor, să câștige Premiul Uniunii Europene pentru Literatură și multe alte lucruri.

Immanuel Mifsud este un scriitor excelent și o persoană foarte caldă, așa că sunt recunoscătoare că am avut ocazia să vorbesc cu el și sper că vă veți bucura de acest interviu.

For the English version, please click here.

Malta este un loc foarte exotic pentru noi, românii. Și trebuie să mărturisesc că nu știu prea multe despre această țară. Ne puteți povesti câte ceva despre scriitorii contemporani maltezi, respectiv scena literară malteză?

Pentru început, literatura malteză este o literatură foarte tânără. Practic, vorbim despre o populație care a fost mereu condusă de puteri străine. Asta până în 1964, când și-au câștigat independența față de britanici. Din acest motiv, au existat probleme foarte grave în ceea ce privește identitatea națională, probleme chiar înrăutățite de poziția pe care o are Malta – la răscruce, între Africa și Europa, între Europa creștină și Africa musulmană și așa mai departe.

Pe foarte scurt, de aceea literatura malteză este atât de tânără. Puținii oameni care erau educați erau foarte italofili, așa că vorbeau italiană, gândeau italienesc și scriau în limba italiană. Abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, unii dintre ei au început să scrie în limba malteză. La începutul secolului al XX-lea, aveam niște scrieri veridice în malteză. Era o perioadă de romantism, naționalism – care, desigur, spre deosebire de restul Europei, era cu o sută de ani în urmă, dar trebuie să avem în vedere situația specifică a insulei – și, apoi, în anii 1960, era ceea ce noi numim „cultura revoluției” – în zilele noastre, termenul este pus sub semnul întrebării, dar oamenii așa se refereau la această perioadă la momentul respectiv. Ei au divorțat de idealurile romantice, au criticat foarte dur statul – era momentul în care Malta își obținea independența și existau o mulțime de semne de întrebare.

Dacă ar fi să ne uităm la ultima sută de ani, puteți vedea că există, de fapt, trei perioade principale: prima, atunci când au fost nevoiți să dea startul unei literaturi naționale, literalmente de la zero; apoi, perioada anilor 1960, când scriitorii încercau să sincronizeze literatura cu ceea ce se întâmpla în Europa – în Vest, mai precis, nu în altă parte – și, apoi, a fost generația mea și cea de după noi, care deja ne născusem într-o țară independentă și începusem să ne considerăm asemenea oricărei alte națiuni europene. Noi suntem mult mai interesați în a ne exporta literatura în afara țării decât ceilalți de dinainte noastră.

Immanuel Mifsud (primul din dreapta), primind Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, în 2011 – via

Sunteți considerat liderul Generației X de scriitori maltezi. Ce înseamnă acest lucru pentru dumneavoastră? Sunteți de acord cu această „etichetă”?

Nu, nu cred că sunt liderul acestei generații, există alți scriitori mai valoroși decât mine. Ei bine, este adevărat că am fost primul din generația mea care a vorbit foarte deschis despre anumite probleme care nu fuseseră abordate înainte. Mi-am petrecut tinerețea în anii 1980, o perioadă oribilă în Malta din pricina contextului politic, și am început să scriu despre acele probleme care erau considerate subiecte tabu, nimeni nu vorbea despre ele atunci pentru că erau încă foarte recente, oamenii se temeau să vorbească despre ele, poate. Dar nu mă consider liderul acelei generații de scriitori.

În ceea ce privește „eticheta” cu Generația X, da, fac parte din acea generație. E un fapt.

A fost greu să vă găsiți propria voce într-o literatură atât de diversă? Și de ce ați ales să scrieți în limba malteză și nu în limba engleză? V-ar fi deschis mult mai multe uși…

Categoric, a fost destul de greu să-mi găsesc propria voce. Este o problemă și faptul că suntem o țară foarte mică, în sudul Europei. Și, știi, traiul pe o insulă este un ghinion teribil…

De ce?

Din mai multe puncte de vedere. Să dau doar un exemplu: trebuie să călătorești mereu cu avionul – ceea ce nu este imposibil, dar este foarte greu, incomod și costisitor. Acum nu e chiar așa de rău, datorită internetului, dar gândește-te cum era în urmă cu o sută de ani: cum puteau oamenii să știe ce se întâmplă în România, de exemplu? De aceea, trebuie să-i apreciem și mai mult pe scriitorii din acea perioadă.

Revenind la prima întrebare, ar fi fost mult mai ușor dacă aș fi scris în limba engleză. De ce n-am făcut-o? Pentru că limba malteză era limba mea, cea pe care o vorbeam acasă, cu mama mea și cu tatăl meu – mă trag din clasa muncitoare, iar toată clasa muncitoare vorbea malteză -, și nu-mi pot imagina cum ar fi să scriu în limba engleză. Pur și simplu nu pot. Nici măcar acum.

Poate că, la un moment dat, decizia aceasta putea fi interpretată politic, în zilele noastre este mult mai pragmatică. Este adevărat că este chiar mai dificil pentru scriitorii maltezi, aceștia trebuie să fie traduși, trebuie să aibă traducători foarte buni și, apoi, începe adevărata problemă, ceva aproape de imposibil: să fie remarcați de către străini și, în cele din urmă, să fie publicați. În acest sens, eu am fost foarte norocos: am avut traducători buni și s-a întâmplat să fiu la locul potrivit, în momentul potrivit. Desigur, am muncit din greu pentru asta, așa cum au făcut și colegii mei. De exemplu, atunci când ești prezentat ca fiind scriitor maltez, ai parte de tot felul de reactii – O, și scrii în limba italiană? Nu, nu suntem italieni. Ah, aveți o limbă? Da, avem o limbă. Care este limba voastră? Și așa mai departe.

În concluzie, engleza nu este limba mea, de aceea scriu în malteză, chiar dacă este foarte greu.

De curând, traducerea în limba română a uneia dintre cărțile dumneavoastră, În numele Tatălui (și al Fiului), a fost publicată la Editura Polirom. Ce știați despre România când ați auzit prima dată despre traducere?

Am o relație de dragoste cu țările ex-comuniste. Întotdeauna am avut impresia – care poate fi o construcție – că, atunci când vii în foste țări comuniste, ai de-a face cu arte mari, mai ales atunci când vine vorba de literatură și film. Am avut mereu această fascinație pentru țările respective. Nu pentru România ca atare – ori de câte ori vorbesc despre aceste țări mă gândesc la Polonia și Cehoslovacia.

Când eram foarte mic, singurul lucru pe care îl știam despre România era că Ceaușescu venise în Malta. Cu soția sa, desigur. Nu-mi amintesc ce făcea acolo, aveam doar trei ani. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că România avea o echipă foarte bună de fotbal, care (aproape, n.r.) a și câștigat o Cupă Mondială. Și apoi, desigur, în urmă cu 25 de ani, povestea extrem de incredibilă – încă mi se pare fascinantă -, atunci când oamenii au început să-l conteste pe Ceaușescu. Nu știam toată istoria, dar, în imaginația mea, era un soi de sfârșit spontan al unei dictaturi. Când am început să citesc despre asta, am realizat că încă erau multe semne de întrebare. Poate că asta spune ceva despre poporul român. Am auzit și despre acest nou președinte român care tocmai a câștigat alegerile în ciuda tuturor probabilităților și m-am gândit că acest lucru este modelul român, poate că românilor le place să schimbe totul din când în când.

Ei bine, pe lângă acestea, am auzit și de Enescu, celebrul compozitor, de dramaturgul absurd, Ionescu, și de fotbalistul al cărui nume nu mi-l pot aminti acum.

Probabil Hagi.

Ah, da. Nu sunt prea bun la sporturi.

Titlul cărții, În numele Tatălui (și al Fiului), are puternice conotații religioase (Psalmi). Puțin riscant, aș spune. Ați fost considerat eretic?

Bineînțeles că titlul are nuanțe religioase puternice, dar acesta exprimă, de asemenea, reflecțiile provocate de Lacan cu al său concept, numele Tatălui, și există, în carte, influențe lacaniene foarte puternice. Așadar, alegerea titlului a avut mai mult de-a face cu Lacan decât cu interpretarea religioasă.

Pentru a fi foarte sincer, eu însămi am avut îndoieli în ceea ce privește titlul, dar nu mi-am putut imagina altul, unul mai bun. Și eu m-am gândit că ar trebui să-l schimb, dar nu am găsit o altă variantă. Desigur, așa cum se poate observa, partea cu fiul este în paranteze, pentru că este o idee care mi-a venit mai târziu și pe care am decis să o includ în carte apoi.

Aceasta este o carte în care un fiu, povestitorul, revizitează atât mormântul tatălui său, cât și jurnalul lui. El încearcă să-și înțeleagă atât tatăl, precum și trecutul acestuia și relația lor. Este o carte scrisă la persoana întâi și a doua singular și este intensă. Ca cititor, am fost în mod constant prinsă în capcana interpretării ei ca autobiografie, chiar dacă aceasta nu este „eticheta” cu care ne este prezentată. Este volumul o autobiografie? Există părți din dumneavoastră în el?

Sunt o mulțime de bucăți din mine în el! Jurnalul există, a fost al tatălui meu. Tatăl meu s-a născut în anii 1920, într-o familie din clasa muncitoare, iar tatăl său a murit când el era încă foarte tânăr – trebuie să fi avut doisprezece ani -, așa că el a început să lucreze pentru a-și sprijini familia. Așadar, din pricina acestui lucru, a căpătat o experiență de viață. Acei ani l-au călit și i-au dezvoltat o personalitate foarte macho (caracterizată prin masculinitate, forță, putere), care este mai mult decât evidentă în carte. În plus, la vârsta de optsprezece ani, a plecat în armată, a devenit soldat doar pentru că nu avea alte opțiuni în viață.

Din întâmplare, când el era foarte bătrân, am descoperit acest jurnal – din punctul meu de vedere, jurnalul nu este atât de macho pe cât ar fi trebuit să fie. Nu cunoștea limba engleză foarte bine, dar și-a scris jurnalul în engleză, cu multe greșeli, e adevărat – greșeli pe care le-am păstrat acolo, în carte. Așadar, această parte este adevărată.

De ce nu am numit-o autobiografie sau biografie? Pentru că, după cum știi, cartea este o pastișă de lucruri, care este în tradiția postmodernității, iar aceasta din urmă opune rezistență ideii de definiție, gen, voce, narator și așa mai departe.

Am riscat foarte mult cu această carte, era foarte diferită de tot ceea ce scrisesem până atunci…

Este adevărat, dar aceasta nu este prima dată, ați riscat și cu alte cărți.

Da, dar acelea erau riscuri politice sau sociale, acum a fost unul literar.

Fiul vorbește și din punctul de vedere al unui tată – pentru că și el are un copil. Este o construcție foarte complicată și sofisticată, cu proză și poezie, descrieri, aserțiuni, fragmente vizuale puternice, politică, psihanaliză, literatură, feminism, religie și atât de multe altele. Și când te gândești că este o carte atât de mică din punct de vedere al dimensiunii… e uimitor, nu am termen de comparatie. Mă interesează cum ați scris-o. Și, dacă ar fi s-o categorisiți, în ce gen literar ați așeza-o?

Permite-mi să încep cu ultima întrebare. Sincer, nu știu unde aș așeza-o. Am o poveste potrivită pentru a ilustra asta. Întocmai precum toate celelalte țări, avem și noi Premiul Național. În 2011, exista Premiul Național pentru Poezie, cel pentru Proză, pentru Literatură pentru copii, Non-ficțiune, Cărți religioase, etc. Practic, juriul nu a știut unde să-mi pună cartea. Așa că a așezat-o la un loc cu volumele de non-ficțiune, împreună cu trei cărți de bucate și nu mai știu ce alte genuri de cărți. A câștigat o carte de bucate. În primul rând, a fost o discuție intensă cu privire la faptul că volumul meu a câștigat Premiul European, dar nu și pe cel Național. Am afirmat atunci că acest lucru nu era un argument valid pentru că existau seturi de criterii diferite. Problema era că, în această secțiune, cartea mea a concurat cu volumele de gastronomie. Un pic nepotrivit, să zicem. Editorii mei au considerat acest lucru ca fiind foarte ofensator.

Așa că trebuie să mărturisesc că nu știu unde aș încadra cartea. Poate că nu ar trebui să încercăm să facem asta. Este o carte și atât.

Cum am scris-o? Am scris-o într-o perioadă extrem de scurtă – o lună, poate, și trebuie să menționez faptul că nu sunt scriitor cu normă întreagă, nu trăiesc din scris, ci mă duc la serviciu, iar apoi vin acasă și scriu -, cred că a fost un fel de izbucnire a unor emoții foarte vechi. Cunoșteam conținutul jurnalului de mult timp, voiam să fac ceva cu el, dar nu știam ce anume. Tot amânam luarea unei decizii. Tatăl meu a murit între timp. În timpul ceremoniei sale de înmormântare, m-am gândit foarte mult la acest lucru și, a doua zi, am început să scriu.

Immanuel Mifsud (al patrulea de la stânga la dreapta) la Festivalul Internațional de Literatură de la București

Tatăl povestitorului este furios când acesta plânge, spunându-i că e suficient de puternic să nu o facă, că e rușinos să plângă. E un stereotip, o atitudine comună față de comportamentul unui bărbat – nu neapărat că a plânge este o rușine, dar, cu siguranță, acest lucru demonstrează un fel de slăbiciune. Ați fost văzut vreodată ca fiind slab, având în vedere că sunteți scriitor, poet, un om care „se joacă” cu emoții?

La un moment dat sau altul, această discuție despre feminitate iese la suprafață, pentru că mulți oameni cred că am o voce feminină foarte puternică. Mulți au observat că personajele mele feminine sunt mult mai proeminente decât cele de sex masculin – ceea ce înseamnă că această carte este cu atât mai mult o excepție. Cititoarele mi-au spus că se pot identifica cu personajele mele, că acestea par femei în carne și oase, nu unele de hârtie, construite. Acesta era, de altfel, unul dintre principalele subiecte de dispută înaintate de critica literară feministă timpurie în ceea ce privea scriitura masculină, se spunea că femeile lor nu erau veridice. Cum reușesc eu să fac acest lucru? Nu am nici cea mai vagă idee. Dar, într-o vreme – a durat doi ani – citeam doar cărți scrise de autoare. Pe atunci, totuși, mi se spusese deja ceea ce am zis mai devreme. Oricum, poate e și datorită faptului că am fost foarte atașat de mama mea, de surorile mele, de mătușile mele. Dar nu cred că am fost văzut ca fiind slab din cauza asta.

Apropo, spre sfârșitul cărții, citim despre fiul care devine tată. El asistă la nașterea fiului său și se confruntă cu o mulțime de sentimente. Rolul lui este acela de a tăia cordonul ombilical, separând copilul de mama sa, un gest simbolic. N-am privit niciodată lucrurile în acest fel. Ne puteți împărtăși mai multe despre asta?

Ei bine, eu am fost nevoit să fac asta. Este, cu adevărat, o experiență de viață. Moașa mi-a spus: Tu ești tatăl, așa că tu trebuie să o faci! Și i-am spus că nu. Mi-era teamă. Dar, pentru că ea a insistat, am făcut-o. N-a fost cine știe ce din punct de vedere practic, dar, teoretic, mi-a dat foarte mult de gândit. Desigur, există influențe freudiene în acele fragmente din carte.

Când auzi de o naștere, te gândești imediat la mamă. Niciodată la tată. Chiar și atunci când vorbim despre psihologia post-partum, depresia post-natală, îți vine în minte tot figura mamei. Nu ne gândim niciodată la tată, la ceea ce simte și care sunt gândurile sale. Trebuie să mărturisesc că am fost foarte afectat de nașterea fiului meu. Uneori, cred că încă mai sunt. E o schimbare enormă, cel puțin din punctul meu de vedere. Poate pentru că sunt prea sensibil sau dramatic. Dar, dacă începi să vorbești cu bărbați, vei vedea lucrurile cu totul altfel. Permite-mi să-ți dau un exemplu.

Primesc e-mailuri de la oameni, mesaje în care îmi spun că au citit o carte de-ale mele, că aceasta le-a plăcut foarte mult și așa mai departe. Majoritatea sunt de la cititoare. Dar, pentru această carte, mi-au scris mai mult bărbații, spunându-mi că s-au identificat cu experiența mea. Unul dintre aceste e-mailuri a fost cu adevărat special, nu am mai primit un mesaj asemănător de la un necunoscut. Mi-a spus că citea cartea mea pentru a treia oară și că voia să-mi mai menționeze ceva: și anume că a citit cartea în toaletă pentru că se temea ca soția sa să nu-i observe lacrimile pe care le avea în ochi.

Nu mă așteptam la asta!

Nu, eu nu mă așteptam la asta!

Am ajuns la partea cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, pe care l-ați primit pentru această carte, în 2011. V-ați așteptat la o astfel de distincție? Ce v-a adus acest premiu dumneavoastră, ca scriitor?

Nu, așa cum am încercat să-ți spun mai devreme, nu mă așteptam la o asemenea distincție. O dată la trei sau patru ani, acest premiu este dat într-o țară. Pentru prima dată, în 2011, a venit rândul Maltei. Premiul este anunțat în mod oficial în luna noiembrie, dar ți se spune din iunie-iulie și tu ar trebui să nu divulgi acest lucru nimănui. Fac asta pentru că trebuie să se pregătească anumite lucruri dinainte. Am fost sunat și a trebuit să merg la o întâlnire, într-o cafenea asemănătoare acesteia. Acolo mi-au spus de ce voiau să vorbească cu mine. Am fost mai mult decât surprins, nici măcar nu știam că acest premiu exista în ceea ce privea Malta.

Când câștigi premiul, ți se spun multe lucruri frumoase. De exemplu, faptul că acest premiu va deschide uși în privința posibilităților de publicare în străinătate. Și cred că aceasta este și intenția. În cazul meu însă, nu a mers. Nu mi s-a oferit niciun contract de traducere din cauza asta. Contractele pe care le-am avut au fost încheiate prin intermediul altor canale.

Ediția malteză a cărții În numele Tatălui (și al Fiului)

Ați început să scrieți la o vârstă fragedă. Ce v-a determinat să deveniți scriitor?

Aceasta este o întrebare la care sunt mereu stânjenit să răspund.

Cum a început totul? Când eram mic, mă bucuram atunci când profesorul ne spunea să mergem acasă și să scriem o poveste. Uram matematica și tot ceea ce avea de-a face cu numerele, chiar și astăzi am același sentiment. Când merg să cumpăr ceva, nu verific niciodată restul, ci îl pun, pur și simplu, în buzunar. Așadar, eram, de fiecare dată, în al șaptelea cer atunci când profesorul ne spunea să scriem o poveste. Poate că totul a început atunci, dar literatura a devenit un lucru serios atunci când aveam șaisprezece ani, în liceu – știi tu, adolescență, perioada aceea când încerci să te împaci cu viața; experimentam partea desfrânată a vieții, făcând tot felul de lucruri. Într-o zi, un coleg de clasă de-ai mei a venit și mi-a spus că scrisese un poem. Și i-am răspuns: Poftim? Ai scris o poezie? Despre ce vorbești? Mi-a spus din nou și m-a întrebat dacă vreau s-o citesc. De parcă eram drogat, i-am luat poemul și i l-am rupt. Nu-mi vine să cred, nici măcar acum, că am făcut acest lucru. El înțepenise acolo, pe loc, și se uita îngrozit, scandalizat, rănit, la mine. Nu-l condamn. Apoi, am mers acasă și mi-am spus că, dacă el putea scrie o poezie, atunci și eu aș putea. Așa a început totul. Nu într-un mod frumos. Nu-i spun niciodată numele, el este o figură politică importantă acum.

După această întâmplare, am avut tupeul nu numai să încep să scriu poezii, dar și să spun asta tuturor, inclusiv lui. Și am fondat un grup literar, pe care el îl conducea, dar, pentru că eu eram fondatorul, trebuia să mă asculte întru toate. Mi-e rușine de mine, dar cred că, atunci când dai un interviu, fie răspunzi la întrebări, fie nu-l mai dai.

Care este plăcerea dumneavoastră vinovată?

Nu cred că este o plăcere vinovată, dar iată: foarte rar ratez un meci al echipei din orașul meu natal. Acest lucru îi surprinde pe mulți, se crede că intelectualii nu se uită la meciurile de fotbal și nici nu merg pe stadion. Dar mie îmi place. Îmi place echipa mea, îmi place orașul meu – care nu s-a remarcat niciodată cu nimic, cu excepția faptului că are cea mai mare biserică, cel mai mare cimitir și singura închisoare din Malta. Echipa de fotbal este remarcabilă. Prietenii mei din copilărie au mers pe alte drumuri, dar încă ne întâlnim la meciuri. Îmi place, de asemenea, ideea de mulțimi, dar și psihologia lor, cred că sunt fascinante!

Sursă imagine principală