L-am întânit pe Ivan Stankov la librăria Humanitas Cișmigiu într-o dimineață friguroasă de noiembrie. Am vorbit mult, în limba română, pe care o iubește atât de mult, despre literatură și muzică, Bulgaria și România, trecut și prezent. Poate puțin și despre viitor. Ivan Stankov se afla de data aceasta în România pentru a-și lansa volumul Amintiri despre apă, re minor, tradus de Mariana Mangiulea Japot, și apărut la editura Humanitas anul acesta.  Dincolo de o carte cu inflexiuni fantastice despre propria copilărie, satul natal și Dunărea cea impetuoasă, volumul a fost gândit și ca o avertizare pentru compatrioții săi. Alături de celelalte două volume, alcătuind împreună o trilogie, Amintiri despre apă e gândit ca o avertizare privind riscul iminent al morții Bulgariei, a satelor și orașelor sale, în urma comunismului și a intensei emigrări din ultimele trei decenii.

Înainte de toate, cum se face că putem purta această discuție în limba română? Când și în ce context ați învățat-o?

Am învățat limba română în câteva etape. Prima etapă a fost în copilărie. Până la 5 ani, am stat în satul meu natal, care e pe malul Dunării, și acolo se mai vorbea română, sârbă și bulgară, bineînțeles. La 5 ani, am plecat cu familia mea la Ruse și a început uitarea. Apoi, la facultate, am făcut Litere la Veliko Târnovo, unde era pe atunci o lectoriță de limba română. Pe vremurile acelea, nu se făcea română la Universitate, dar era facultativ, așa că m-am dus la curs. Ea era foarte drăguță, ne-a luat cu cântece copilărești, cu versuri din Eminescu și de atunci am în memorie multe poezii românești: „Vezi rândunelele se duc,/ Se scutur frunzele de nuc,/ S-așează bruma peste vii /– De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”, „Dar un luceafăr răsărit/ Din liniștea uitării/ Dă un orizont nemărginit/Singurătății mării”. Știu multe. Apoi, fiind deja profesor la universitate, am obținut un concurs pentru un post de lector la Universitatea din Craiova, în 1998. Și patru ani am fost la Craiova. Acolo a fost prima mea întâlnire cu marea literatură română. Neavând studenți la început, adică încă nu începuse anul universitar, am mers prin librării și am cumpărat câteva cărți. Una dintre ele era un volum foarte frumos, „Simbolismul românesc”, și, neavând ce să fac, am început să traduc simboliștii români. Și am văzut eu: „George Bacovia, wow, ce ușor!”. A mers ca și cum ar fi scris în bulgară. Apoi Dimitrie Anghel, „Ah, amintirile-s ca fulgii rămași uitați în cuiburi goale!”. Cu Minulescu am avut primele probleme, apoi cu Ion Pillat, care mi-a plăcut enorm și acum îl consider simbolistul meu preferat. A mai fost și Arghezi… bine, eu nu consider că Arghezi a fost un simbolist adevărat, adică e mult mai aparte pentru mine. E un mare poet, însă. O mare problemă am avut cu Ion Barbu, nu m-a lăsat să pătrund deloc, până azi. Și Marin Sorescu la fel. Cu Nichita Stănescu nu ai nicio problemă, dar Marin Sorescu e mai complicat. Nu știu românii cum îl percep. Știu că e considerat un mare poet și este în continuare, dar e mai greu de tradus.

La Craiova a avut loc și prima întâlnire cu cărțile lui Mircea Cărtărescu, mi-au dat studenții să citesc: „Domnʼ Profesor, uitați aici o carte, nu știm dacă o să vă placă”. Am citit în aceeași seară douăzeci de pagini din Orbitor, volumul întâi, și am zis: „Gata, cartea asta trebuie să o traduc, pentru prietenii mei din Bulgaria, să vadă ce se întâmplă, ce chestie au românii”. Am întrerupt cititul, nu citesc niciodată cartea pe care o traduc, pentru că vreau să o citesc traducând-o și scriind-o, să nu știu ce urmează în capitolul următorul, pe pagina următoare. Vreau să am impresia că eu scriu cartea. Și strategia asta de tradus îmi place.

Tocmai terminasem de tradus în 50 de zile primul volum din Orbitor, 16 ore pe zi, o nebunie. N-aveam cursuri, studenții aveau doar examene. Deci o lună și jumătate, două luni muream acolo pe Orbitor, fără să intenționez să apară cartea, să vorbesc cu edituri, să semnez contracte, nimic, nimic. Am văzut apoi într-un anunț că la București se lansează niște audiobooks la Humanitas, cu Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Noica și Mircea Cărtărescu. „Unde, băi fraților?” „La clubul Prometheus”. M-am uitat pe hartă și le-am zis: „Hai cu mine la București!”. Și am plecat împreună la București, ne-am dus la Prometheus, erau deja acolo Liiceanu, Pleșu… Când a intrat Mircea Cărtărescu, m-am ridicat de pe scaun și l-am întrebat: „Sunteți domnul Mircea Cărtărescu?”. „Da, sunt eu.” „Păi, eu mă numesc Ivan și am tradus Orbitorul în limba bulgară. Dacă vreți să stăm puțin de vorbă…” „Ah, să știți că eu am un băiețel mic și trebuie să plec imediat acasă.” Pe atunci, Gabriel avea câteva luni doar. „Eh, atunci mă gândesc eu ce să fac cu traducerea…” „Dar stați puțin, sunteți bulgar?” „Da, sunt bulgar.” „Aaaa, păi atunci hai să stăm de vorbă putin dupa eveniment.” Și atunci am avut prima conversație literară cu Mircea și a fost începutul unei prietenii care durează până astăzi. Și care o să fie până la sfârșit.

De atunci, am început să traduc, însă nici până astăzi nu mă consider traducător profesionist. Nu, eu sunt un profesor la Universitate care predă limba bulgară, atras de literatura asta neomenească. Nu aveam cum să nu fiu, era în destinul meu. Mai ales că citeam în carte despre mama lui, venită de la țară, care era țesătoare într-o fabrică, exact ca mama mea. Povestea cum a fost în spital și cum făcuse pareză facială pe partea stângă și eu eram în spital cu același diagnostic. Vă dați seama, e un destin. Apoi m-am întors în Bulgaria, cu volumul al doilea din Orbitor a fost ceva mai ușor, iar pe al treilea l-am tradus fiind deja la București. În anul 2008, am obținut alt concurs și patru ani am stat la București, la Universitate, la Facultatea de limbi și literaturi străine, unde am avut și colegi foarte buni. Colegă mi-a fost și Mariana Mangiulea Jatop, care mi-a tradus cartea în limba română. Știe foarte bine limba bulgară, cu toate nuanțele, mama ei fiind din Bulgaria. Când am ajuns aici, s-a întâmplat ceva foarte frumos. Fiind prieten cu Mircea, i-am zis: „Mircișor, hai să te invit la mine în clasă la bulgară”. „Bine, măi Ivan.” Și facultatea înnebunise: „Vine Mircea Cărtărescu, se duce la ăia de la bulgară!”. Au venit atunci mulți studenți, am comandat un tort în formă de carte, pe care scria Orbitor, și l-am mâncat împreună. Pozele de atunci, din 2008 sau 2009, încă stau acolo în fața cabinetului de limba bulgară. Prin prietenia mea cu Mircea Cărtărescu am câștigat mult, am făcut și mulți prieteni, Bogdan Popescu, Ioana Pârvulescu. Am cunoscut mulți scriitori, stăteam la Parcul Kiseleff, eram pe Barbu Delavrancea și Clubul Țăranului era la câteva minute de mine. La fiecare lansare eram acolo, eram la curent cu ceea ce se întâmplă în literatura română. Îmi plăceau mulți scriitori, mă simțeam ca la mama acasă (râde).

Prietenia aceasta cu Mircea Cărtărescu v-a influențat și felul de a scrie proză?

Da, nu numai. A fost o întâlnire care mi-a schimbat multe păreri, în primul rând conceptul meu de literatură. M-am întâlnit cu o literatură absolut liberă, cu un scriitor foarte liber, neomenesc de liber. Nu se poate așa ceva în literatură, să ai atâta curaj, să te arunci în apele cele mai profunde ale ființei tale proprii. Asta e ca și când ai ieși pe stradă să te dezbraci, să te dezbraci de piele, să-ți arăți inima, coastele. E ceva ce în literatura noastră încă nu s-a întâmplat și n-o să se întâmple. Deși eu știu că e o invenție, dar știu cât de dureros e să te implici tu, cu tot ce ai, în acea invenție. Mi-a schimbat și gustul literar, am devenit mult mai pretențios cu tot ce mă înconjoară în literatura bulgară. Citesc două-trei pagini și gata: dacă textul nu mă împiedică, de ce să stau să-l citesc? Dacă treci așa prin el nu are niciun sens. E ca și cum ai trece printr-o apă și apoi apa uită că ai trecut pe acolo, și tu uiți că ai trecut prin ea. Deci nu te-ai întâlnit cu nimic.

Așadar lectura trebuie să fie o provocare.

Absolut, da, o provocare foarte mare. Cartea lui Mircea m-a cutremurat, de fapt, m-a schimbat cu totul.

Atât în romanul dumneavoastră, Amintiri despre apă, cât și în operele lui Mircea Cărtărescu, narațiunea evoluează frecvent spre fantastic. Este spațiul balcanic prielnic acestei literaturi fantastice?

Da, cu siguranță. Asta e marea noastră asemănare cu culturile sud-americane. Aici popoarele, oricât ar fi de dezvoltate sistematic, tot sunt la distanță mică de cultura tradițională. A trecut foarte puțin timp de când literatura a început să domine atât de mult încât folclorul să devină un exponat în muzeu. Asta se întâmplă în culturile noastre. Chiar în secolul al XX-lea folclorul era foarte viu. Ce e folclorul? E un sistem cultural care e bazat pe alți algoritmi ai gândirii. Bulgarii și românii, dar și grecii, sârbii și macedonenii, sunt foarte aproape de minune. De minunea ca un fapt al vieții. Aici lumea crede în minuni, chiar crede în minuni. Așa că generația noastră a avut marele avantaj să povestească minuni fără să mintă.

Aș vrea să intrăm puțin în lumea cărții dumneavoastră, Amintiri despre apă. Critica de la noi o consideră un roman, dumneavoastră i-ați dat subtitlul „povestiri”…

Nu eu, ci Humanitas a scris pe copertă acest subtitlu, „povestiri”. În bulgară nu este definită nici ca roman, nici ca povestiri.

Dar dumneavoastră cum o percepeți, cum ați gândit-o, mai mult ca un roman sau ca un volum de povestiri?

La întrebarea „roman sau povestiri?” eu trebuie să răspund da (râde). Ăsta ar fi răspunsul adevărat. Eu nu vreau să fie roman, conștient, pentru că îmi dau seama că nu am gândire de romancier. Ca să gândești ca un romancier există o altă construcție a gândirii. Trebuie să fii interesat de istorie, de motivele și consecințele ei, de lanțul ăsta complicat al legăturilor. Fiecare istorie e fără sfârșit și tu trebuie să studiezi fiecare lanț care o compune, să-i fii fidel. Dacă scrii un roman, trebuie să fii fidel istoriei. Dacă nu, e roman fantasy, dar și acolo e multă istorie. Eu vreau să mă rup de ea, să evadez din carcera ei în care suntem oricum în fiecare zi. Am vrut să scriu fragmente literare care să aibă legături între ele, unul cu altul, și toate împreună. Și cărțile la fel: primul volum să aibă legătură cu al doilea, al doilea cu al treilea. Personajele din Amintiri despre apă sunt aproape aceleași în al doilea și al treilea volum. Și chiar povestesc despre același timp: cărțile nu sunt despre anii ʼ50, apoi ʼ60, ʼ70, făcând o istorie. E, de fapt, aceeași istorie în toate volumele, doar că… Asta era ideea mea ascunsă și nu știu dacă mi-a reușit, de aceea nu o împărtășesc cu alți oameni: cele trei cărți trebuiau să povestească istoria creșterii limbajului, a gândirii, transformarea din gândirea mitologică, trecând prin profunzimea auto-reflexivă, psihologică, și ajungând la faza a treia, când apare un dezinteres față de frumusețea limbajului și o simplificare a acestuia. În primul volum, limba în sine trebuie să fie cea mai vizibilă, în al doilea mai puțin, în al treilea aproape invizibilă, ca să sublinieze ideea de singurătate. Pentru că în al treilea volum toată lumea stă deja în străinătate, în al treilea volum moare Bulgaria. În al doilea moare orașul Ruse, iar în primul moare satul. Asta era ideea, însă nu știu încă dacă am reușit, mai ales că mai am două-trei povestiri până termin volumul al treilea. E interesant că nu am putut să repet, să mai scriu ca în primul volum. Și acum văd că în volumul al treilea nu pot să scriu ca în al doilea. Ori am epuizat modelul anterior de a povesti, ori m-am schimbat eu, așa cum nu poți să faci baie de două ori în același râu, cum spune Heraclit. Atât de mult m-am schimbat și am pierdut puterea limbii, încât nu mai pot să scriu așa cum am scris la început. Nu știu ce se întâmplă la acest „nivel” al cărților, o să văd ce-o să simt când voi termina al treilea volum.

Sau poate actul în sine de a scrie v-a transformat.

Cu siguranță. În primul volum, apare satul meu natal, acolo erau părinții mei, prietenii mei, cei tineri au plecat și au murit între timp, într-adevăr satul moare… Dar eu îl iubesc și îmi plăcea să mă duc acolo, pentru că era lângă Dunăre, ea e personajul meu. Eu sunt Dunărea. După ce-am scris cartea, am ajuns din nou la țară și satul mi s-a părut atât de trist, atât de golit de sens, ca și cum în cartea mea eu l-aș fi omorât, scriindu-l.

Și scriindu-i moartea, până la urmă.

Da, absolut. Și orașul moare, dar ce-i drept mai ficțional, ca Bulgaria, care se transformă într-un ghețar. În timp ce în România lumea ară, Bulgaria e un ghețar pe malul drept al Dunării. Am vrut să fie o avertizare. Desigur, multe sate au murit, dar și orașe, Babilonul, de exemplu, sau țări au dispărut și o să dispară. Dar omul rămâne, pentru că e nemuritor, iar asta îmi dă curajul să fac ce vreau eu cu țările și cu orașele.

Dar de ce această viziune pesimistă a morții Bulgariei?

Un sfert din populație a emigrat, aproape 2 milioane de persoane sunt în Spania, Italia, în alte țări. Vă dați seama că dacă Bulgaria avea înainte 9 milioane de locuitori, asta înseamnă un dezastru. Prognosticul pentru 2040 este o populație de puțin peste 5 milioane. Prin urmare, țara se topește, asta e clar, și nu există din păcate nicio speranță de schimbare, să se schimbe ceva în viața politică și socială care reprezintă motivul trist al plecării. Vă dați seama? Un om să-și părăsească patria din cauza cuiva, pentru că toate motivele sunt concrete: puterea, mediocritatea. Mi se pare că la noi, la fel ca la voi, și chiar ca în toată lumea, mi se pare că mediocritatea organizată se află la putere. La noi se spune că crima organizată este puternică, dar nu asta e problema mare. Problema mare e mediocritatea organizată. Ea este acum la putere, iar intelectualii, artiștii sunt băgați în colț. Ăsta e unul dintre motivele care m-au împins să scriu despre moartea țării, am vrut să fie o amenințare, o avertizare, să se sperie puțin. Trebuie să te temi. Dacă Bulgaria moare peste 500 sau 5000 de ani, asta nu te doare. Dar dacă moare în fața ta și tu te uiți cum moare, asta e o mare durere, pentru că este patria ta. E mama ta. E trist să vezi cum dispare, cum sunt multe sate moarte și cum în orașele de provincie e multă sărăcie, și tristețe peste tot.

În România este la fel. La noi se tot discută dacă procesul acesta va fi vreodată reversibil, dacă acești oameni se vor întoarce. Credeți că e posibil?

Nu, nu cred că este posibil. Bine, o să se întoarcă să moară aici, așa cum în prezent se întorc pensionarii la țară ca să moară acolo unde s-au născut. Așa o să se întoarcă și compatrioții noștri din străinătate: vor lucra acolo până vor ieși la pensie la 60-70 de ani și vor veni aici să își cheltuie pensia, fără să își dea seama că pentru pensiile celorlalți care au rămas aici nu o să mai fie cine să muncească. O să fie un dezastru. Mă tem foarte mult. Eu am trăit în câteva epoci istorice, pe când nu era curent electric, apoi a venit comunismul, după aceea am trăit în democrație. Am pățit multe din cauza acestei viteze enorme cu care s-a dezvoltat viața. Bine, am și primit destule de la viteza asta, am văzut mult mai multe decât generațiile care au trăit secole în șir în același mod. Iar acum, în 40-50 de ani, atât de mult s-a schimbat lumea. Nu numai din cauza tehnologiilor digitale. Lumea s-a schimbat din cauza călătoriilor. Oamenii călătoresc mult și la mare viteză. Vă dați seama, ajungi în Antarctica în 15 ore. Atât e până în Peru! Peru e o altă lume. Sau în Japonia la fel, ajungi în aceeași zi. Pe vremuri, ca să ajungi la Giurgiu plecai cu 2 zile înainte pentru că te duceai cu carul. Acum 50 de ani. Așa că am vrut să se simtă și asta în cărțile mele, timpul ascuțit, care te poate tăia, care poate să îți facă răni. Viteza asta poate să fie și bună, dar ea poate fi pentru omenire atât un mare bine, cât și o mare tragedie.

În volum apare cumva pe fundal comunismul, iar eu l-am simțit cel mai mult chiar în prima povestire, „Laptele”, prin foamea fetiței. Cum a influențat comunismul evoluția satului bulgar?

La început a fost oribil. A luat pământul oamenilor cu forța, ca să-l bage în cooperativă. Apoi s-a mai stabilizat situația, iar la sfârșit a fost dezastru, pentru că pesticidele otrăveau culturile, lumea nu mai știa al cui era pământul, nu-l mai simțea ca o parte organică din ea. Înaintea cooperativei, omul și pământul erau soți, erau căsătoriți – pe  moarte, nu pe viață. Și apoi a apărut o distanță atât de mare între cei care lucrau și pământ, încât uitaseră că sunt rude, nu aveau o limbă comună. Mergea tractoristul acela și ara și nu mai știa al cui e pământul ăla și așa mai departe. Astfel, consider că a fost un pic artificială restituirea pământului după comunism. Bine, le-a restituit pământul în granițele lui reale, dar lumea nu-l mai simțea la fel, nu-i mai știa mirosul, era alienată.

De la lansarea volumului „Amintiri despre apă. Re minor”, de Ivan Stankov, miercuri, 14 noiembrie, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Credit foto: Ioana Nicolaie

Prin urmare, și comunismul a contribuit la moartea satului, nu doar perioada de după și exodul în străinătate.

Normal, da, mai ales prin cooperative, pentru că oamenii care nu mai aveau pământ să lucreze în sat plecau pe la diferite șantiere în țară, prin mine. Scopul care era? Să fie alcătuită clasa proletară, trebuia să fie urbanizată țara. O mare greșeală. Pentru că, așa cum vedeți și în România (bine, sunt și orașe mari), mentalitatea majorității e aproape rustică. Sunt încă vii legăturile cu satul. Desigur, cei care sunt orășeni sunt orășeni. Dar la noi jumătate din populație și-a schimbat modul de trai în anii ʼ50, s-a dus în oraș. În 40 de ani, mulți au murit, iar cei care au rămas vii nu mai știu cum era la țară și sunt cu un picior la sat și cu unul la oraș. În orașe îi vedeți cum cresc găini în curtea blocului. E bine să mănânci carne ecologică, dar nu e treaba ta să crești găini când ești la oraș. Nici să ai acolo un loc unde să te duci cu sapa să ai grijă de niște roșii pe care să le bagi toamna la borcan.

În România există aceeași identitate dublă și cumva contradictorie. Din asta se nasc și niște conflicte sau asperități între tineri și părinți, care apar și în cartea dumneavoastră.

Generația dumneavoastră, cea tânără, sunt acei evrei care au uitat Egiptul, au uitat lumea satului, iar între tineri și părinți conflictele apar mereu. Există totuși și ceva bun în asta. Noi, cei născuți în anii ʼ50, ba chiar și ʼ60, aveam părinți născuți în ʼ30 și ʼ40. Iar în ʼ60, când a venit muzica noastră, părinții nu erau pregătiți. Când a venit literatura noastră, ei nu erau pregătiți. Când au venit filmele noastre, ei nu erau pregătiți. Era o prăpastie între cele două culturi. Practic, ne iubeam în casă, dar nu aveam cultură comună. Acum părinții și copiii ascultă aceeași muzică, se uită la aceleași filme și acestea sunt muzica și filmele întregii omeniri. Atunci era cultura comunistă, care era despărțită de cultura europeană și mondială. Așa că acum măcar prăpastia asta nu mai există.

Ați pomenit muzica, iar următoarea întrebare chiar despre asta era, pentru că am observat în titlul primului volum, „Amintiri despre apă”, cuvintele „re minor”. Următorul volum este în „sol minor”. De ce această prezență muzicală? Care e legătura dintre literatură și muzică pentru dumneavoastră?

Asta e o glumă cu cititorul, dar o glumă serioasă. Pentru că voiam ca cele trei volume, primul în re minor, al doilea în sol minor și al treilea în la major, să compună blues armonia, care e cel mai simplu sistem muzical. Fiecare copil care începe să cânte la chitară învață aceste trei acorduri și prin ele poate cânta 80% dintre cântecele din a doua jumătate a secolului XX. Deci e o codificare muzicală care descrie timpul, din anii 60 până astăzi, în ziua jazz-ului ca să zic așa. E un timp simplu, pe care fiecare poate să îl înțeleagă așa cum fiecare poate să înțeleagă această blues-armonie.

Și mai voiam să vă întreb ceva, m-a intrigat acest fapt: ați pus câteva versuri din „Shine on you crazy diamond” la început, cu tot cu notele muzicale. De ce ați făcut asta?

Este o provocare pentru cititori. Pentru că acum multă lume are cultură muzicală. E ca și acum ai deschide o partitură, ți-ai lua chitara și ai începe să cânți. Și ai și versurile în față. Am vrut să fie o carte și de citit, și de cântat. Deci e o provocare, un joc, bineînțeles. Pe de altă parte, voiam să se deschidă cartea prin muzică pentru că în fiecare volum domină o compunere muzicală. În Amintiri despre apă domină Recviemul lui Mozart, care însoțește scena cu Judecata de Apoi, în volumul al doilea este dominantă Johannes-Passion de Bach, iar în al treilea volum este Fuga lui Bach în Si bemol major, în care Bach își scrisese numele, pentru că Si bemol este B, La major e A, Do e C și Si este H. Practic, Bach își scrisese numele prin aceste acorduri, iar Fuga lui este superbă. Cu ea se termină al treilea volum, care spune: „Bine, Bulgaria moare, dar viața merge mai departe”.

Am remarcat, de asemenea, natura minimalistă a titlurilor, alcătuite dintr-un singur cuvânt. De ce ați ales această formulă?

În privința asta totul e intenționat. Nu voiam ca titlurile să povestească. În al treilea volum, pentru că se numește „Nume sub zăpadă”, titlurile sunt doar numele personajelor, care nu înseamnă nimic. Voiam ca titlul să nu spună nimic. Când un titlu spune multe, n-ai de ce să citești povestirea. Pe de altă parte, sunt niște titluri care imită cărțile din Biblie, din Vechiul Testament.

M-am gândit că poate vreți să redați prin ele și natura elementară a satului.

Și asta, și asta. Apă, lapte, pietre, pâine, ploaie. Am căutat și asta. Am vrut ca cititorul să se întâlnească cu ceva primitiv, mitologic. Iar cartea asta e bazată într-adevăr pe fragmente mitologice care sunt minunile. Minunile sunt fragmente mitologice pentru că nu fac parte din realitatea asta.

Și mi s-a părut că se îmbină partea de religie creștină cu partea păgână. 

Așa este. Asta face creștinismul când e adoptat în Bulgaria în secolul al IX-lea. Mai rămân niște probleme, pentru că păgânismul mai e viu încă două secole. Deci, până devine cultură oficială, totală… și nici nu reușește, de fapt, pentru că fiecare sat are biserică, dar are și o grămadă de sărbători cu obiceiuri păgâne. Așa că păgânismul există încă și mi se pare foarte frumos. Și e viu, de aceea culturile noastre sunt atât de apropiate de latino-americani. Într-un interviu, jurnalistul îl întreabă pe Marquez: „Ce părere aveți despre realismul magic?”, iar Marquez răspunde: „Domnule, nu există realism magic, ăsta nu e un curent literar, ăsta e modul în care noi trăim aici”. Ăsta e modul lor de a trăi, realitatea lor. La fel se întâmplă și în cazul nostru, pentru că folclorul e despărțit de marele timp.

Fantasticul va fi păstrat sau va dispărea treptat în celelalte volume?

Încetul cu încetul, scade, dar rămâne, bineînțeles, așa, într-un grad mai verosimil și acceptabil. Voiam ca fiecare carte să fie diferită totuși.

Și cumva dispariția fantasticului reflectă trecerea de la sat la oraș.

Și la întregul continent. Europa este spațiul în care se desfășoară acțiunea în volumul al treilea. Sunt locurile în care eu am trăit mai mult timp, orașe pe care le cunosc: Paris, Viena, dar nu numai capitale, sunt și orașe mai mici, pe care le cunosc. Altfel, ar fi fost artificial. În toate aceste orașe este câte o apă. Iar Bratislava, Belgradul, Budapesta și Viena sunt toate pe Dunăre. Am băgat și Bucureștiul, bineînțeles, pe care îl știu pe de rost.

Am observat că primul volum, Amintiri despre apă, începe cu o figură feminină, mai precis cu o femeie în vârstă. A fost intenționat acest fapt? Și care ar fi rolul feminității în lumea satului?

În prima povestire am vrut să bag începutul și sfârșitul. Să încep cu începutul și sfârșitul, care coexistă. Adică străbunica, ce e la un pas de moarte, și fetița, care de-abia acum își începe existența, sunt limitele unei vieți normale. Dar știți care e paradoxul? Sunt vieți normale, dar omul nu acceptă niciodată că se apropie de sfârșit. Străbunica știe că o să moară, dar nu crede că o să moară. Deci asta e problema. Iar micuța nu știe nimica, acum trebuie să învețe alfabetul vieții. Prima confruntare cu viața pentru ea este foamea, cea mai primitivă și mai crudă. Există o astfel de legendă în familia mea, așa că aveam și legenda, și sistemul ăsta teoretic: să încep o carte care să fie poetică printr-o scenă și printr-un portret care e urât. Omul bătrân poartă fața morții – el este frumos pe dinăuntru și radiază bunătate, dar ceea ce a scris viața pe fața lui nu e estetic. Și voiam ca estetica urâtului și estetica frumuseții să se afișeze încă din prima povestire.

Am observat, de asemenea, că viața și moartea sunt chiar interșanjabile la un punct în povestirile dumneavoastră. Care e raportul dintre ele pentru locuitori, cum l-ați gândit? De multe ori, viața trece în moarte și mai ales moartea trece în viață, prin acele scene în care morții reapar și se reîntâlnesc cu cei vii.

Am vrut să ating și eu un moment literar foarte iubit în literatura bulgară. Literaturii bulgare îi place să schimbe locurile vieții și morții. Sunt multe cărți și multe versuri care descriu un tablou al lumii de dincolo atât de frumos, încât ai vrea să mori pe loc ca să mergi acolo să vezi cum e. Pe de altă parte, e ceva foarte omenesc, formulat de Dostoievski, care nu-și putea imagina un om fără ideea de nemurire. E cea mai omenească idee, pentru că e singura care se luptă, cu destul de mult succes, cu moartea. Moartea și viața nu se confruntă pentru că sunt chestiuni diferite, însă moartea și nemurirea da, pentru că cea din urmă o șterge pe cea dintâi. Așa rămân numai viața și nemurirea – cât de simplu și cât de frumos.  Trebuie doar să crezi, însă e absurd. Tocmai de aceea cred, pentru că e absurd, spune Tertulian. Credința e bazată pe absurd. Și lumea de dincolo e absurdă. Știm că oamenii nu mai sunt, dar sperăm că sunt, iar speranța e mai puternică decât știința. Așa că am lăsat liberă ideea de lume de dincolo să preseze cartea și să molipsesc și eu cititorul – să fie liniștit că moartea nu e atât de periculoasă.

În povestirea Malul apare un fel de Judecată de apoi deasupra Dunării. Reapare acest episod și în celelalte volume?

Nu, pentru că ea (personajul) zboară acolo în cer, așa că nu am cum să o cobor de acolo (râde). Nu, cred că o Judecată de Apoi e suficientă. Mai sunt câteva morți, din ce în ce mai puține. În al treilea volum, am zis că nu moare nimeni. Și am două-trei povestiri care duc personajele la moarte, nu am cum să le salvez, și totuși le las deschise, dacă cititorul vrea, personajul se sinucide, dacă nu vrea, nu se sinucide. Moartea e mult mai puțin băgată în seamă, pentru că povestirile sunt concentrate în timpuri mai scurte, individuale. Adică timpul este personalizat, nu mai este timpul colectiv din primul volum. Toate personajele din volumul al treilea sunt alienate cu totul, fiecare a părăsit țara. Cei doi gemeni din primul volum își continuă viața la Roma, trăiesc unul lângă altul, sunt căsătoriți cu două surori și totuși nu-și vorbesc de ani de zile. Și eu am în experiența mea dovezi că asta există.

Și cumva crește și frica de moarte a acestor personaje, odată ce se îndepărtează de sat?

În volumul al doilea se mai gândesc, în al treilea nu se mai gândesc deloc, pentru că sunt concentrați pe viața de acolo. În ultima povestire, da, acolo Păianjenul, personajul din primul volum, un roman adevărat, urmează să se sinucidă asemenea lui Petronius, autorul lui preferat. El se gândește la chestiile astea. În ultima povestire, când moare țara, personajul principal îi salvează memoria. Muzician pe vapoarele de croazieră, el ajunge și găsește Bulgaria și Dunărea înghețate. Nava nu poate să înainteze, iar cei de la bord la un festival de muzică clasică la Ruse și ajung acolo la satul lui natal. Și vede el așa, pe malul Dunării, un delușor – erau monumente funerare. Vede acolo monumentul Anușkăi. „Dar cum, ea e înmormântată la Ruse, cum se poate?” Mai dă zăpada la o parte și îl găsește și pe-al lui – scrie „născut în 1953” și un gol în locul anului morții. Era ca și cum ar fi citit cartea viilor și a morților. Decizia pe care o ia e să se întoarcă la vapor după caietul cu texte și să copieze numele, anul nașterii și anul morții de pe toate monumentele. Ca și cum le-ar pune pe un stick, ca să fie păstrată memoria. Măcar atât să fie salvat.

Aș mai avea trei mici întrebări. Pentru că ați pomenit lumea de dincolo, România apare, cel puțin în primul volum, ca țara de dincolo, de dincolo de Dunăre. Și există un episod simpatic, în care băieții erau la pescuit și încep să strige înjurături în română și li se răspunde în bulgară. Cum evoluează relația dintre Bulgaria și România în următoarele volume, apare România mai mult?

În al doilea volum, copiii care pleacă cu pluta din sat până la Ruse sunt arestați de militarii români și sunt băgați la Zimnicea. Asta chiar mi s-a întâmplat. Am mers cu pluta pe Dunăre, ne-au arestat românii și ne-au ținut la Zimnicea într-o cazarmă, arestați acolo. Noi aveam pe plută găini, am mâncat în arestul ăla 4 găini (râde). Ne-am și certat cu ei, dar nu ne puteam înțelege, pentru că ei vorbeau limba literară, iar noi practic nu știam nimic din limbajul ăsta oficial, știam doar înjurături. Iar în volumul al treilea, o povestire se dezvoltă în întregime aici, la București, la facultate, la parcul meu de lângă Muzeul Geologic. Eu sunt atât de îndrăgostit de România, încât nu aveam cum să nu o includ. Atunci era lumea de dincolo, acum e lumea de aici. În România mă simt extraordinar.

Următoarea întrebare este despre Dunăre, un fel de personaj în sine în Amintiri despre apă. M-a intrigat faptul că la începutul discuției noastre ați spus că Dunărea sunteți dumneavoastră. În ce măsură va definește acest fluviu?

Era și un joc cu ce spunea Gustave Flaubert, „Madame Bovary cʼest moi”. Eu sunt Dunărea, pentru că o știu în toate fazele, în toate anotimpurile, în toate stările și în toate nuanțele, cum reflectează cerul sau plopii de pe malul românesc. Am avut multe conversații cu acest fluviu, i-am trăit o mare parte din viață. Deși uneori sunt mâniat pe el că nu mă ține minte. Mă duc la el și nu mă recunoaște. Îmi vine să plâng: „Păi, știi că eu te-am făcut personaj?”. El trece și uită. Te mângâie când faci baie în el, doi metri dup-aia nu te mai știe. E ceva fantastic Dunărea. Pe de altă parte, e mare. Râulețele alea de munte sunt micuțe, apropiate, sunt ale tale. Dunărea e atât de indiferentă, doar morții sunt mai indiferenți decât Dunărea. E înspăimântătoare când stai alături de ea, dar e atât de frumoasă.

Și o ultima întrebare: când este programat să apară al treilea volum din trilogie și este în plan o traducere a celui de-al doilea volum în limba română?

Eu sper să fiu gata până la Crăciun, ceea ce înseamnă că în ianuare-februarie ar putea să apară al treilea volum. Iar al doilea, mă tem să mă gândesc la chestia asta. Dacă nu se cumpără primul volum, nu știu dacă al doilea are șanse să fie tradus. Dacă se vinde bine și dacă merge bine, e posibil ca Humanitas să îl traducă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *