Mulți dintre noi ne-o aducem aminte datorită volumului multipremiat Ruj pe icoane (Cartea Românească, 2006), iar mulți alții o știm din presa scrisă și online. La zece ani de la debutul pe care îl semna cu Livia Roșca, în 2016 apare volumul 1+1> 2, Editura Charmides, semnat Livia Lucan-Arjoca. Dacă acum zece ani Tudorel Urian scria într-o cronică literară că „Livia Roşca îşi asumă integral condiţia de femeie”, acum putem spune că și-o asumă de două ori mai mult, volumul fiind dedicat băieților săi, Andrei și Alexandru. Am dialogat cu Livia Lucan-Arjoca despre volumul apărut la editura Charmides și despre relativitățile timpului și numerelor.
Ai fost întrebată, la lansarea cărții, în cadrul Târgului Internațional de Carte Gaudeamus, despre perioada de zece ani care s-a interpus între volumul de debut și volumul 1 + 1 > 2. Pentru mulți, timpul are semnificații numerice, pentru mulți este relativ.
Să publici o dată la 10 ani este sinucigaş dacă vrei să rămâi în atenţia publicului şi a criticii literare, dacă îţi doreşti să fii un nume popular în literatura contemporană. În cazul meu, au trecut 10 ani de la debut până la al doilea volum pentru că am avut tot timpul alte priorităţi. Dar, ceea ce vreau să spun, de fapt, este că eu am scris tot timpul. Este foarte adevărat că adesea am neglijat textele până le-am pierdut, pe multe le-am început fără să le termin, pentru că nu am avut răbdare şi nici timp să le lucrez, iar ceea ce nu iese din prima, nu va apărea niciodată!
Apoi, prin natura biografiei, pentru că în acești 10 ani am devenit mamă de două ori, am scris texte în jurul acestei teme. Acelaşi lucru îl făceau mai multe poete care aveau aproximativ aceeaşi vârstă cu mine şi trăiau şi ele aceste experienţe. Diferenţa era că ele chiar publicau în reviste, spre deosbire de mine, care aveam minime conexiuni în lumea literară. Toate textele pe care le-am scris atunci au rămas nepublicate pentru că nu am făcut nimic să le public. Şi apoi s-a întâmplat ceva foarte frumos! La finalul concediului de maternitate cu al doilea copil, am scris aşa cum îmi place mie, pe nerăsuflate, de la cap la coadă, acest volum. Ştiam că e aşa cum trebuie, texte care se continuă unele pe altele, cursiv, natural, mă reprezentau cu adevărat! Şi l-am vrut publicat! Aşa a apărut, după 10 ani de la Ruj pe icoane, 1+1>2.
Volumul este dedicat băieților tăi, Andrei și Alexandru, care se mișcă în spațiul emoțional al cărții. De multe ori, artistul și femeia-mamă în România sunt „roluri” pe care mulți nu le văd în armonie unul cu altul. De unde crezi că provine radicalismul acesta?
Sunt clişee de tot felul şi, desigur, cazuri care le confirmă. Eu am avut tot timpul joburi care necesitau mult entuziasm psihic şi multă rezistenţă la oboseală intelectuală şi la stres, iar în contextul acesta maternitatea a fost o vacanţă în propria viaţă. A fost ceva absolut magic! Voi regreta tot timpul că la primul copil nu mi-am luat concediul de maternitate şi m-am întors la muncă. Revenind, nu vă imaginaţi că nu eram obosită, sau că este simplu să „stai acasă” cu copiii. Având doi copii, Andrei, care avea 6 ani şi atunci începea şcoala, şi Alex, care era bebeluş, am simţit cu adevărat cât de înfiorător de greu şi de frumos este să fii mamă. Perioada aceea m-a modificat foarte mult. Am acumulat un capital enorm de optimism şi de fericire, care nu s-a manifestat neapărat atunci, dar care îşi produce astăzi efectele pozitive. Încă mă hrănesc din perioada aceea.
În întâlnirile importante sau care lasă urme în viața cuiva ne descoperim laturi și forțe nebănuite. În volum, aceste interacțiuni se duc uneori în extreme, neexistând forțe egale de comunicare între actanți. Este asta trecerea la viața de adult, care trebuie să se confrunte cu realități până atunci idealizate?
Îmi place foarte, foarte mult întrebarea ta. Şi mă pune serios pe gânduri… În acest volum, da, tensiunea vine din această inegalitate dintre energii. Sunt ba divergente, ba se anulează unele pe altele, ba nu există sincronizare, sau e prea mult plus într-o parte… Până la urmă, este multă energie care nu-şi produce efectul pozitiv, ci se iroseşte. Nu ştiu dacă asta este realitatea „de adult”, dar este cert că nu este realitatea pe care să o accept, de unde şi numele volumului, care este un reminder că energiile acestea ar trebui să fuzioneze, să lucreze împreună, să creeze efervescenţă şi fericire, şi abia aici cred că vorbim de idealizare. Eu chiar cred că în scurta noastră viaţă (pe care nu ştiu dacă o înțelegem), ne pedepsim să facem nimicuri, când de fapt, ar trebui să fim îndrăgostiţi de viaţă şi de oameni.
„frumusețea poate/ da fiori reci/ ca umbra unui nor negru” De multe ori când ne apropiem de ceva frumos sau bun, ne sperie reversul acestora.
Eu nu iubesc extremele, deşi nu se poate să nu ajungi la ele într-o viaţă de om. Preţuiesc echilibrul la care se ajunge infinit mai greu decât la extreme, unde te poţi catapulta într-o clipă. Sunt mai multe lucruri pe care prefer să nu le înfrunt pentru că nu am nativ abilităţile să le gestionez şi nici nu vreau să pierd vremea învăţând să o fac (consider că este o pierdere să-mi ocup timpul cu asta şi că întotdeauna am ceva mai bun de făcut). Aceste lucruri de care nu vreau să mă lovesc pentru că nu poate ieşi nimic bun de aici ar fi: viclenia, mârlănia, obrăznicia şi altele din această categorie. Dar există şi o categorie de care îmi este cu adevărat teamă; sunt cele „abisale”, care te pot duce dincolo de propriile limite: frumuseţea, urâtul, iubirea, ura…
Există un timp al corpurilor, un timp în care acestea se pot închide.
Şi există, cred, şi un timp în care corpurile se pot redeschide. Poate că ceea ce contează cu adevărat este să ştii că există un restart, dacă îţi doreşti ca acel restart să se întâmple.
Când 1 + 1 > 2, care sunt simetriile?
Se zice că simetria este frumoasă, dar cârcotaşii spun că este plictisitoare. Când 1 + 1 > 2 nu există simetrie, dar nici nu contează asta, pentru că important este rezultatul final, care trebuie să aibă plus valoare comparativ cu un 1 şi încă un 1 puşi alături.
Credit foto imagine principală: Cristina Nichituș Roncea
