Profesor, fost decan, actual prorector, antreprenor și scriitor, Liviu Papadima este unul dintre cei mai fini intelectuali ai momentului. În ciuda faptului că face parte din mediul academic de niște ani buni, nu a dobândit nici măcar o urmă de scorțoșenie și de autosuficiență, motiv pentru care mai toți studenții îl simpatizează. În afara orelor petrecute la facultate, adică în foarte puținul timp liber rămas, merge pe munte și, pe vremuri, era vamaiot.


Aţi terminat de curând cel de-al doilea mandat de decan al Facultăţii de Litere din Bucureşti. Ce ne puteţi spune despre această experienţă?

Mi-am încheiat, de fapt, cel de-al doilea mandat acum opt-nouă luni şi mi se pare deja tare demult. Cum a fost? Ca decan te bucuri, neîndoielnic, de o serie de privilegii. Îţi creşte, de pildă, substanţial contul de nopţi nedormite. Îţi cresc cotele de simpatie din partea colegilor cărora nu reuşeşti să le rezolvi nemulţumirile pe care, oricum, nu eşti tu cel în măsură să le rezolve. Şi-ţi mai creşte şi palmaresul încântărilor pentru toate câte ar fi de făcut şi nu se pot face. Există, e drept, şi unele neajunsuri. Ca, de pildă, să te trezeşti că vreun student pe care nu îl cunoşti îţi zâmbeşte netam-nesam când îţi dă bună ziua la intrarea în facultate. Sau că, la sfârşitul săptămânilor toride de admitere, când tocmai ai pus lacătul pe uşă, colegii cu care ai stat pe baricade te cheamă să mai zăboveşti cu ei la un pahar de bere încă vreo câteva ceasuri.

Vrei un răspuns serios? Habar n-am cum a fost, una peste alta. Ca decan, lucrezi în permanenţă cu oamenii, care nu-ţi sunt subordonaţi, cum s-ar crede, ci, în continuare, colegi. Oamenii pot fi, adesea, exasperant de hachiţoşi şi de întortocheaţi. Dar, culmea, asta e şi partea frumoasă. Am traversat destule medii în viaţă şi rămân la convingerea că cel academic este, pentru mine cel puţin, în ciuda ponegririlor de tot felul de care avem parte în ultima vreme, unul dintre cele mai „respirabile”. Iar faţă de colegii de la Litere am rămas cu aceeaşi preţuire pe care am avut-o nu numai la începutul primului mandat ci, hăt!, încă din vremea studenţiei. Afinităţi elective, n-am ce-i face.

Nu aţi ieşit totuşi din ceea ce se cheamă azi „management academic”. Ba, ca prorector, pare că aţi fi urcat încă o treaptă. Cum se vede universitatea – cea din Bucureşti, cele din ţară sau de oriunde – de la acest „etaj”?

Nu cred că mutarea mea în administraţia centrală mi-a schimbat esenţial optica, chiar dacă obiectul de activitate s-a modificat. Sunt convins, de pildă, ca şi mai înainte, că avem nevoie crâncenă, în lumea noastră autohtonă credulă şi neinformată, de un Who’s Who al instituţiilor de învăţământ superior din ţară. Anul trecut s-a finalizat, după nenumărate tergiversări, o evaluare naţională, la care Universitatea din Bucureşti s-a situat în top. Acum nu mai e deloc sigur dacă această operaţiune vitală se doreşte continuată, întărită şi credibilizată, sau vom fi nevoiţi să revenim la bunele practici ale pescuitului în ape tulburi. Opinia publică, pe de altă parte, ar vrea să atingem poziţii notabile în ierarhiile internaţionale. Ideea că ar trebui musai să apărem între primele 500 de universităţi ale lumii în topul Shanghai, cel mai prestigios instrument de măsurare a activităţii ştiinţifice din spaţiul academic, altminteri suntem un zero, e, ca să mă exprim eufemistic, cam pripită. A fi între primii 500 din circa 20.000 de universităţi evaluate înseamnă să te plasezi în banda de excelenţă a lui 2,5 %. E ca şi cum te-ai apuca să tragi de urechi un student că a luat numai 9.70 la un examen!

Treburile administrative trebuie că vă mănâncă o bună parte din vreme, iar cititul e meserie cronofagă. Ce aţi mai citit, ce aţi vrea să mai citiţi şi ce nu regretaţi că nu citiţi?

De citit, citesc în continuare, însă, tot mai mult, inevitabil, alte lucruri decât cele cu care eram obişnuit: mailuri, rapoarte, minute, metodologii, proiecte, ordonanţe, cv-uri şamd – lucruri adesea destul de anoste. Am, e drept, mai puţin timp pentru cărţi. Acum citesc un volum interesant al lui Nicholas Carr, Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman. Mă interesează pentru că noile tehnologii produc mutaţii de neignorat în societate şi în comportament, în ultimă instanţă, chiar în fiinţa umană. Vreau să le înţeleg mai exact, cu bunele şi cu relele lor. Îţi dau un singur exemplu, relevant pentru mine. Pe vremea adolescenţei mele, despre un ins care se gândea de trei ori până să deschidă gura se spunea că e „serios”, sau „profund”. Azi se zice că e „bleg”, „fraier” sau „idiot”. Exagerez şi nu prea.

Citesc, în paralel, dintr-o carte de, să zicem, teorie economică, a lui Tomas Sedlacek, Economia binelui şi a răului. În căutarea sensului economic de la Ghilgameş la Wall Street. Din beletristică, ultima carte copleşitoare pe care am citit-o a fost romanul autobiografic al lui Amos Oz, Poveste despre dragoste şi întuneric. Excepţională. Am citit mai mult din Amos Oz înainte de venirea acestuia la Bucureşti, când universitatea noastră i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa. Un om fascinant, pe care m-am bucurat enorm să îl cunosc şi pe care sper să-l pot readuce la Bucureşti, la o întâlnire cu studenţii de la filologie.

Sunteţi membru în juriul concursului Bibliofagia, alegând în fiecare an un roman al unui debutant spre publicare. Cât de ingrată este această ocupaţie şi ce părere aveţi despre literatura care se scrie acum?

Concursul Unicredit a fost pentru mine o experienţă interesantă. În fiecare an, intră în concurs câteva zeci de manuscrise de roman, ale unor scriitori care încă nu şi-au făcut debutul editorial. Multe dintre ele sunt stângace şi şablonarde – sentimentalisme şi intrigi tenebroase care reunesc, deloc surprinzător, linia romanelor de mistere de secol XIX cu producţia telenovelistică actuală. Dar sunt, aproape în fiecare an, şi câteva manuscrise realmente surprinzătoare. Altminteri, despre ce se scrie acum, în ansamblu, nu prea am cum să formulez o opinie avizată. Nu ajung să citesc decât o parte destul de mică din ceea se se publică. Am totuşi impresia că literatura noastră actuală – mă refer la proză şi, în primul rând, la roman – suferă de un exces de calofilie. Ai adesea impresia jenantă că autorii sunt mai preocupaţi să arate că ştiu să scrie decât să scrie pur şi simplu.

Sunteţi coordonatorul volumelor din colecţia „Cărţile mele”, apărute la Editura Arthur. De unde pasiunea aceasta pentru literatură pentru copii?

„Pasiune” e un cuvânt greu, pe care eu îl folosesc cu zgârcenie. „Cărţile mele” mi s-a părut un proiect generos, de care m-am simţit atras din capul locului. Ce să fac? Am rămas ataşat acelui misionarism uşor vetust, tipic profesorului de literatură, pentru care câştigarea oricărui copil sau tânăr de partea bucuriilor lecturii beletristice e un fel de „mântuire”. Mai cred, în plus, că şi pentru adult, regăsirea copilului care încă doarme în fiecare dintre noi e o şansă de reînprospătare a propriei vieţi. Acum câţiva ani, când am reuşit să fac o viroză „ca la carte” – cu febră, tremurici, înfofoleală, ceaiuri şi aspirine – m-am apucat să citesc Harry Potter. A fost un deliciu!

Aţi fost, de curând, într-o tabără de creaţie cu copiii care vor fi publicaţi la Editura Arthur, în antologia Ce poţi face cu două cuvinte – Secţiunea Junior. Cum vi se pare a fi această nouă generaţie? Aţi descoperit vreun puşti despre care să credeţi că nu se va lăsa de literatură? I-aţi sfătui să nu se îndepărteze de dragostea lor pentru literatură şi să devină scriitori?

Cred că cei vreo 20 de copii cu care am fost în tabără la Moeciu sunt puţin reprezentativi pentru ce-ar fi să fie „noua generaţie”. Selecţia, în urma concursului organizat de către editură, la care au participat câteva sute de concurenţi, viza în primul rând creativitatea. Or, creativitatea sfidează „norma”. Este, dacă vrei, un fel de „normalitate anormală”. Am cunoscut, în tabără, copii cu personalităţi şi cu înzestrări accentuate, cu care a fost o încântare să am de a face. Nu ştiu dacă vreunul dintre ei va ajunge mai târziu scriitor. Asta contează prea puţin. Chestia e că avem nevoie de creativitate în mai tot ceea ce facem. Altminteri ne invadează rutina şi ne stingem cu încetul, şi intelectual şi sufleteşte.

Sunteţi şi unul dintre iniţiatorii proiectului Erudio. Din câte ştiu, cursanţii de la Erudio sunt supuşi unei probe în care trebuie să vorbească în faţa unui grup destul de mare de adolescenţi pentru a-şi învinge emoţiile de a vorbi în public. Credeţi că cei mici sunt cei mai dificili ascultători de care avem parte?

Principalul program al Asociaţiei Erudio, „Erisma”, e un program de Leadership creativ, adresat, cu precădere, oamenilor care ocupă poziţii de conducere în lumea afacerilor. Convingerea noastră, a celor de la Erudio, e că leadership-ul, capacitatea de a-i face pe ceilalţi să te urmeze, indiferent în ce poziţie ierarhică te afli, nu ţine atât de stăpânirea unor tehnici procedurale cât de descoperirea şi valorizarea calităţilor personale. Drumul este cel al cunoaşterii de sine şi al interacţiunii autentice cu ceilalţi. Pentru aceasta, cursanţii trec prin experienţa însuşirii şi practicării de tehnici teatrale, de scriere creativă, de vorbire în public şi altele asemenea. Eu mă ocup, împreună cu prietenul meu Cosmin Alexandru, de modulul de vorbire în public, în care, e adevărat, e cuprins şi un „test” destul de dificil. Cursanţii primesc, de la liceenii de la Iulia Hasdeu, un set de teme care îi preocupă pe aceştia, din care îşi aleg, fiecare, un subiect. Pe acest subiect construiesc un scurt discurs, pe care urmează, apoi, să îl susţină în faţa elevilor. Auditoriul evaluează, prin nişte chestionare, prestaţia fiecărui vorbitor, pentru ca, în final, să facem o analiză „la sânge”, împreună cu toţi cursanţii Erisma participanţi la discursuri, a modului în care a fost receptat fiecare. Pentru mine, surprinzătoare a fost şi este reacţia participanţilor, şi de o parte şi de cealaltă. În primul rând, interesul excepţional de care se bucură „experimentul” Erisma în rândul elevilor. Am avut situaţii în care amfiteatrul de la Iulia Hasdeu unde s-au ţinut discursurile era ticsit până la refuz de ascultători. Întrebările pe care le pun elevii la sfârşitul fiecărei vorbiri şi felul în care completează formularele de evaluare, cu seriozitate şi discernământ, e iarăşi o dovadă clară că ei nu percep evenimentul doar ca pe o „distracţie” oarecare. Cât despre cursanţi, e uluitor să vezi oameni tăbăciţi de job-uri dure şi stresante cum încearcă să-şi înfrâneze tremuratul genunchilor şi pierderea vocii atunci când urcă pe podium în faţa unor „puştani” – „puştoaice”, ar fi mai corect spus, dat fiind că e vorba în primul rând despre clase umaniste.

Umblă vorba prin târg că aveţi proiecte noi cu Erudio. Ce le puneţi la cale noilor generaţii de cursanţi?

Avem proiecte noi la Erudio, deocamdată încă în construcţie. Or să apară, vorba lui Caragiale, când or să iasă de sub tipar…

Sunteţi cunoscut pentru pasiunea dumneavoastră pentru mare şi Vama Veche. Mie mi se pare că, în ultimii ani, Vama trebuie salvată mai ales de turişti. De altfel, nu puţini sunt cei care au ajuns să vadă Vama ca o altă Mamaie, dar la fel de celebră. Desigur, mare parte din această celebritate îi este datorată proiectului Salvaţi Vama Veche, proiect din care aţi ieşit cu ceva vreme în urmă. Mai mergeţi prin Vamă? Cum vi se pare că ar trebui ea salvată acum?

Iniţial, am vrut să „salvăm” Vama de intervenţia brutală a ministrului de atunci al turismului, dl. Agathon, care a încercat să evacueze corturile de pe plajă cu jandarmii. Ulterior, mi-am pus de nenumărate ori întrebarea, în discuţiile cu colegii din Asociaţia cu un nume imposibil de memorat pe care am înfiinţat-o pentru a da mai multă greutate acţiunilor noastre sau în momentele de reflecţie solitară, „de la ce” ar trebui salvată Vama?  Astăzi aş zice, cu un pic de umor negru, că voiam să salvăm Vama de România – operaţiune donquijotescă, ce i-a făcut pe unii să o considere dubioasă în naivitatea ei. Nu regret câtuşi de puţin candoarea efervescentă a acelor ani. Deşi am făcut multe – o puzderie de tentative de a armoniza viziunea şi interesele oficialităţilor naţionale şi locale cu cele ale investitorilor şi ale beneficiarilor, un proiect de Plan Urbanistic Zonal bine închegat şcl –, n-am reuşit mai nimic. Turismul de week-end, cu mirajele lui de profit imediat, „a făcut legea” în Vama, peste capul tuturor. Asta e. Trăim într-o ţară în care „mâine” e tare, tare departe. E, însă, nedrept a se pune în cârca SVV-ului ce s-a întâmplat cu Vama. Poate că ideea festivalului Stufstock, iniţial un concert de protest împotriva intenţiei de alungare a cortiştilor, nu a fost tocmai inspirată şi a contribuit, involuntar, la sporirea notorietăţii staţiunii, atrăgând astfel puhoaiele de turişti. La început, e drept, Stufstock-ul ajungea la zeci de mii de ascultători. Azi abia mai strânge, din ce am auzit, câteva sute. Cred că viitorul de „Mamaie a Sudului” – sau, şi mai exact probabil, de „Costineşti alternativ” – era deja predestinat pentru Vama, încă dinainte de SVV. N-am mai fost în Vamă de ani buni. Nu-i tocmai plăcut să te trezeşti dimineaţa cu cortul tăiat cu cuţitul, sau, cum a păţit-o fiică-mea, să-ţi dispară cortul cu totul în timp ce te-ai dus să-ţi iei masa de seară. Mi se spune, totuşi, că de luni până joi încă ar fi „suportabil” în Vamă. Sper că această ultimă „informaţie” să nu-mi fie taxată drept „instigare la turism”.

Totuşi, volumul dumneavoastră de proză, În livada de cremene,  este o foarte sensibilă mărturie a îndrăgostitului de munte. Cum a evoluat această poveste de dragoste pentru înălţimi?

Nişte ani lungi m-am uitat la munte numai din depărtare: din tren, de la televizor, din cărţi, din pozele de odinioară sau din colecţia de hărţi pe care le mai scrutez când şi când visător. E o enormă fericire să fi revenit în munţi, chiar dacă nu mai fac traseele istovitoare de altă dată. Muntele are o răbdare infinită. Te poate aştepta douăzeci de vieţi şi, când îl reîntâlneşti, se poartă de parcă nu l-ai fi părăsit niciodată.

Care este vârful pe care doriţi cu ardoare să ajungeţi sau să reajungeţi?

Retezat, mai e vorbă? Retezatul nu-i un munte. E o ţară de munţi. E visul muntelui care se visează adânc de mare.

 

Evelina Bidea

jurnalist cultural, specialist comunicare culturală, PR la Editura Art


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *