Recent, vă povesteam despre cât de mult mi-a plăcut cartea coordonată de Marius Chivu, ”Ce-a vrut să spună autorul”, și de ce.

Iată că am revenit mai curând decât vă așteptați, tocmai pentru că am avut ocazia să-l iau la întrebări pe Marius Chivu despre cel mai recent volum publicat – cum s-a născut ideea cărții, ce aduce aceasta în plus, ce crede el despre interviuri -, dar și despre lumea criticilor în cultura română, despre cum e să fii tu însuți critic și să se scrie cronici despre cărțile tale, despre regrete, pasiunea pentru literatură și multe altele.

Spre sfârșit, ne-am jucat puțin – m-am gândit că unele întrebări din ”Ce-a vrut să spună autorul” sunt atât de faine, încât ar merita să ne răspundă la ele și Marius Chivu, de cealaltă parte a baricadei. Intervievatorul își va răspunde, astfel, la propriile întrebări.

La lansarea cărții povesteai cum ai selectat interviurile care urmau să facă parte din volum. Însă nu ai spus cum ți-a venit ideea. 

Ideea de a strînge interviurile, măcar o parte din ele, într-o carte e mai veche. Mi-am dat seama, pur şi simplu, că rezistă după atîta timp şi că nu merită lăsate prin paginile revistelor – e mai uşor să cauţi şi să citeşti un interviu într-o carte decît într-o revistă undeva la bibliotecă. Precum critica literară, şi interviurile sînt un discurs asupra literaturii, sînt texte însoţitoare, la graniţa dintre memorii şi eseu, astfel că importanţa lor e mai mare decît s-ar crede.

Fireşte că o carte de interviuri rămîne o carte de nişă, pentru cei cu adevărat preocupaţi sau pasionaţi de literatura contemporană, dar asta nu o face mai puţin necesară sau plăcută. Iar acest lucru mi s-a revelat mie însumi cînd, student fiind la Litere, am descoperit cît de folositoare şi cît de savuroase erau interviurile cu scriitorii interbelici pe care le găseam, cu greu, după lungi căutări, prin reviste vechi sau răspîndite prin cine ştie ce volume de publicistică. Cred că scriitorii trebuie preţuiţi şi celebraţi încă din timpul vieţii.

 

Nu te-ai temut că volumul va fi întâmpinat cu o atitudine de tipul ”încă o carte de interviuri”?

Tocmai de aceea am gîndit formula cu update şi bonus a cărţii, pentru că eu însumi eram cumva plictisit de ideea ”încă unei cărţi de interviuri”. Ce-a vrut să spună autorul nu seamănă cu nici o altă carte de interviuri.

 

Îți mai amintești primul interviu pe care l-ai luat? Dar primul interviu care ți-a fost luat? 

Primul interviu luat de mine a fost în 2001 cu Mircea Cărtărescu pentru o revistă culturală din Rm. Vîlcea, Povestea vorbei. Eram deja student la Litere şi l-am abordat la un tîrg de carte. Interviul se încheia aşa: ”E vreo întrebare care nu ţi-a fost pusă niciodată şi la care ai fi vrut să răspunzi? Nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă-mi place berea neagră. Da, îmi place.”

Primul interviu luat? Nu-mi amintesc exact. Ar putea fi unul acordat Formulei As, subiectul era dragostea, căci se apropia Dragobetele.

 

Care sunt diferențele pe care le-ai simțit între a intervieva și a fi intervievat?

Diferenţa cea mai mare e că prefer ca eu să fiu cel care pune întrebările.

 

MC (fotoIoana Bîrdu)
Foto Ioana Bîrdu

 

Ce gânduri te încearcă atunci când cineva îți recenzează o carte? Fiind critic literar, ai tendința de a intra în dialog cu cel/ cea care a scris cronică la cartea ta? Până la urmă, ți-ai făcut-o cu mâna ta scriind și beletristică :).

Am avantajul de a şti cînd o cronică e cu adevărat bună sau doar mediocră, dar niciodată n-am intrat/nu voi intra în dialog (poate doar la o bere) cu recenzenţii mei, chiar şi atunci cînd au făcut/vor face erori factuale, demonstrabile. Recunosc însă că de cînd am publicat Vîntureasa, care a avut 25 de cronici în reviste şi vreo duzină în online, mi-am făcut o imagine mai corectă asupra calităţii de cronicari a colegilor mei şi a blogerilor.

 

Cum spuneam și în cronică, majoritatea update-urilor scriitorilor încep cu o laudă la adresa ta – cele mai multe indirect. Cum te-ai simțit când ai primit paginile cu update-uri de la unii dintre cei mai importanți scriitori români, pagini în care îți apreciau întrebările?

Scriitorii au fost amabili să-mi laude întrebările, au fost poate şi puţin flataţi că am ales să republic interviurile în volum. Eu ştiam prea bine ce întrebări pusesem şi ce răspunsuri primisem de la ei, doar le recitisem înaintea lor, astfel că, atunci cînd au venit update-urile lor, faptul că-şi exprimau mulţumirea faţă de interviu n-a mai fost pentru mine o surpriză, ci o confirmare. Dar orice interviu e o muncă de echipă şi eu cred în continuare că doar răspunsurile lor au făcut ca întrebările mele să sune bine.

 

O întrebare revine pe parcursul întregului volum de interviuri – despre stil. Când am citit, am pus-o pe seama criticului din tine. Este așa sau problema stilului te preocupă foarte mult?

Da, sînt obsedat de stil şi atunci cînd am ocazia să mă conversez cu prozatori care sînt şi stilişti abordez numaidecît subiectul. Pentru mine, literatura înseamnă în primul rînd stil, nu atît ce spui, cît mai ales cum o spui. Din păcate, mulţi scriitori români scriu prost, frazele sînt construite rău, fără muzicalitate, ba prea lungi, ba prea scurte, cu formulări confuze, cuvinte folosite inadecvat, fără proprietatea termenilor, fără concordanţa timpurilor… În cărţile unor Ştefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Matei Florian, Şerban Foarţă, Ioana Pârvulescu, Răzvan Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Cristian Teodorescu, ca să dau doar aceste nume, nu vei găsi decît fraze admirabil construite, idei şi imagini exemplar formulate. Aceştia sînt scriitorii pe care îi admir şi care mă inspiră.

 

Marius  Chivu (foto Ioana Bîrdu)
Foto Ioana Bîrdu

 

Într-un interviu cu Jovi ne provocai: ”încercaţi să vă daţi seama care sînt interviurile face to face şi care sînt interviurile luate prin email. N-o să ghiciţi niciodată!”. Am acceptat provocarea! Cele mai elaborate sunt editate de autori – precum cel cu Nora Iuga, care este un interviu luat dacă nu prin e-mail, atunci în scris. Cele cu răspunsuri mai spontane, precum cel cu Emil Brumaru, au fost probabil luate cu reportofonul. Nu este așa? 🙂

Parţial corect. Într-adevăr, Nora Iuga mi-a răspuns în scris (la maşina de scris), dar şi Emil Brumaru tot în scris, însă pe e-mail. Ce nu se aşteaptă lumea e ca şi interviurile luate pe reporfon să fie editate ulterior de scriitori. Vă asigur că fiecare scriitor vrea să revadă transcrierea interviului şi, aproape fără excepţie, revine pe text şi pe formulări. Ceea ce e chiar recomandabil căci oralitatea poate juca feste. Cum am mai spus, e-mailul poate ajuta în sensul dezinhibării, al unei relaxări ce ajută și sinceritea, și elaborarea. Mulţi scriitori nu sînt spontani, preferă să se exprime în scris, în ritmul propriu, fără o constrîngere de timp.

 

Ai debutat mai târziu, cu o carte de poezie, ”Vântureasa de plastic”, dar cu mult înainte ai publicat proză scurtă în diferite antologii. Apoi, ai scris ”Trei săptămâni în Himalaya”, cu specificul jurnalului de călătorie. Ce ești, mai întâi de toate: poet sau prozator?

Ca tot românul, căruia îi e greu să nu scrie dacă ştie să citească, am fost poet în liceu – atunci am scris cele mai multe poezii, vreo 200; însă din facultate încerc să fiu prozator şi doar întîmplarea a făcut să mai scriu între timp poezie. Asta ţi-aş fi răspuns acum două luni, însă nu ştiu cum s-a făcut că am început să scriu poezie din nou. În acest moment, am aproape jumătate de carte pe care probabil o voi termina pînă la sfîrşitul anului. Iar asta deşi îmi doresc enorm să termin, tot anul acesta, dacă se poate, volumul de povestiri la care mă gîndesc şi scriu de vreo doi ani.

 

Cărui scriitor (român sau străin) ai vrea să-i iei un interviu, dar n-ai apucat încă? Care ar fi prima întrebare pe care i-ai adresa-o?

Regret enorm că n-am apucat să-i iau interviu lui Mircea Horia Simionescu. Între scriitorii străini mi-ar plăcea să pot sta de vorbă, fie şi prin email, cu Philip Roth, Woody Allen, Richard Ford, Julian Barnes… Nici nu ştiu ce i-aş întreba mai întîi!

 

MariusChivu (fotoIoana Bîrdu)
Foto Ioana Bîrdu

 

Pasiunea pentru literatură ți s-a transformat în meserie. Nu te frustrează, nu îți răpește tocmai plăcerea lecturii?

Eu pun lucrurile invers: meseria mea este pasiunea mea. Mi-am păstrat plăcerea lecturii pentru că eu chiar citesc ce vreau, nu mă obligă nimeni să citesc ceva anume. Am suficient timp să citesc cînd vreau, ce vreau; citesc în continuare mai multă literatură străină decît română, iar din literatura română citesc, cu puţin excepţii, doar ce mă ispiteşte. Am preferinţe şi mi le respect.

 

Spune-ne o tehnică personală, pe care o folosești în interviuri, de a face autorul să dezvăluie, să uite de inhibiții, de propriile ”piedici” :).

Nu e nici o tehnică personală, e vorba de curiozitate, documentare, spontaneitate, improvizaţie. În măsura în care întîlneşti personalităţi diferite, oricum nici un interviu nu seamănă cu altul. Cum am mai spus, orice dialog este, de fapt, un fel de confruntare între cel care vrea să afle cît mai multe şi cel care nu e dispus să spună decît ce-l avantajează. Mie nu-mi place să provoc, spre exemplu, mie îmi place să ispitesc şi, dacă pot, să-l fac pe celălalt să se gîndească la lucruri la care nu s-a gîndit, să-l fac curios pe el însuşi cu privire la ce ar putea spune. Încerc să fac din interviu un dialog prietenesc. În fond, la final, amîndoi vom fi la fel de cîştigaţi din schimbul de întrebări-răspunsuri.

 

Colega noastră, Mădălina, îți lua în 2011 un interviu. O să trișez puțin și, împrumutându-ți ideea, o să te rog să-l comentezi, updatezi.

Ce spuneam acum doi ani s-a întîmplat întocmai: ”Primele mele trei cărţi nu vor fi de critică literară.” Pe lîngă scriitorii americani numiţi atunci, şi pe care i-am repetat şi acum, i-aş mai adăuga şi pe Raymond Carver şi Junot Diaz. Altfel, cred că lucrurile s-au schimbat puţin în ceea ce priveşte această afirmaţie: ”Nu ţin neapărat să-mi construiesc o operă. Îmi place sa scriu şi, de multe ori, după ce termin un text, satisfacţia interioară e atît de mare, încît ideea de a-l mai şi publica păleşte. Am multe idei de cărţi, de unele sînt chiar entuziasmat, dar cine ştie dacă şi cînd le voi scrie şi altfel decît în cap. Sînt şi un mare leneş, recunosc.” Am rămas un mare leneş, dar m-a prins această îndeletnicire de a construi cărţi, de a vedea textele cum prind conturul a ceva mult mai mare.

 

coperta1

 

Cu întrebarea precedentă, trecem la secțiunea ”Marius Chivu răspunde la propriile întrebări” – toate întrebările de mai jos se găsesc în cuprinsul volumului ”Ce-a vrut să spună autorul”. De menționat este faptul că Marius nu a știut că va răspunde la întrebările adresate de el altor scriitori, acestea au fost intercalate cu restul interviului. Totuși, la un moment dat, m-a prins cu mâța-n sac :).

 

Crezi că scriitorii și criticii sunt două ”specii” diferite?

Nu atît de diferite, se ocupă practic de acelaşi lucru, de literatură, doar că au instrumente şi limbaje de expresie diferite, unii o scriu, ceilalţi o comentează, şi o fac şi unii şi alţii cu aceeaşi pasiune – te asigur! Criticii literari sînt şi ei scriitori – dacă aici bătea întrebarea ta.

 

Care au fost cea mai mare dezamăgire, dar și cea mai mare satisfacție pe care ți le-a adus scrisul?

Sînt cumva dezamăgit de faptul că cititorii români sînt atît de puţini, mult prea puţini faţă de ce oferă literatura noastră. Sînt satisfăcut că l-am făcut pe tatăl meu să recitească literatură după o pauză de 40 de ani. A trebuit să devin eu scriitor ca să-l văd, pentru prima dată, cu o carte în mînă. Imaginează-ţi că a citit toate interviurile din carte, deşi, în afară de Pleşu şi Cărtăresu, n-a auzit de nici un scriitor de acolo. De altfel, Ce-a vrut să spună autorul îi este dedicată. Înseamnă enorm pentru mine faptul că, în sfîrşit, e mîndru că sînt scriitor. El a vrut să devin mecanic, ca el.

 

Ce-ai făcut înainte de a fi scriitor/ critic literar/ poet?

Comerţ-merceologie la Grupul Şcolar Economic, Administrativ şi de Servicii Publice şi coregrafie la Şcoala Populară de Arte, ambele din Râmnicu Vîlcea.

 

Te-ai folosit vreodată de propria poezie pentru a cuceri o femeie?

Da, şi pentru a o cuceri, şi pentru a o aduce înapoi. Nu funcţionează :(.

 

Când ai fost mic ai fost îndrăgostit de vreo scriitoare?

Nu, doar de cîntăreţe şi actriţe: Marina Scupra, Naarghita, Madonna (din Material Girl), Jane Seymour (din Somewhere in Time), Sophia Loren (din orice)… În liceu mi-a plăcut mult Helena Christensen.

 

Poți să-ți recitești textele după ce au fost publicate? Ce senzații ai?

Dacă sînt mai vechi, am impresia că am involuat :).

 

Ești încă tânăr, dar crezi că poate un scriitor renunța la scris sau scrisul renunță la el: cine pe cine epuizează?

Ha-ha, asta e întrebarea mea! Acum cred că ambele posibilităţi există, dar că nu-i o tragedie în niciuna din ele.

 

Există lecturi de alungat plictiseala?

Orice carte alungă plictiseala. Cu condiţia să fie ori foarte bună, ori extrem de proastă :).

 

Eli Bădică

și-a încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere, UB, Literatură Universală și Comparată, iar pe cele de masterat la SNSPA, Antropologie. În prezent, este redactor colaborator la „Suplimentul de cultură”, „DLITE”, „Revista Arte și Meserii” etc. Printre altele, managerul proiectului „Carte peste carte” al Asociației Paspartu. Editor, coordonează colecția „n'autor”, de literatură română contemporană de la Editura Nemira.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *