
Prima dată când am auzit de Mariusz Szczygieł a fost la Bookfest-ul de anul acesta, atunci când Polonia a fost țara invitată. Abia îi ieșise de la tipar Gottland (Editura Art, iunie 2014, traducere de Ana Maria Luft, colecția „Ocheanul întors”), o carte de reportaje literare despre Cehia – sau, mai bine spus, o parte din Cehia. Iar în timpul interviului cu Małgorzata Rejmer, aceasta l-a pomenit pe Szczygieł, afirmând că, atunci când își scria volumul, București. Praf și sânge, trăgea cu ochiul în cartea lui, Gottland, pentru a se inspira în ceea ce privea scriitura. Iată, două argumente mai mult decât suficiente pentru a-mi trezi curiozitatea și a mă opri – la câteva luni distanță, e drept – asupra Gottland-ului.
Căci, nu-i așa, prezența lui Mariusz Szczygieł, cel cu nume de familie greu de pronunțat pentru mine, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), nu era de ratat. Am citit Gottland fermecată, înarmată cu post-it-uri (pe care, de altfel, autorul le-a și fotografiat atunci când a văzut cum arăta exemplarul meu 🙂 ), nevenindu-mi să cred că ceea ce citeam era adevărat (asta grație stilului literar al lui Szczygieł, care te păcălește constant). Mi-a plăcut fiecare pagină din fiecare reportaj – chiar și-așa, am avut fragmente favorite – și, fără a vă dezvălui concret conținutul, vă recomand, cu căldură, Gottland.
Noi ne-am întâlnit sâmbătă dimineață, pe 4 octombrie, la Casa FILIT, în cortul destinat presei. Conversația ne-a fost facilitată de către doamna Luiza Săvescu, căreia îi mulțumesc, cu această ocazie, pentru traducere și amabilitate.
Am vorbit despre alegerea subiectelor, firma de pantofi Bata, muzeul Gottland, scrierea reportajelor și ce presupune munca din spatele lor, reacțiile cehilor de după publicarea cărții, premiul Cartea Europeană a Anului, primit pentru Gottland, despre adevăr, rușinea de a scrie ficțiune și multe altele, pe care vă invit să le citiți în cele ce urmează.
Când am terminat volumul dumneavoastră, Gottland, m-am întrebat de ce Cehia? De ce ar merge un polonez în Praga să scrie despre eroii sau anti-eroii cehi?
Pentru că, de fapt, noi, polonezii, nu-i cunoaștem pe cehi, cu toate că suntem atât de aproape de ei. Și, practic, ei sunt atât de diferiți de noi, atât ca mentalitate, cât și ca tradiții, încât cehii, ca popor, sunt parcă din cu totul altă plămadă decât noi.
O să vă dau un exemplu. În Portugalia există orașul Fátima, unde s-a produs minunea de la Fátima, fetița care vorbea cu Maica Domnului. Numele fetiței era Lucia. În lumea noastră catolică, Lucia era foarte, foarte cunoscută. Când a murit, în presa poloneză s-a scris că a murit cunoscuta soră Lucia din Fátima, cea care stătea de vorbă cu Maica Domnului. În presa cehească se scria cam același lucru: A murit sora Lucia din Fátima care, pare-se, stătea de vorbă cu Maica Domnului. Iată, aceasta este diferența. Și spune foarte mult. Cehii au o cultură a îndoielii, în timp ce cultura poloneză este cultura unui popor care are deja toate răspunsurile pregătite. Lucru care se explică prin catolicismul polonez: credința ne dă răspunsuri la toate întrebările.
Pur și simplu am fost fascinat de cehi, tocmai pentru că sunt atât de deosebiți de noi.
La sfârșitul cărții povestiți că, în 2007, când Gottland fusese tradus în cehă, s-a cerut oprirea tirajului de către reprezentantul Muzeului Gottland. Oamenii obișnuiți sau oamenii intervievați de dumneavoastră cum au reacționat după lectură?
Mă leg de ceea ce ați spus. Faptul că reprezentantul Muzeului Gottland a cerut retragerea cărții de pe piață, ne-a determinat să distribuim cartea în Cehia. Eu detest scandalurile și controversele în jurul publicării cărților, nu le agreez deloc. Nu-mi plac pentru că, în momentul în care se ajunge la așa ceva, încep să mă întreb ce este mai important: scandalul în sine sau cartea care l-a declanșat?
Dacă este să vorbim despre eroii cărții mele, oamenii cu care am stat de vorbă pentru a scrie reportajele respective au fost fericiți. Și asta pentru că, ajungând în paginile cărții, li s-a asigurat, într-un fel, o doză de nemurire. Și, în general, și-au exprimat cu toții convingerea că numai un străin, cineva cu o cu totul altă naționalitate decât cea cehă, este în stare să observe niște lucruri care sunt absolut insignifiante pentru cehi, fie pentru oamenii obișnuiți, fie pentru jurnaliști, etc.
Trebuie să vă spun că am primit reacțiile lor la cald, căci, la fiecare carte, menționez adresa mea de e-mail și răspund la toate mesajele pe care le primesc de la cititori. Și asta pentru că, în copilărie, atunci când le scriam unora sau altora scrisori, toată lumea îmi răspundea. Așa că am rămas cu lucrul acesta. Un ceh, mai în vârstă decât mine, mi-a scris, de exemplu, că a citit cartea și că ei, cehii, produc bere de opt sute de ani, dar au uitat că gustul berii este amar. Mi-a zis că a trebuit să vin eu pentru a le reaminti acest lucru.
Și veți publica vreun volum cu aceste corespondențe?
Nu mi-a venit ideea aceasta până acum (râdem). Poate când voi fi mai înaintat în vârstă și voi avea mai multe povești adunate. Acum ar fi puțin cam devreme.
Sentimentul meu este că, în Polonia, sunt exagerat de cunoscut și de apreciat în raport cu ceea ce am realizat. Sunt în permanență nemulțumit de ceea ce am făcut, mi se pare că aș fi putut să fac mai mult, iar acest lucru este ca un ferment.
Nu sunt de acord cu afirmațiile acestea, dar trecem mai departe (râdem). Credeți că, dacă cineva se află la o distanță considerabilă față de subiectul pe care-l cercetează, poate fi mai obiectiv?
Da. Este mai bine, mai benefic atunci când există această distanță, când nu ne cunoaștem – interlocutorii mei și cu mine. Mi s-a întâmplat să scriu un reportaj despre niște cunoștințe de-ale mele și nu m-am simțit în largul meu făcând lucrul acesta. Nici atunci, nici în dățile în care s-a mai întâmplat asta. De-asta mi-am format un principiu în a nu scrie despre familia mea, despre strada pe care stau, despre casa în care lucrez și trăiesc, etc. Mi se pare că, în momentul în care aș face așa ceva, aș pierde capacitatea de a vedea cu prospețimea necesară lucrurile pe care le cercetez.
Ați învățat limba cehă pentru a putea scrie această carte, pentru a obține informații relevante reportajelor dumneavoastră. Cum a fost? Și ce v-a determinat să faceți un asemenea efort?
Nu, nu mi-a fost greu. Și asta pentru că atât de mult îmi doream să fac lucrul ăsta, încât aproape că a intrat limba în mine fără efort. Mi-am dat seama că ceha, datorită acestei motivații foarte puternice pe care am avut-o, este singura limbă străină pe care sunt în stare să o învăț în afară de limba rusă.
Am spus acest lucru și la întâlnirea de la Bastilia, din București: în momentul în care am ajuns pentru prima dată în Praga și am auzit cehii vorbind între ei, o limbă vie, nu din manuale, am avut un fel de orgasm metafizic. În relația cu străinii, cehii sunt, la început, rezervați, păstrează o anumită distanță. Când am vorbit cu oamenii de acolo, le-am spus imediat, cu toată sinceritatea, despre acel orgasm metafizic pe care l-am simțit când i-am auzit vorbind. Și atunci parcă a dispărut complet distanța, s-au animat, au fost cuceriți de lucrul acestea, parcă s-ar fi încălzit. Aș spune că aceasta este un fel de baghetă de vrăjitor pe care o folosesc.
Când ați luat legătura cu secretara lui Tomik Bata, aceasta v-a sugerat să-i adresați fiului lui Bata o singură întrebare, iar aceasta să fie importantă. Citez: „Stimate domnului Bata, cum trebuie să trăim?”, l-ați întrebat. Cum ați reușit să adresați o singură întrebare? Și de ce ați ales-o tocmai pe aceasta, atât de generală?
Pentru că m-am gândit că o asemenea întrebare ar crea multe posibilități de a răspunde, că aceasta nu era limitativă, dimpotrivă. Sigur, aș fi putut să-l întreb despre cum s-a dezvoltat firma Bata în lume, sau ce este mai important în afacerea aceasta pe care o conduce, dar, într-un fel sau altul, informațiile acestea le-aș fi putut găsi pe internet, să zicem.
De-asta mă și irită faptul că, de foarte multe ori, jurnaliștii nu pun unor personalități importante, cum ar fi Putin, un anumit soi de întrebări, de genul „Care este cartea preferată?” sau „Din ce carte i-a citit cel mai mult mama când era mic?”. La fel, o întrebare de acest gen nu i-a fost niciodată adresată Papei Ioan Paul al II-lea. Mi se pare că răspunsul la o întrebare de acest tip poate să spună mai mult despre persoana respectivă decât un răspuns la o întrebare standard.
Sunt de acord, așa că preiau ștafeta. Care sunt cărțile din care v-a citit cel mai mult mama dumneavoastră în copilărie?
(râde) Nu mama îmi citea, ci mătușa. Începuturile au fost foarte, foarte timpurii, acest lucru se întâmpla când eram foarte, foarte mic. Sunt absolut convins că, cu cât i se citește unui copil mai devreme, cu atât el ajunge să îndrăgească mai mult și mai repede cartea.
Mie îmi plăcea foarte mult o poveste despre o barză care-și rupsese piciorul și nu putuse să zboare spre țările calde când a venit iarna. Așa că trăia în cotețul de găini, ajungând, în cele din urmă, să fie convins că este o găină (râdem).
Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, personal și profesional, premiul Cartea Europeană a Anului pe care l-ați primit pentru Gottland?
Sigur, a fost foarte important pentru mine pentru că am primit premiul acesta. În Polonia, eu sunt cunoscut nu numai drept o persoană care scrie, ci sunt o figură publică pentru că am realizat programe la televiziune, la radio, lumea m-a văzut în diferite circumstanțe, fac glume, încerc să fiu spiritual, etc. Toate acestea au constituit, de fapt, o problemă pentru mine: întotdeauna nu mă pot împiedica să nu suspectez faptul că, într-o măsură sau alta, succesul cărților mele este întrucâtva datorat acestei popularități pe care am câștigat-o apărând la televizor, la radio. Iar faptul că am primit premiul pentru Cartea Europeană a Anului, a fost extrem de reconfortant pentru că mi-a dat convingerea că, într-adevăr, cartea era importantă, valoroasă în sine.
Recunosc că primul capitol, Niciun pas fără Bata, este favoritul meu. Primul impuls pe care l-am avut după ce l-am citit a fost să găsesc un magazin Bata și să merg pe acolo, să-mi imaginez tot ceea ce aflasem. Și nu am fost singura. Să fi sporit reportajul dumneavoastră popularitatea firmei de pantofi?
Unul dintre magazinele Bata, în momentul în care a apărut cartea și s-a constatat că se bucură de o mare popularitate, a cumpărat vreo douăzeci de exemplare și le-a împrăștiat, la vedere, prin magazin.
Dar în Cehia acest capitol a fost receptat într-un mod foarte diferit: unii au simțit că se vorbește în el despre Bata la modul pozitiv, apreciativ, iar alții, dimpotrivă. Dar, din punctul meu de vedere, așa trebuie să scrie cineva, în așa fel încât unii să simtă că este un iad, alții că este un rai. Așa e cel mai bine.
Așadar, scrieți despre antreprenori, creatori, actori, muzicieni, sculptori ș.a.m.d., toți celebri, toți eroi cehi. Cum ați ales despre ce veți scrie? Erați interesat dinainte de a merge în Cehia de anumite subiecte, cum ar fi, să spunem, construirea și demolarea statuii lui Stalin?
Știu întotdeauna despre cine vreau să scriu, dar, sigur, mereu pot apărea lucruri sau personaje chiar mai interesante decât ceea ce aveam eu în cap. De aceea, consider că reporterul nu poate merge într-o anumită direcție cu o teză, el trebuie să aibă o ipoteză. Dacă m-aș concentra exclusiv pe ceea ce am avut inițial în minte, n-aș băga de seamă, n-aș lua în considerare și o mulțime de lucruri care pot apărea pe parcurs. Așa că ar fi foarte posibil să nu spun adevărul, ori, în esență, despre asta e vorba.
Cum scrieți? Care sunt etapele de lucru pe care le urmați pentru a avea un rezultat atât de minunat precum Gottland?
Când am tot materialul strâns, toate documentația făcută – și dedic foarte mult timp acestei etape -, următorul pas este încercarea de a-mi scrie totul în cap, tot ce am strâns în note îmi întipăresc în minte. Merg pe bicicletă și, în timp ce fac asta, scriu în mintea mea. Ulterior, când mă așez în fața calculatorului, tot ceea ce am scris în cap se transmite, se duce ușor spre tastatură și apare pe ecran. După care corectez foarte, foarte mult și citesc cu glas tare – și tuturor care vor să scrie le recomand întotdeauna să-și citească fragmentele cu glas tare, pentru că, în felul acesta, își pot da seama când o frază este prea lungă, se pot simți accentele false care, inerent, pot să apară, ș.a.m.d.
„În lumea de astăzi se întâmplă atâtea lucruri încât rareori trebuie să mai născocești ceva” (p. 249). Asta înseamnă că nu veți scrie niciodată ficțiune?
Probabil că nu. Nu cred. Mi-ar fi rușine să inventez ceva, orice, pentru că ceea ce aș inventa ar fi, inevitabil, extrem de intim. Și sigur că atunci când scriu reportaje despre alți, alți oameni, pe mine cititorul nu mă vede deloc, mă ascund cumva.
Dacă un producător de film v-ar ruga să alegeți unul dintre reportajele din Gottland pentru a-l ecraniza, care ar fi acesta?
Poate reportajul despre cântăreața Marta Kubišová (n.red. capitolul Viața este un bărbat).
Sursă imagine principală