
L-am întâlnit pe Paul Bailey, binecunoscutul și premiatul scriitor, dar și critic, englez, la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara. Acesta a scris șaisprezece cărți, dintre care două sunt biografiile Cynthiei Payne și lui Quentin Crisp. Paul Bailey a fost destul de tradus în limba română. Cea mai recentă carte de-ale sale, cea despre care am vorbit, cu precădere, în acest interviu, este Băiatul prințului (Editura Polirom, traducere de Marius Chivu, colecția „Biblioteca Polirom. Actual”, 200 de pagini), un roman minunat despre iubirea dintre doi români (și nu numai), din anii 1920.
Paul Bailey a fost în România de mai multe ori, așa că a avut de spus multe povești grozave. Apropo, el nu era pentru prima dată în Timișoara :).
Scriitorul englez este o persoană foarte caldă și are un simț al umorului foarte dezvoltat. Mă bucur că am avut ocazia să vorbesc cu el despre România (din prezent și din trecut), București, români, Emanuel și Anton Bibescu, cărți, homosexuali, despre scenele de sex din literatură, scriitorii săi preferați din România si cum i-a descoperit, despre cartea sa cea mai recentă, Băiatul prințului, dar, de asemenea, despre Kitty și Virgil și Unchiul Rudolf, procesul său de scriere și multe altele. Lectură faină să aveți!
For the English version, please click here.
De ce nu ați numit prințul? Băiatul lui, de exemplu, are un nume – Răzvan Popescu.
Ei bine, o mulțime de oameni l-au identificat pe prinț ca fiind prințul Emanuel Bibescu. Există două motive pentru care nu am vrut să-i dau numele întreg. Unul dintre motive este că, știi, într-o mulțime de romane din Rusia, ei spun Prințul D. de așa și așa și m-am gândit că aș putea să fac și eu asta. Dar acesta este motivul superficial. Celălalt este că încă mai sunt în viață câțiva membri ai familiei Bibescu, dintre care unul a murit anul trecut, este vorba despre fiica lui Anton Bibescu și a soției sale britanice, Elizabeth Asquith.
O întrebare destul de comună, dar sunt curioasă: cum v-a venit ideea unui astfel de subiect? Și de ce „băiatul prințului”?
Nu există dovezi că Emanuel a adoptat un băiat. În lecturile mele în jurul cercului lui Proust și al românilor care erau în Paris, mi-am dat seama că Anton era favoritul femeilor, putea avea orice femeie ar fi vrut, chiar și după ce Elizabeth a murit. Când avea șaptezeci de ani, încă urmărea femei. Nu e nimic în neregulă cu asta. Dar Emanuel era un tip mult mai melancolic, un om foarte privat, care avea cunoaștințe foarte aprofundate în legătură cu arhitectura bisericilor, despre care vorbea cu Proust. El a fost un om foarte cultivat, mult mai cultivat decât Anton.
Și, în viața reală – am citit atât de mult despre el! -, am ajuns la concluzia că el a fost homosexual. Poate că greșesc, dar cred că am dreptate. Ideea e că el a avut un atac cerebral destul de devreme în viața lui. Acest lucru a fost, probabil, cauzat de o boală venerică, sifilisul. Și asta se întâmpla înainte de descoperirea penicilinei, care nu s-a petrecut până în anii 1920.
Am fost la Corcova, moșia familiei, acolo unde frații Bibescu obișnuiau să meargă, împreună cu mama lor, în fiecare vară. Ei au o casă foarte mare acolo, din care a rămas foarte puțin pentru că rușii au venit și au distrus foarte mult. Și m-am gândit cum era să fii copil dintr-o familie de țărani acolo, în acel loc ciudat și minunat. Să nu ai nimic altceva în afară de a lucra pe câmp o viață întreagă. Doar să crești, să ai copii, să îmbătrânești și să mori.. Așa mi-a venit ideea acestui băiat grozav și al prințului care îi vedea potențialul. Acum, nu există absolut niciun lucru sexual în asta. Am fost destul de clar în privința faptului că prințul nu are nicio dorință sexuală.
Da, ați repetat de mai multe ori pe parcursul cărții…
E o poveste-Pygmalion. Și, desigur, lucrul acesta încă se întâmplă: oameni cu bani văd copii săraci și îi ajută, le dau o oportunitate de a învăța. Cel mai bun fel de altruism, cred. Și de aceea el este numit băiat prințului, pentru că oamenii se gândesc la sex atunci când, de fapt, nu are nimic de-a face cu asta. El devine, el ajunge sa fie numit „băiatul prințului”, atât în București, cât și la Paris. Așa că el capătă această reputație nemeritată.
Cu toate acestea, are, în sfârșit, un tată.
Dacă această carte este despre ceva, atunci este despre pierderea unui tată. Pentru că tatăl lui Răzvan moare înainte ca el să se nască, apoi beneficiază de o altă figură paternă, prințul, care plătește pentru educația lui, pentru un apartament în Paris, îl ia la cină, îl introduce în societate și apoi se sinucide. Așadar, acest băiat rămâne fără tată. A pierdut un tată pe care nu-l știa și unul pe care îl cunoștea. Așa că o parte a cărții nu este doar despre sex, ci despre viciul băuturii și melancolia lui Răzvan. Și faptul că el nu mai poate relua legătura cu familia sa pentru că vorbește o altă limbă. El nu mai este țăran.
Eu provin dintr-o familie needucată, toți membrii familiei mele credeau că sunt un ciudat pentru că citeam cărți. Așa că știu cum este să ai acest context de ignoranță – nu sunt crud, dar aceasta este realitatea.
Partea istorică pe care ați folosit-o, limba română (din când în când), descrierea Bucureștiului, etc., m-au impresionat. Cum ați reușit să cunoașteți atât de multe lucruri? Puteți să-mi spuneți ce a însemnat să vă pregătiți pentru a scrie această carte?
Două lucruri despre București, în primul rând: atunci când am venit aici, în urmă cu mulți ani, am petrecut o dimineață cu Ion Caramitru la Teatrul Național. În biroul său, el avea o mulțime de fotografii cu Bucureștiul anilor 1920; era fascinant: toți bărbații purtau pălării, iar femeile erau toate îmbrăcate conform modei timpului. Am fost suprins de asta. Și am fost foarte impresionat de romanele Oliviei Manning de război, în special de primul, cel care se petrecea în București. Și apoi, anul trecut, am realizat cronica unei biografii a Oliviei Manning, care numea câteva dintre locurile din București, inclusiv un magazin foarte frumos de unde îți puteai cumpăra foie gras și somon afumat, ceai și un produs de lux, greu de găsit, marmelada Dundee, un magazin similar pentru oamenii bogați pe care îl puteai găsi, de asemenea, la Londra sau la Paris. Eu nu am găsit acest magazin când am venit aici, în anii 1980, un astfel de magazin ar fi fost văzut, poate, ca un loc păcătos în acea perioadă. Oricum, ceea ce a mai uimit-o pe Olivia era ritualul de la ora cinci: soțiile pregăteau prăjituri și cafea, așteptându-i pe soții lor să vină acasă de la locul lor de muncă, pentru a mânca un pic, înainte de cină. Oamenii de aici mâncau pe la 21:30, o oră incredibilă!
Bucureștiul era orașul restaurantelor – unul celebru a fost Capșa, care încă există, dar nu mai arată ca cel din anii treizeci. Și știu că Bucureștiul a fost considerat Micul Paris. Iar bulevardele erau foarte largi, noi nu avem așa ceva la Londra.
Este un oraș al apartamentelor, nu al caselor, foarte puțini oameni au avut case. Așa că, atunci când tatăl Dinu are o casă în București, e felul lui de a se da mare. Apropo, pentru personajul din carte, tatăl lui Dinu, l-am luat ca model pe tatăl lui Eugen Ionescu, care era un avocat incredibil de binecunoscut; iar Eugen Ionescu îl ura, îl ura atât de mult! În 1936, cred, a plecat din țară și a jurat că nu se va mai întoarce niciodată și nici nu va mai vorbi din nou limba română. Toate acestea s-au întâmplat din cauza tatălui său.
Ți-am spus lucrurile acestea așa, ca o mică bucată de istorie socială.
Și acum să ne întoarcem la întrebare (râdem).
Când am scris această carte și pe celelalte cu subiect românesc – Unchiul Rudolf și Kitty și Virgil -, am citit o cantitate foarte mare de cărți. Dar, atunci când scrii, trebuie să nu arăți ceea ce ai citit. Nu poți face asta. În caz contrar, oamenii vor crede că ai făcut o cercetare și atât, iar eu nu vreau ca oamenii să creadă asta.
Când Dinu se reîntoarce în București, de exemplu, orașul nu e prea diferit de Paris. Știi, bordelul masculin de la Paris a existat într-adevăr, așa cum și Albert Le Cuziat – acesta era chiar numele său -, și prințul, Emanuel Bibescu, au existat.
Așadar, practic, cercetarea dumneavoastră de dinainte de a scrie o carte înseamnă că citiți mult…
Da, citesc de plăcere. Ia uneori, se întâmplă un lucru: găsesc ceva ce mi se pare că pot folosi. Așa că îmi notez acel lucru undeva în capul meu.
Spuneți-ne un lucru uimitor pe care l-ați aflat despre Anton Bibescu.
De ce vrei să știi ceva despre Anton? În carte vorbesc despre fratele său, Emanuel.
Da, știu. Și aici se află și răspunsul: vreau să văd de ce nu l-ați ales pe Anton pentru o poveste, de ce l-ați preferat pe Emanuel.
Ah, înțeleg. Să începem cu asta: Proust a fost îndrăgostit nebunește de Anton.
Permiteți-mi să vă spun o poveste. A fost odată o femeie care a scris o carte foarte frumoasă, numită Scrisorilor altor oameni – de fapt, prietenul meu Norman Manea mi-a recomandat s-o citesc -, nu-mi amintesc numele ei, dar ea era foarte inteligentă. La un moment dat, ea a aflat că, în Paris, ar putea să găsească mai multe dintre scrisorile lui Proust. Unde? La Anton, desigur. Așa că ea merge la Paris, reușește să găsească numărul de telefon al lui Anton Bibescu, sună, un servitor răspunde de fiecare dată, el nu e niciodată acolo. Trimite scrisori, dar nu primește niciodată răspuns la ele. Apoi, într-o zi, îl sună, din nou, și îl prinde. Răspunde la telefon chiar el, în persoană. A întrebat-o câți ani are; ea i-a răspuns că are 42. Apoi a întrebat-o: „Cum arăți?”. Și ea a zis: „Sunt o femeie mare. Prietenii îmi spun amazoana”. Iar el o invită la o cafea la el acasă. Ea acceptă, după ce îi spune: „Încerc să găsesc cât mai multe posibil din scrisorile lui Proust, și cred că dumneavoastră aveți câteva”. El a spus: „Da, aș putea fi în măsură să vă ajut”.
Așa că ea se duce la această casă imensă, o servitoare sau un majordom le aduce cafeaua și alte lucruri. El îi arată toate camerele din casă, biblioteca, o duce la etaj și îi arată dormitorul său. Îi spune, destul de răspicat că, din toate camerele din casă, aceea este cea care i-ar plăcea cel mai mult. Ea se joacă de-a inaccesibila și se duc jos, beau ceva și așa mai departe. După această vizită, el continuă să îi telefoneze, spunându-i: „Îți voi arăta aceste scrisori, dar trebuie să fii bună cu mine” (râdem).
În cele din urmă, ea se gândește Ce naiba? și face sex cu el. El are șaptezeci și cinci de ani, ea patruzeci și doi. Cumva, ies câteva scântei. Ea este sinceră, știi, spune că experiența a fost destul de frumoasă. Normal, el a avut ani de experiență. I-a dat câteva scrisori, aproximativ cinci, dar el avea sute! În cele din urmă, ea a reușit să scoată de la el vreo douăzeci de scrisori. După ce Anton a murit, Priscilla, fiica lui, a dat totul oricui voia ceva. Aceasta era tipul de lume despre care vorbim, bogații obțineau ce voiau. Iar Anton era incurabil.
Mă întreb cum se face că unele dintre personajele dumneavoastră își păstrează, cu încăpățânare, naționalitatea română – prima dată în Kitty și Virgil, apoi în Unchiul Rudolf și acum în Băiatul prințului. Ați intenționat să scrieți despre români sau pur și simplu s-a întâmplat, cumva, când ați început să scrieți?
Aceste cărți sunt în mod special despre români și despre diferitele atitudini pe care românii le au. Când am publicat Kitty și Virgil, cartea a primit multe cronici interesante din America, pentru că erau o mulțime de români acolo și-mi amintesc și acum unele dintre reacțiile primite de la ei. De exemplu, cineva de la Chicago mi-a scris și m-a întrebat cum de știu atât de multe despre istoria românească. De fapt, ea mi-a spus că a descoperit lucruri despre România în cartea mea pe care nu le știa. Ei bine, știu atât de multe despre România pentru că am citit toate acele cărți despre care vorbeam mai devreme.
Este ceva în legătură cu caracterul românesc care m-a ademenit imediat, chiar și atunci când am fost aici pentru prima dată; chiar atunci, la prima vedere, țara aceasta m-a suprins, mi s-a părut absurdă până la a atinge pragul nebuniei.Era ca o acceptare a melancoliei cu un simț ciudat al umorului. Nu degeaba dadaismul a fost inventat aici de Tristan Tzara.
Am văzut piesele lui Ionescu când eram mai tânăr și credeam că nu erau despre un anumit loc. Și apoi am venit aici; după aceea, m-am gândit că Ionescu a fost un realist pentru că am văzut lumea pe care o descria. El credea că anii 1930 în București erau nebunie curată și asta a fost o parte din inspirația lui.
Astfel, personajele românești din cărțile mele sunt tipurile de oameni despre care voiam să vorbesc.
Cred că aceasta este ultima mea carte românească. Nu mă pot gândi la un alt personaj românesc acum.
Da, ați mai spus, anterior, că aceasta este ultima dumneavostră carte cu români. De ce?
Ei bine, această carte a început ca un fel de glumă, de fapt. Am fost aici acum câțiva ani și am făcut o glumă, în fața publicului, cu privire la homosexualitatea din România. Am spus: „Desigur, nu există homosexuali în România și nici nu au fost vreodată. Acesta este adevărul”. Și cam doi oameni au râs. Restul doar s-au uitat la mine. Și mă gândeam, de exemplu, la fiul lui Caragiale, care, evident, era homosexual.
Oricum, acum doi ani am fost din nou aici, iar la eveniment au venit niște homosexuali. M-am gândit că aceea era o schimbare mare, deci au început să apară, îmi spuneam. Așa că am decis să scriu o carte despre doi români homosexuali, dar m-am hotărât să plasez acțiunea în anii 1920.
Știi, România este un loc atât de decadent! În anii 1930, toată lumea mânca și bea și nu se gândea la ziua de mâine, și asta a fost o parte a problemei. Apoi a fost aproximativ un deceniu în care influența Reginei Maria a fost minunată, ea era o femeie foarte inteligentă și înzestrată. Ah, s-ar putea să mă răzgândesc, tocmai am găsit un alt personaj român suficient de interesant pentru a scrie despre el.
Aha! Minunat!
(râdem) Dacă voi trăi suficient de mult timp, poate mă voi răzgândi…
Moștenitorii familiei Bibescu și-au exprimat vreo opinie despre cartea dumneavoastră?
Nu, nu cunosc pe niciunul dintre membrii familiei Bibescu. Si nimeni nu m-a contactat. Dar aștept.
Singurele răspunsuri pe care le am sunt de la criticii americani – cartea a fost publicată acolo pe 14 octombrie -; ei au realizat cronici minunate despre romanul meu. Și cronicile engleze sunt o.k.
Care este cea mai importantă scenă, pentru dumneavoastră, din roman?
Ei bine, toate sunt importante. Dar trebuie să recunosc că mi-a plăcut să scriu unele scene mai mult decât altele. Cea pe care am savurat-o îndelung a fost scena dintre cei doi deținători de bordeluri.
Aceea a fost, și pentru mine, una dintre scenele preferate.
Și mi-a plăcut foarte mult să scriu despre Albert Le Cuziat, cel care are bordelul masculin; am reușit să reproduc unele întorsături de fraze de-ale sale similare cu cele din memorii – apropo, este foarte frumos atunci când citesti o biografie, iar o persoană care se află în nota de subsol este la fel de interesantă precum personajele principale.
Dragoste homosexuală și depresie – două dintre subiectele cele mai discutate din zilele noastre. Nu v-a fost teamă că cititorii dumneavoastră sunt deja sătui de aceste subiecte?
Nu m-am prea gândit la acest lucru. Mi se pare că depresia face parte din experiența fiecăruia. Și am vrut să scriu despre dragosta homosexuală sau sexul dintre gay dintr-o perspectivă diferită. E ceva istoric în legătură cu tratamentul sexului în această carte: în primul rând, nu menționez niciodată părțile corpului; iar este ceva romantic în legătură cu această iubire, băiatul este romantic. Când îl vede Răzvan în bordel, este aproape un om schimbat. Marea pasiune fizică nu durează pentru totdeauna, știi?
Și acum, o întrebare destul de neobișnuită pentru mine: de ce i-ați dedicat cartea lui Marius Chivu? Care este povestea din spatele acestei note scurte?
I-am dedicat cartea lui Marius Chivu pentru că l-am întâlnit la Neptun.
La festival?
Da. Acolo am avut o insuficiență cardiacă. El și un scriitor englez au venit la patul meu în spital. Am fost luat de la spitalul local, din Neptun, și dus la spitalul principal, din Constanța. Au venit, m-au vizitat acolo și acest lucru m-a ajutat.
Apoi l-am întâlnit pe Marius când m-am întors din nou în România. El învăța limba engleză atunci. Am început să corespondăm. Oricum, în cele din urmă, când a început să lucreze la revistă, el lua fragmente din scrierile mele și le traducea. Ulterior, el a tradus Unchiul Rudolf, o carte dedicată lui Norman și Cellei Manea; Norman a fost primul meu prieten serios român. Prietenia noastră a început atunci când am scris despre el în The Times Literary Supplement. Îl știam pe Norman de trei ani doar prin intermediul scrisorilor, până când l-am întâlnit. Pe Marius l-am cunoscut cu doisprezece ani în urmă. El tocmai a stat cu mine în Londra, pentru că l-am rugat să țină un curs pentru unii dintre studenții mei, de la Kingston. E un prieten bun. Merită o dedicație.
La un moment dat, accentul cade pe Marcel Proust. Dinu, unul dintre personajele principale și totodată povestitorul, îl citește considerabil de mult. Albert Le Cuziat l-a întâlnit pe Proust și așa mai departe. Ce înseamnă Proust în ansamblul cărții?
Când am ales anul 1927, ultimul volum al lui Proust tocmai era publicat, la cinci ani după moartea sa. Proust a fost ultimul răcnet și a continuat să fie pentru o vreme. O mulțime de oameni care nu l-au citit vreodată pe Proust știu că în volumul său este vorba despre un băiat care nu poate merge la culcare până când mama sa nu-l sărută de noapte bună. Despre asta este vorba în primul său volum. Dinu, de asemenea, a iubit-o foarte mult pe mama lui. Deci, a început să citească Proust.
La bordel, Albert menționează mobila, cea care i-a aparținut doamnei Proust. E adevărat, Proust a i-a dat lui Albert mobilierul mamei sale pentru bordel.De asemenea, tot Proust a fost cel care i-a dat bani pentru a deschide bordelul. Acesta funcționa încă la sfârșitul anului 1930 și a continuat s-o facă până la moartea lui Albert. Clienții săi erau aristocrați. El a avut o obsesie cu aristocrația de când era mic. Proust s-a împrietenit cu el pentru că acesta îi era de mare ajutor cu tot felul de informații atunci când își scria cartea, căci Albert știa tot nonsensul acela al aristocraților. Oricum, bordelul nu putea funcționa doar cu aristocrați, ei aveau titlurile, dar nu prea aveau bani. Așa că l-am inventat, după cum știi, pe omul de afaceri rus pervers, cel care merge acolo doar pentru a fi bătut. Lui Proust îi plăcea foarte mult să meargă acolo, la bordelul lui Albert, doar pentru a privi cum este cineva bătut.
Totul face parte din viață, știi?
Am observat că, de fiecare dată când Răzvan, băiatul prințului, și Dinu sunt împreună și fac sex, episodul este descris foarte rapid, cam așa: „Și-au făcut dragoste…”. V-a fost teamă să scrieți o scenă de sex gay sau nu ați crezut că era necesar?
Nu mi-a fost teamă deloc să scriu o scenă de sex, dar, în romane, am tendința de a trata scenele de sex cu un anumit scepticism. Nu sunt un puritan, dar cred că, uneori, aceste tipuri de scene sunt de prisos. Acest om scrie din punctul de vedere al unei generații trecute: scrie la vârsta de șaizeci de ani despre ceva ce a experimentat atunci când a avut nouăsprezece sau douăzeci de ani. Astfel, el își amintește, pur și simplu, experiența extatică, nu o descrie în detaliu. Asta a fost o acțiune deliberată. Dacă aș scrie, din nou, despre acele scene de sex, aș face exact acelasi lucru. Cred că, în cazul în care cititorul nu înțelege această iubire și faptul că ei își consumă dragostea cu bucurie, atunci acesta nu a citit cartea mea. Este clar ca lumina zilei, chiar nu am vrut să spun mai mult.
Menționați câțiva scriitori clasici români în carte (Creangă, Ciprian Văduva – care este un pic mai greu de identificat, etc.). Așa că trebuie să vă întreb: care este autorul dumneavoastră român preferat?
L-am menționat pe Creangă, de exemplu, deoarece cărțile sale au fost, de departe, cele mai populare pentru băieții din acea perioadă. Textele sale erau aproape clasice la școală pentru copii din România.
Încă mai sunt…
Într-adevăr? Nu știam asta. Am o ediție cu scrierile lui Creangă din 1920, de atunci nu a mai fost tradus cu poveștile lui populare. E păcat, ediția aceea a dispărut.
Dar personajul Văduva este inspirat de Bacovia, cu excepția faptului că Bacovia nu s-a sinucis, deși consumul constant de alcool l-a dus la moarte. Îmi place foarte mult poezia lui Bacovia, am iubit-o din momentul în care l-am citit pentru prima dată.
Cum l-ați descoperit pe Bacovia?
Primul poem de Bacovia peste care am dat era într-o carte de gramatică românească. Poemul se numea Copacii albi, copacii negri [a început să-mi recite prima strofă a poemului, cu un accent românesc minunat]. M-am îndrăgostit de poemul lui imediat și l-am învățat dintr-o suflare. Tot el a fost cel care a scris O, țară tristă, plină de umor. Pentru mine, el spune totul despre România. Marius [Chivu] crede că-l clasez pe un loc prea înalt, dar eu cred că Bacovia este un mare poet.
În general, am tendința de a mă îndrăgosti de scriitorii care sunt morți de mult timp. De exemplu, am cea mai recentă ediție a poemelor lui Eminescu – sunt mai multe poezii de-ale sale pe care le cred foarte frumoase. Îmi place foarte mult și Cioran, deși, așa cum știi, scrierile sale sunt în mare parte în limba franceză – cred că el este un mare scriitor umoristic; este nevoie de un mare umorist pentru a spune: „Singura problemă cu sinuciderea este faptul că aceasta vine întotdeauna prea târziu”.
Nu m-am gândit niciodată Cioran în acest fel.
Ei bine, cei mai mulți oameni îl iau în serios. Permite-mi să-ți împărtășesc o poveste minunată pe care Norman [Manea] mi-a spus-o despre Cioran. El și Cella l-au vizitat la Paris. Au mers la cină. Și Cioran o avea pe această tânără să aibă grijă de el până la sfârșitul vieții sale. Fotograful le-a făcut o poză când luau masa, iar Cioran zâmbea. Cioran i-a spus Norman: „Această fotografie nu poate apărea niciodată, dar niciodată, în public, altfel le-ar da oamenilor impresia complet greșită: că am fost fericit”.
O poveste minunată!
Da. Și nu trebuie să uităm că Cioran îl cunoștea pe Beckett – iar Beckett a fost un scriitor amuzant; dacă nu pricepi acest lucru, atunci nu-l înțelegi. Să o spunem în acest fel: e un umor de cimitir, dar este umor.