Bookaholic

Pawel Huelle este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați scriitori polonezi contemporani. A venit la București cu ocazia Salonului Internațional de Carte Bookfest, care a avut loc între 28 mai și 1 iunie la Romexpo, fiind unul dintre scriitorii invitați să reprezinte Polonia, oaspetele Bookfestului de anul acesta, țara cu patru Premii Nobel pentru Literatură.

Pawel Huelle s-a născut la Gdansk, în 1957, și a fost, pe rând, jurnalist, profesor de literatură, filosofie și istorie și director al televiziunii din orașul natal. L-am descoperit ca scriitor grație celor două cărți ale sale traduse la noi, proaspăt ieșite de la tipar: Mercedes-Benz – Editura Polirom, 2014, ediția a II-a, traducere din limba polonă și note de Radoslawa Janowska-Lascar și Mihaela Cornelia Fiscutean – și Eram singur și fericit – Editura Polirom, 2014, în aceeași traducere. 

Întâlnirea cu Pawel Huelle a avut loc sâmbătă, 31 mai, în holul hotelului în care era cazat, pe o ploaie torențială. L-am găsit binedispus, vesel, cu chef de stat la povești. Am vorbit despre cărțile sale traduse în România, despre istorie, personaje, despre rolul poveștilor în viața noastră, despre literatura ca evadare versus literatura realistă, despre Bohumil Hrabal – cel căruia i-a dedicat romanul Mercedes-Benz – și ce îi place lui din literatura autorului ceh, despre cărțile pe care le are pe noptiera de la hotel, implicit despre următoarea lui carte și multe altele.

La sfârșitul întâlnirii noastre, l-am rugat să-mi semneze unul dintre cele două volume, moment în care mi-a spus despre cât de frumoasă i se pare coperta cărții de povestiri Eram singur și fericit, fotografie care semăna, spunea el, cu nepotul său. Apoi a luat Mercedes-Benz și, entuziasmat, mi-a povestit despre familia sa prin intermediul imaginilor din volum. Și vă povestesc toate acestea pentru că m-a bucurat tare mult să văd un scriitor foarte cunoscut relaxat și atât de deschis ca Pawel Huelle.

Comunicarea ne-a fost intermediată de Alexandra Munteanu, traducătoare din limba polonă.

Eram singur și fericit, volum abia tradus la noi, cuprinde opt povestiri. La început, avem un narator copil, care devine adolescent și, mai târziu, spre sfârșitul cărții, adult. Este o formulă inedită de a povesti, cum ați ajuns la aceasta?

Ca de obicei – mai întâi am fost copil, apoi adolescent, apoi adult. În sensul literar însă, este o structură, o construcție.

Trebuie să spun că perioada copilăriei joacă un rol important în viața tuturor și, în special, a artistului. Copilăria este o epocă de aur în care totul este posibil.

Noi acum stăm, bem cafea, discutăm, dar știm că nu este posibil să faci multe lucruri. Nu e posibilă, de exemplu, în acest moment, vindecarea cancerului. Și un milion de alte lucruri nu sunt posibile. Însă un copil știe că totul este posibil. Au loc miracole, se întâmplă minuni. Pentru el, lumea este o promisiune frumoasă, inedită, este ca o grădină minunată, unde orice e posibil.

Volumul atinge multe ”teme”, cele mai ușor recognoscibile fiind nazismul, universul copilăriei și al adolescenței, iubirea, moartea, Polonia ultimilor 50 de ani, absurdul vieții, sărăcia ș.a.m.d. Dacă ar fi să alegeți o direcție, o singură cheie de lectură, cea mai relevantă pentru dumneavoastră, ca scriitor, care ar fi aceasta?

Cele mai importante experiențe sunt cele care țin de existență și nu de politică. Au putere nu pentru că sunt politice, ci pentru că sunt esențiale. Importante sunt situațiile umane universale. Nașterea, iubirea, moartea, sunt subiecte pe care toți trebuie să le aprofundăm. Ne privesc pe toți, chiar dacă ești polonez, român sau american.

Și literatura – dacă e să aibă un sens – atunci acesta este: să scrii despre valori universale.

Să ne imaginăm de pildă că ești căsătorită, că ai o familie și că ești fericită. Și să ne imaginăm, mai departe, că deodată, ca din cer, te îndrăgostești de un violonist dintr-o orchestră. Toată viața de dinantea acelei clipe se destramă pentru că te-ai îndrăgostit de acel violonist. Astfel de situații mi se par importante, pentru că așa este viața.

Lăsând la o parte temele mari pe care le abordați, stilul minunat pe care-l aveți, mi s-a părut că plăcerea de a povesti primează. Ce rol are povestea în viața noastră? Și cum trebuie să fie o poveste, din punctul dumneavoastră de vedere?

Consider că povestirea este un act arhaic care-i leagă pe oameni. Înainte nu exista internet, televiziune, nici măcar Gutenberg nu exista – deci nici presa –, așa că oamenii stăteau unul în fața altuia și povesteau.

O povestire bună trebuie să fie „acolo, undeva”, trebuie să amalgameze arhaicitatea.

Am petrecut câteva luni într-o închisoare din Polonia. Nu am fost arestat, am lucrat cu deținuții, ca voluntar. Vă spun că ceea ce prețuiesc ei cel mai mult nu este alcoolul, sau jocul de cărți, sau televizorul, ci povestirea. Prețuiesc pe cineva povestind ceva. Conta mult cum ziceai ceea ce ziceai; nu trebuia să fie adevărat, puteai să inventezi. Acest fapt este, pentru mine, dovada că scriitorii încă mai au dreptul la viață (râde).

În Eram singur și fericit, dar și în Mercedes-Benz, abia reeditată în România, personajele aparțin păturii sociale de jos sau de mijloc, aflate, de cele mai multe ori, într-un univers domestic, în intimitatea familiei, a relațiilor de rudenie, de prietenie. Scoateți la suprafață, dintr-o zonă aparent banală, neobișnuitul, dar și firescul. Poate literatura dumneavoastră să funcționeze ca evadare?

Proza, pentru mine, nu a fost niciodată o evadare. Nu am vrut niciodată să fug. În plus, mă consider un scriitor realist. Poate pentru că mi-a plăcut să-i citesc pe scriitorii ruși din secolul al XIX-lea.

Personajele care apar în povestiri sunt personaje reale, cum ar fi mătușa Ida sau verișorul Lucian, sunt personaje care au trăit clipe grele și în perioada comunistă, și în vremurile de dinaintea războiului; este vorba despre niște oameni dați la o parte, pe care sistemul de pe atunci îi arunca la marginea societății. Se cuveneau să fie povestite, și au căpătat o frumoasă formă literară.

Sursă

Istoria este cea mai mare curvă, spune unul dintre personajele din ultima povestire din volum, Zile fericite. Cum vă raportați la această afirmație prin prisma istoriei Poloniei?

Sunt de acord cu faptul că istoria este cea mai mare curvă. Istoria ne arată uneori că oamenii buni, care vor să facă ceva cu adevărat bun sunt cei care pierd; iar cei răi sunt cei care câștigă. Asta nu înseamnă că trebuie să ajungem la concluzii nihiliste, că nimic nu mai are sens, că trebuie să ne supunem și să ne resemnăm.

Să spunem că, de exemplu, suntem în metrou și vedem un ticălos care vrea să jefuiască o bătrânică. Chiar dacă știi că e mai puternic decât tine, chiar dacă știi că vei pierde, trebuie să te ridici uneori și să lupți cu acel bandit. Se aplică și în cazul Poloniei – a fost prima țară care i-a spus oficial lui Hitler: Vrei să ne iei teritoriul? Vino și luptă. A început războiul. Și am pierdut, consecințele au fost teribile – cinci milioane de evrei și polonezi au murit, orașele au fost distruse. Totul pentru nimic. Istoria e într-adevăr ceva îngrozitor, însă uneori trebuie să te ridici și să lupți.

Să luăm ceea ce a spus fondatorul statutului Israel în momentul în care l-a înființat: În continuare vom avea dușmani, în continuare ne vor împușca și ne vor omorî, dar de acum înainte nu vor mai face asta fără să fie pedepsiți, vor trebui să plătească pentru asta. Istoria Poloniei a fost zbuciumată. În ultimii ani însă, e din ce în ce mai bine. Mă bucură că am intrat repede în Uniunea Europeană și că am reconstruit ceea ce a fost distrus acum cincizeci de ani. Iar adevărul este că se trăiește mult mai bine acum în Polonia decât se trăia acum treizeci de ani.

Nu vreau să fac o propagandă în favoarea succesului, sunt, mai degrabă, anarhist. Ca anarhist, sunt împotriva TVA-ului de exemplu, consider că este cea mai mare crimă economică a statului – te duci la magazin să-ți cumperi o cafea, plătești trei euro pentru ea; dar, după aceea, dintr-o dată, apare o mare mână care îți spune să stai, că trebuie să mai dai un euro și douăzeci, TVA-ul. Pentru ce? Ești obligat. Ca de exemplu, ca atunci când cineva vine și-ți pune pistolul la cap, spunându-ți: Dă-mi-l, că n-ai încotro!

Concepțiile mele nu sunt foarte populare, în schimb. Mă bucur însă că dispun de libertatea de a mi le expune fără să fiu arestat și să fac închisoare. Am mulți prieteni care fac parte din elita politică – miniștri, politicieni –, ne știm din timpul opoziției, de când luptam pentru democrație. Și sunt foarte critic la adresa lor. Există un vechi proverb polonez care spune că Punctul tău de vedere depinde de locul în care stai.

Apropo, nu știu dacă în România există, dar în Polonia, în secolul al XVIII-lea, în timpul romatismului, a apărut cultul mesianismului. Conform acestuia, Polonia ar fi Hristosul popoarelor. Din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai mare slăbiciune a intelectualității contemporane poloneze, căci nu suntem așa ceva, ci suntem un popor ca toate celelalte.

Apropo de Mercedes-Benz, acest roman este scris sub forma unei scrisori lungi către scriitorul ceh Bohumil Hrabal, putând fi citit și ca un omagiu adus acestuia. Ce vă place cel mai mult din literatura autorului ceh?

Berea (râde).

Beția creează anumite valori în literatură, valori care pot fi foarte ușor asimilate, să zicem. Hrabal  și-a creat propria concepție de scriitură automată. Cum a ajuns la ea? Trebuie să povestim despre soția lui, Eliszka (el îi spunea Pipsi) care era o femeie foarte frumoasă. O iubea foarte mult.

Pipsi lucra spălând vase la un hotel – altă slujbă nu își putea găsi, așa că se trezea la șase dimineața și pleca cu tramvaiul la muncă; Hrabal rămânea acasă – teoretic, ar fi trebuit să lucreze.
De fiecare dată când ieșea din casă, Pipsi îi spunea lui Hrabal: Tu stai aici și scrie. Pleca, stătea toată ziua la muncă și se întorcea după-amiaza. Ori Hrabal se trezea, se întâlnea cu prietenii săi, într-un fel de cerc al artiștilor, și tot ceea ce făcea era să bea bere. La ora trei era deja beat. Când se uita la ceas, vedea cât e de târziu și-și dădea seama că trebuia să-i vină soția acasă. Așa că se întorcea acasă, se punea în fața mașinii de scris, începea să scrie cât mai repede, fără niciun semn de punctuație. De aceea a denumit-o scriere automată.

Mercedes-Benz așa a fost scrisă. Exact așa. Fără virgule, fără puncte; redactorii au fost cei care, în momentul în care au citit textul, au spus că nu-l pot lăsa fără semne de punctuație. Iar eu le-am spus că nu mă interesează, să facă ce vor. Însă scrisesem așa tocmai pentru a reda ideea de scriere automată a lui Hrabal.

Le-am explicat totuși studenților mei că asta nu este tot, lipsa semnelor de punctuație nu te fac Hrabal.

Ați fost și jurnalist. Dacă i-ați fi luat un interviu lui Bohumil Hrabal, care ar fi fost prima întrebare pe care i-ați fi adresat-o?

(râde) L-aș întreba care este proporția, care este cantitatea potrivită dintre păhărelele de vodcă și halba de bere – pentru că Hrabal bea tot timpul câteva păhărele de vodcă și apoi o halbă de bere mare.

Gdansk este personaj, din punctul meu de vedere, în cărțile dumneavoastră. Dacă ar căpăta formă umană, cum l-ați descrie? Ce atribute ar avea?

Este o întrebare grea.

Gdansk, ca formă gramaticală în limba polonă, este de gen masculin. Însă, dacă ar fi să-mi imaginez un personaj care să fie întruchiparea orașului, atunci în mod evident ar fi o femeie. O femeie foarte frumoasă, capricioasă, câteodată poate chiar insuportabilă, dar cu siguranță fascinantă.

Și asta pentru că posedă anumite elemente ce țin de erotica feminină, pe care nu le regăsești în alte orașe. Să luăm, de pildă, orașul New York. Nu știu tot New York-ul, însă am locuit o perioadă în Manhattan și mi s-a părut că este un oraș masculin: e rece și neprietenos, precum un bărbat, un macho fără speranță. Gdansk, pe de altă parte, conține în esența lui ceva feminin – de aceea, dacă ar fi să îi fac un portret, ar fi al unei femei.

Orașul Gdansk – sursă

Sunteți unul dintre cei mai cunoscuți scriitori polonezi contemporani. Vă afectează, pozitiv sau negativ, succesul dumneavoastră?

Faptul că sunt considerat sau nu unul dintre cei mai cunoscuți scriitori polonezi nu are absolut nicio însemnătate, nu are nicio influență asupra vieții mele. Ceea ce pot să spun despre mine este că știu să cânt la pian; într-un sens literar, desigur.

Dacă se spune despre mine că sunt un scriitor remarcabil, asta nu are nicio însemnătate. Evident, însă că, atunci când o carte iese pe piață și un cititor alege liber să meargă să o ia, să dea bani pe ea, din pură plăcere, asta da, îmi dă o anumită satisfacție.

Într-un fel, îi invidiez pe sportivii de performanță – un atlet care aleargă o sută de metri la Olimpiadă și câștigă competiția, chiar și cu o fracțiune de secundă în fața celui ce îi urmează,
este în acel moment cel mai bun din lume. În acea clipă, nimeni nu este mai bun decât el.
Pe când în artă, în literatură, lucrurile stau sub semnul relativității. Scriind o carte, știi că unora poate să le placă, iar altora nu; unii pot să spună că este minunată, iar alții că nu valorează nimic. Nu există așa ceva ca ”a fi cel mai bun” în literatură.

Să presupunem că am fi într-o cursă de cros – una dintre persoane trece linia de sosire cu o sutime de secundă înaintea celeilalte, și astfel devine cea mai bună. Nu mai rămâne loc pentru discuții. Despre literatură nu poți spune același lucru și, într-un fel, mă bucur că n-o poți face. Mă bucur că sunt artist, pentru că a fi artist înseamnă și să ai o anumită libertate.

Am început să am această libertate artistică chiar de pe vremea comunistă, atunci am început să fac primii pași spre artă. Nu sunt sclav, sunt un om liber. E greu uneori dar, în același timp, e fascinant.

Pawell Huelle și traducătoarea Alexandra Munteanu

Ce carte/ cărți aveți pe noptiera de la hotel?

Am două cărți cu mine: Ciuma lui Albert Camus și o carte a unui scriitor polonez puțin cunoscut dincolo de frontierele Poloniei – este vorba despre Czarny Potok (Puhoiul Negru), de Leopold Buczkowski. De ce aceste două volume? Mă pregătesc pentru următoarea carte pe care o voi scrie, îmi fac notițe. Înainte de a începe să scriu, îmi fac tot felul de fișe, de însemnări. Cartea va atinge subiectul evreilor, însă nu va fi despre Holocaust – s-au scris deja mii de cărți, iar eu nu sunt o victimă a Holocaustului. Va fi despre începuturile hasidismului.

Nu voi intra în detalii, însă voi spune că este vorba despre mistici, despre oameni care puteau să se ridice la cinci centimetri de pământ, să leviteze, să fie deasupra lumii și să vorbească cu Dumnezeu.

Așadar, de ce Buczkowski și de ce Camus?

Albert Camus are un anumit stil de a scrie, cu propoziții scurte, fără metafore, care conțin informații specifice. Așa că-l citesc acum pentru că sunt interesat de tehnica scriiturii lui.

Iar Buczkowski a scris o poveste foarte interesantă, o carte emoționantă din toate punctele de vedere, despre polonezii și evreii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Are câteva elemente postmoderniste, care au început să fie folosite prin anii ’90, iar el a scris în anii ’50. Să vă dau un exemplu: în timpul uneia dintre conversațiile descrise în text, unul dintre personaje, un prinț polonez, face nenumărate referiri la oamenii care făceau parte din congregația sa. Însă el nu vede și nu știe că acea congregație nu mai există. Pentru că, între timp, toți fuseseră omorâți. Iar el nu observase acest fapt, el încă trăia în altă lume. E ca și cum am sta aici, în hotel, și am vorbi despre lumea de afară, însă ea n-ar mai exista. Noi tot despre lumea aceea am vorbi, căci n-am ști că ea nu mai există de fapt.

Sursă imagine principală