La Tîrgul de carte Gaudeamus de anul acesta (19-23 noiembrie), Rusia este ţară invitată (programul integral). După mine, cel mai important nume din literatura rusă prezent la tîrg este Zahar Prilepin. Şi asta o spun nu pentru că am fost primul lui editor în limba rămână şi i-am editat la Editura Cartier romanul „Sankea”, care l-a făcut celebru, ci pentru că, în acest moment, este tratat aproape unanim ca fiind „vîrful de lance” al literaturii ruse de după 2000. Este un scriitor „construit” tipic pe calapodul clasic rusesc. Este controversat din cauza viziunilor sale politice: antiputinist, antiliberal, socialist şi naţionalist. Un amestec exploziv însă privit doar de afară, dinspre Occident. Analizat din interior, el este, mai degrabă, un soi de narodnicist.

Scrie  romane „de idei” cu veşnicile obsesii ale „marii literaturi” ruse: fresca Rusiei actuale şi a tragediei ruse din secolulul XX. Dacă vreţi să înţelegeţi mai bine epoca postcomunistă şi în special pe cea putinistă, atunci citiţi „Sankea”. Dacă vreţi să înţelegeţi cum a început malaxorul stalinist, atunci citiţi ultima lui carte, „Obiteli/Mănăstirea”. Aceasta din urma va deveni curînd o carte de referinţă în ceea ce priveşte începuturile GULAG-ului şi va fi la fel de importantă ca deja clasicile „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” de Soljeniţîn sau „Povestiri din Kolîma” a lui Varlam Şalamov. Sper să apară şi în română.

La tîrg, vor fi lansate „Sankea” tradusă de Vladimir Bulat (Editura Cartier), un excelent volum de povestiri proaspăt apărut la editura Curtea Veche, „Patologii”, în traducerea lui Mihail Vakulovski şi acest ultim roman „Mănăstirea”. Lansarea e Miercuri 19 noiembrie, ora 14.00, la standul Rusiei.

 

Dragă Zahar, voi începe abrupt: cine este scriitorul, activistul politic și jurnalistul Zahar Prilepin? Povestește-ne puţin despre tine, astfel încît publicul românesc să-și facă o idee.

Tocmai am împlinit 39 de ani. Am nouă cărți publicate. Sînt tatăl a patru copii. M-am născut într-un sătuc din regiunea Reazan, în familia unui profesor și a unei sore medicale. Niciodată nu mi-am închipuit că voi deveni scriitor, că voi fi gratulat cu numeroase premii importante, că scrierile mele vor fi traduse în 14 limbi și că voi fi primit de diverși președinţi și persoane politice de cel mai înalt nivel.

Dar așa s-a întîmplat. Cu atît mai mult mă uimește acest fapt, cu cît de un deceniu deja sînt adept al opoziţiei ruse și fac tot ce-mi stă în puteri ca actuala putere să iasă din scenă. Pe mine, această putere mă indispune categoric.

Lucrul acesta nu mă împiedică să public cărţi. Cu alte cuvinte, dacă organizez un miting sau un pichet, sînt arestat, dar dacă scriu cărţi, n-are nimeni din ierarhiile puterii treabă cu asta. Bănuiesc că acolo nu se citește și ei nici nu-și dau seama ce sensuri ascund cărţile în ele și ce rău le pot provoca.

 

Cum se explică faptul că tu, copil dintr-o familie de intelectuali, ai ajuns să te înrolezi în trupele OMON?

Mă gîndesc că e o firească tradiţie rusă la mijloc. Mihail Lermon­tov, Lev Tolstoi – cine au fost ei? Copii din familii de intelectuali, filologi la bază, care au devenit ofiţeri și au participat la procesul de „exterminări” din Cecenia. Astfel, nu văd nimic deosebit. În Rusia, atîţia scriitori au ţinut arma în mînă, încît ar fi și ciudat să fie luat ca paradox cazul meu.

 

Zahar, aparţii ultimei generaţii de oameni sovietici, a căror patrie s-a dus pe apa sîmbetei. Acum, se pare, cei împrăștiaţi în cele patru zări doresc să refacă o nouă patrie. Ce simţi acum, la scurgerea a două decenii, în raport cu acea patrie? În afara nostal­giei, care ne încearcă din cînd în cînd, cum mai vezi acea patrie? Care este înţelegerea ei?

Gîndesc că a fost un uriaș proiect de natură utopică – URSS. Pentru o utopie (iar utopia este aprioric de neatins!) s-a obţinut un maximum cu putinţă. URSS a fost, oricum ai răsuci-o, una din cele două mari puteri mondiale. Cu o ideologie specifică, cu o mitologie și o cultură particulare, cu o bază tehnologică (mai ales militară) covîrșitoare. E inutil să negăm asta.

Dar, în virtutea unor circumstanţe diferite, ţara aceasta s-a îndo­pat și s-a sufocat cu sînge. Nu a putut exista doar în virtutea faptului că Dumnezeu există. Iar dacă Dumnezeu există, astfel de lucruri nu pot să nu lase urme. Dacă URSS nu s-ar fi transformat de cîteva ori, de-a lungul istoriei sale, într-un carnagiu global, aș fi fost îndreptăţit să consider acest stat ca cel mai bun din cîte au existat.

 

Care din epocile literare îţi este aproape și faţă de care manifești un interes sporit? În ce vremuri – ţară – atmosferă ai vrea să trăiești?

Mă simt bine în aceste vremuri și în această atmosferă, nu mă plictisesc. Mai ales cînd îi am alături pe tovarășii mei de breaslă, mai vîrstnici – Andrei Bitov, Valentin Rasputin, Eduard Limonov. Oricare dintre aceștia e îndreptăţit să ia Premiul Nobel pentru li­teratură, deși nu e sigur că se va și întîmpla, dar aici funcţionează motive de natură politică, nicidecum culturală.

În ceea ce privește epoca literară care-mi captează atenţia, aceasta este „Epoca de argint” din Rusia, atunci cînd decadenţii chemau la o revoluţie în Rusia – și aceasta chiar a avut loc. Apoi, simbolismul rus, Blok, Briusov, futurismul rus, Maiakovski și Hlebnikov – toate aceste fenomene m-au sedus încă din copilărie.

După care vreau să amintesc literatura postrevoluţionară, indi­ferent dacă era sovietică sau antisovietică. Mihail Șolohov, Leonid Leonov, Vladimir Nabokov, Gaito Gazdanov – sînt niște titani ai literaturii. Trebuie să fiu înţeles bine, aceștia erau niște titani pe măsura celor din Antichitate sau din perioada Renașterii.

 

Zahar Prilepin, cum găsești procesul literar contemporan? Ce aspecte ale acestuia și ce scriitori te atrag mai mult? Poate că sînt lucruri pe care le respingi și, dacă e așa, de ce anume?

Nu mă pot pronunţa decît asupra procesului literar din Rusia – pur și simplu, nu reușesc să ţin pasul cu altele.

În Rusia s-a încheiat procesul de ironizare a moștenirii sovietice și a apărut un curent numit „noul realism”. Mai exact, a apărut o generaţie care dorește să discute despre lucruri serioase și să nu mai bată pasul pe loc, desfăcînd firul în patru și punînd la zid puterea sovietică, moartă deja de 25 de ani. Personal, pe mine mă bucură acest fapt. Am citit tone de literatură pe tema vieţii înfiorătoare din URSS. Nu mă mai interesează. Vreau să continui să trăiesc.

Îmi place foarte mult proza lui Mihail Tarkovski, Aleksandr Terehov, Serghei Șargunov. Vreau să cred că textele lor se vor traduce, cîndva, și în România.

 

Ce îţi place să citești din literatura rusă? Dar din cea universală? Ce scriitori au avut o înrîurire asupra ta?

Lev Tolstoi, în primul rînd, cu Anna Karenina. Thomas Mann – Iosif și fraţii săi. Jonathan Franzen, cu al său – Corecţii. În realitate, aș putea să numesc zeci de scriitori, risc să vă copleșesc cu preferinţele mele.

prilepin_a.vklvsk-ernu

Una din temele care te preocupă, și pe mine deopotrivă, este cea a necesităţii revizuirii canonului literar rusesc. Amîndoi sîntem de acord că există cărţi și autori ai secolului XX care sînt subestimați pe nedrept și, dimpotrivă, există alţii care ocupă niște locuri ne­meritate. De pildă, pentru mine, Andrei Platonov încă nu și-a ocupat locul pe care-l merită pe deplin, iar pentru tine – Leonid Leonov, despre care ai și scris o monografie. Cum te poziţionezi în această chestiune?

Privesc această problemă cît se poate de simplu. Nu trebuie deloc să vedem istoria literaturii sovietice a secolului XX ca pe o istorie a înfruntării dintre scriitori și putere. Scriitorul are dreptul la o atitudine diferită faţă de putere, nu datorează nimănui explicaţii – decît că trebuie să scrie texte bune!

În realitate, situaţia este de așa natură, că, dacă el a ţinut piept puterii, atunci capătă dreptul să intre în panteonul sfintei literaturi, iar dacă a „colaborat” cu aceasta, trebuie să piară din faţa ochilor, nici urmă să nu rămînă din memoria lui. Această dihotomie sărăcește chipul literaturii și, în ultimă instanţă, aceasta din urmă se substituie politicii și dictatului liberal.

Bag seamă că aceste lucruri au atins și literatura din „lagărul socialist”, lezînd autorii „progresiști” și din ţările occidentale. Des­igur, în acea epocă s-a scris și multă literatură proastă, dar astăzi cantitatea acesteia nu e cu nimic mai prejos, pe de-o parte, iar pe de alta, riscăm ca, împreună cu apa, să dăm afară și copilul…

De pildă, în Ţările Baltice i-au marginalizat pe toţi scriitori so­vietici de prim rang, dar nu au reușit să pună în loc nimic cît de cît apropiat ca valoare. Paradoxal!

Drept consecinţă, aș spune că nu canonul trebuie revizuit. Trebuie ca, atunci cînd luăm în discuţie literatura, să lăsăm ideologia dincolo de bord. Ideologia nu este nicidecum o măsură a darului literar.

 

În literatura rusă actuală predomină o oarecare superficialitate. Este acest fapt un regres sau e un progres totuși? Sondarea sensu­rilor, afundarea în esenţa lucrurilor separă oamenii, îi dezbină, invită la meditaţie și filozofie, determinînd însingurarea (singu­rătatea). Cărţile tale dezbină oamenii sau îi apropie, ce crezi? Sau coeziunea umană nu este o temă care te preocupă?

Cînd scriu cărţi, mă gîndesc cel mai puţin dacă acestea dezbină sau apropie oamenii. Dar mi se pare că orice lucru bine făcut – în sensul că nu conţine sămînţa răului – nu are nicidecum capacitatea de a scinda oamenii. Am scris cîteva cărţi care, în opinia mea, au spulberat contradicţiile dintre discursul liberal și cel patriotic din Rusia, care păreau de netrecut pînă acum. Am formulat o serie de interogaţii la care va trebui să găsim răspunsuri, și asta nu va fi deloc o muncă prea ușoară pentru puterea actuală.

În ce privește „superficialitatea literaturii ruse”, nu trebuie să uităm că, în toate vremurile, beletristica și literatura bulevardieră erau mai gustate decît literatura clasică. Boborîkin și Verbiţkaia erau infinit mai citiţi decît Cehov. Aţi auzit de Verbiţkaia?

Nu pot fi de acord că romane precum Podul de piatră al lui Aleksandr Terehov sau Ostromov de Dmitri Bîkov sînt superficiale. În vremurile noastre s-au scris cărţi foarte importante și profunde.

 

Zahar Prilepin, pe lîngă faptul că ești un scriitor notoriu, un intelectual angajat politic, ești capul unei familii numeroase. ÎLa ultima noastră întrevedere, la Torino, cînd ţi-am zis că am un copil, mi-ai spus un lucru extrem de interesant: „Niciodată să nu te gîndești la bani, doar să te bucuri că ai un copil, banii vor veni de la sine; fiecare copil sosește pe lume cu anumite resurse financiare, iar părinţilor nu le rămîne decît să-l îngrijească și să se bucure de această nouă viaţă”. Afirmaţia ta conţinea ceva mistic, mult optimism și generozitate faţă de minunea supremă care este viaţa. Cum ţi-ai format această viziune?

E vorba doar de experienţă, nimic mai mult. Ţi-am spus atunci exact aceste cuvinte: „Fiecare copil se naște cu propria pîine”. Poate că am avut noroc, dar nu pot uita că, atunci cînd soţia mea era gravidă pentru prima oară, eram foarte săraci și mai eram și noi înșine niște copii, dar am ieșit la lumină. Iar cînd a rămas gravidă pentru a doua oară, – nu eram mai puţin săraci , și se putea spune despre noi că doar din inconștienţă am făcut acest pas: să avem al doilea copil. Apoi viaţa noastră s-a redresat. Nu am devenit bogat, dar au început să apară niște bani, am început să lucrez în jurnalistică. Mi-a apărut prima carte. După care a venit al treilea copil, nici atunci nu eram încă un scriitor cunoscut, era riscant să-mi asum această responsabilitate a unei familii numeroase… dar fix atunci au început să curgă premiile, ofertele din lumea filmului, precum și alte oportunităţi.

O vreme am savurat roadele acestor succese, dar la un moment dat starea mea financiară a dat chix. Ziarul la care lucram a dat faliment, m-am pomenit cu datorii enorme – eram într-o situaţie fără ieșire. Exact în acea vreme, am aflat că soţia mea va fi mamă pentru a patra oară. Un timp am fost copleșit de gravitatea situaţiei. Nu aveam soluţii, cum să scap de datorii. În acest moment mi s-a decernat premiul „Supernaţbest” (Premiu instituit după anul 2000, pentru a desemna „Cartea deceniului”.)  – 100 000 de dolari.

Desigur că acesta a fost colacul meu de salvare, acum îmi redre­sez afacerile, termin de scris o nouă carte, negociez vînzarea ei și lucrurile merg mai departe.

Aceasta este, desigur, o schemă simplificată. În viaţă s-au în­tîmplat multe, dar mai presus de toate eu lucrez, lucrez zilnic. Cu toate astea, simt că nu sînt lăsat în pace, că cineva mă scrutează în permanenţă și că sîntem urmăriţi cu toţii. Înţelegi?

 

Ești cel mai premiat scriitor rus din ultimii ani. Ce înseamnă pentru tine aceste premii? Ţi-au influenţat viaţa și cariera?

Au influenţă, desigur, și asupra vieţii, și asupra vînzărilor de carte – este indiscutabil. Oamenilor le vine greu să se orienteze în lumea literaturii, de accea ei achiziţionează cărţile despre care se vorbește. Este absolut firesc.

De curînd am publicat romanul Maimuţa neagră. Era în topul vînzărilor pe locurile 5-7 – pentru că am deja un renume. Dar imediat ce mi s-a decernat premiul „Supernaţbest”, conduc topurile cîtorva dintre cele mai importante librării din Moscova, în faţa lui Akunin și Uliţkaia.

E imposibil să subestimezi impactul premiilor, nu-i așa? Dar cel mai important este ca acestea să nu influenţeze direct stilul scrii­torului. Am cunoscut autori care, după ce au încasat un premiu, încep să te salute cu două degete sau să privească de sus în jos cu o expresie indolentă. Este caraghios. La anul se vor decerna cinci pre­mii la cinci scriitori din noua generație – probabil că aceste lucruri vor ieși iar la suprafaţă.

Succesul literar nu este un dar permanent. La evoluţia lui se lu­crează îndelung. Doar premiile nu sînt totul. Trebuie să-ţi dăruiești întreaga viaţă.

 

Cîțiva eroi ai cărților tale se pare că nu-și imaginează viața fără război. Tu însuți ai trecut prin războiul din Cecenia. Cum vezi tu politica națională a Rusiei? Ce înseamnă pentru tine războiul?

Eroii cărţilor mele, din cîte-mi dau seama, doresc să-și irosească masculinitatea, dacă sînt bărbaţi, și feminitatea,dacă sînt femei. Pentru că în om, mai exact spus, în bărbatul rus, aceste energii nu trebuie să fie sedentare, osificate, căci ele duc la beţie, la exces taba­gic și omul moare de atac de cord la 45 de ani. El are nevoie să fie antrenat în lucruri măreţe, dacă nu să lupte, atunci să contribuie la construcţia unor centrale electrice, să desţelenească noi pămînturi, să zboare în cosmos, să îmblînzească rîuri de munte… Uneori, mai și luptă, e ca un dat.

Dar politica naţională a ţării mele mă nedumerește. Atunci cînd politica externă este dictată doar de raţiuni monetare, nimic bun nu e de așteptat. Pentru că, dacă lista de principii care o definesc se axează pe „felul în care va reacţiona SUA” sau pe „acest lucru va fi reflectat în preţul ţiţeiului”, asta nu pare a fi deloc o politică naţio­nală. Ea reprezintă politica naţională a unor oameni de afaceri care se află în fotoliile din Kremlin. Campania din Cecenia a avut un caracter absolut odios, pe fun­dalul unei corupţii totale și al ticăloșiei de care a dat dovadă vîrful piramidei politice.

Avatar

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A publicat cărțile: Născut în URSS (2006), volum ce a primit premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, "Ultimii eretici ai Imperiului" (2010), " Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc." (2010, împreună cu Bogdan Alexandru Stănescu), "Intelighenţia rusă azi" (2012) și "Sunt un om de stânga" (2013).


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *