Mi-ai putea explica o frază pe care ai spus-o recent: „Doresc cu deosebire să fiu un scriitor viu și să incomodez cît mai mult cu putinţă”?

Am spus multe de-a lungul timpului… Trebuie revăzut contextul în care am pronunţat acea frază.

Viu, în accepţiunea mea, este să rămîi dubitativ, neanchilozat – unul care să provoace cele mai variate emoţii. Tocmai pentru că sînt viu, numeroși oameni resimt faţă de mine o iritare, care se trans­formă în ură, pentru că sînt ceea ce sînt și spun ceea ce gîndesc.

Nici eu nu-i am la inimă. Tocmai această reacţie doream să le-o provoc.

 

Ai afirmat că Limonov, liderul fostului Partid Naţional-Bolșevic[i] – unul dintre scriitorii și politicienii cei mai contra­dictorii – este mentorul tău.

Consecvenţa, curajul, talentul literar și uman absolut ieșite din comun. De cincisprezece ani de cînd îl cunosc, niciodată nu mi-a fost rușine de acest lucru. Este pentru mine ca un al doilea tată. Pot să am de mii de ori divergenţe cu el, să nu fiu de acord cu opiniile sale, dar, Dumnezeule Mare, de-aţi ști cît de rari sînt oamenii din politica rusă care nu pot fi cumpăraţi, cît de rari sînt scriitorii care nu se tem de nimic!

 

Ești foarte activ în politică. De ce ai ales acest drum, ce înseamnă acest domeniu pentru tine? Nu ar fi fost mult mai comod să te fi dedicat exclusiv literaturii?

Cînd voi constata că în ţara mea lucrurile au intrat pe făgașul normalităţii și voi înţelege că nu mai am temeiuri să cred că ea va dispărea ca entitate geopolitică în următorii 25 de ani – atunci abandonez definitiv politica. Mă ocup de politică exclusiv din teamă pentru viitorul copiilor mei. În ce fel de ţară vor trăi ei? Asta mă preocupă. Doresc ca ţara asta să fie una normală.

Doar prin intermediul literaturii, astfel de chestiuni nu pot fi soluţionate.

 

Nu-mi este foarte limpede apropierea ta de fostul Partid Naţio­nal-Bolșevic. Cine sînt membrii lui și ce vor ei? Cum s-a făcut că te-ai apropiat de aceștia?

Ideologia naţional-bolșevică a fost „inventată” de emigraţia „albă”, încă din anii ’20 ai secolului trecut. Se dorea o apropiere a intereselor naţionale ruse de bolșevism și astfel s-a născut o sinteză destul de ciudată.

Primii naţional-bolșevici erau „pasagerii” literari ai revoluţiei – Serghei Esenin, Aleksei Tolstoi, Boris Pilneak… Mihail Agurskii[ii], cel mai important cercetător al naţional-bolșevismului, a detaliat aceste aspecte.

Iar eu, ca un împătimit al literaturii și mai ales al celei din perioada de care am vorbit, nu am putut alege o altă ideologie decît aceasta. Desigur, atunci cînd a apărut Partidul Naţional-Bolșevic, am ales să mă alătur acestuia, lucru pe care nu l-am regretat niciodată. Cu timpul, acest partid a fost învinuit de nazism și extremism, dar, vă rog să mă credeţi, astea sînt aberaţii.

Partidul Naţional-Bolșevic (Naţbol) este o organizaţie tînără, aprigă, cu vederi depline de stînga, foarte creatoare și deosebit de vie (în sensul de mai sus). Nu există nici o altă formaţiune, în Rusia, în care mi-aș fi dorit să fiu.

 

Una din tezele Naţbol-ului este strămutarea capitalei. Mi-ai vorbit în repetate rînduri despre asta. Ce înseamnă, de fapt, această necesitate? Unde ar trebui să se mute ea și care este raţiunea acestei mișcări?

Rusia stă într-o rînă – toate resursele sînt concentrate în Mosco­va, totul se face și se desface aici, unde se hotărăsc toate. Dar, dacă privim pe hartă, există niște spaţii enorme spre Răsărit. Riscăm ca aceste teritorii să devină depopulate. Oamenii pleacă de acolo, iar ele nu rămîn goale – se stabilesc chinezii.

Deci capitala trebuie strămutată dincolo de munţii Ural, pentru a schimba centrul de greutate al ţării, în caz contrar, ea riscă să se rupă în două bucăţi. În cele din urmă, ar fi folositor ca funcţionarii statului să mai aibă și ceva probleme cu confortul – s-au instalat deosebit de comod acolo unde sînt. Dacă ar lucra la ger, mai departe de Europa, probabil că le-ar face bine…

 

De ce crezi că oamenii de cultură, cei de 40-50 de ani, au cedat în faţa puterii, au cedat tentaţiilor ei? Nu vorbim tocmai de generaţia care ar trebui să fie conștientă de ce înseamnă lipsa libertăţii…? Doar a experimentat cenzura…

Această generaţie de scriitori a nimerit într-un siaj temporar foarte ciudat. După anul 1985 a revenit multă literatură cîndva in­terzisă și, sub avalanșa acesteia, literatura celor în jur de 40 de ani s-a pierdut pur și simplu. Depuneau eforturi mari pentru a se face vizibili, doreau să corespundă vremurilor, dar nu le-a ieșit nimic, s-au văzut daţi la o parte de generaţia lui Bulat Okudjava și Andrei Voznesenskii Evgheni Evtușenko, care erau pe copertele revistei Ogoniok[iii]. În concluzie, cei de 40 de ani au pierdut trenul… Din acea generaţie au rămas două-trei nume, atît. În privinţa relaţiei cu puterea, toată treaba stă așa: nu aveau nici talente speciale, nici nu au avut de suferit prea mult de pe urma puterii. De aceea, nici nu au luat șuturi, nici nu au avut motive să o iubească. Prin urmare, nu e deloc inexplicabil că au ales să se îmbrăţișeze cu actuala putere. Pelevin spunea că scriitorul are un orgoliu răutăcios și pizmaș. Cu toţii sîntem așa, iar acest fapt explică în multe privinţe comporta­mentul scriitorului. Este cea mai mare piedică lăsată de Dumnezeu: din cauza orgoliului specific, intelighenţia rusă devine insidioasă, colaboraționistă și ticăloșită.

 

Relaţiile dintre ceceni și ruși au fost mereu tensionate. Există, în definitiv, vreo soluţie pentru „chestiunea cecenă”?

Cecenia este indicatorul stărilor statului rus. Imediat ce impe­riul dă semne de îmbolnăvire, acolo încep acţiuni separatiste. În 1917, după 30 de ani de liniște, cecenii au trecut prin foc și sabie populaţia rusă din orașul Terek. Apoi, bolșevicii i-au redus la tăcere pînă la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Am destule cunoștinţe care în epoca sovietică mergeau la Groznîi în vacanţă, la odihnă. Rușii trăiau în pace cu cecenii și lucrurile erau firești. Imperiul asigura liniștea, prin forţa masei sale, prin stabilitatea sa socială. Și nu ar fi avut loc nici un război, dacă politicienii nu ar fi delăsat ţara la începutul anilor ’90. Astăzi, lucrurile stau așa: în orice manual se poate citi cum întreaga regiune a Icikeriei a fost supusă exterminării etnice, după metoda lui Beria. Nu e deloc dificil să se afle cine a participat la operaţiunile militare de partea combatanţilor ceceni. Cu toate astea, nimic nu se întîmplă în acest sens. Actuala putere din Rusia nu e capabilă să găsească o soluţie la „problema cecenă”. Asta va duce, în continuare, la moartea cîtorva mii de tineri ruși pe an. De-a lungul întregului mandat al lui Putin.

 

Poţi da o notă actualei politici externe și interne din Rusia? 

Mi se pare că a devenit deja de bonton să se discute aceste ches­tiuni în ultimul deceniu. În 1996 aveam motive să pronunţ și să strig lucruri deranjante. Atunci ele aveau o altă rezonanţă, reală, pentru că oamenii care aduceau critici puterii erau în minoritate. Atunci cînd spuneam și scriam astfel de lucruri în ziarul Limonka[iv],eram ţara, dar sigur ei nu sînt capabili so schimbe, nu au puterea necesară. Nu au nici suficientă nebunie, nici pasiune ca să contribuie la o „revoluţie venită de sus”.

Acum pot înjura puterea și balerinele, regizorii renumiţi, chiar și crainicii de televiziune… Nu am nici un chef să mă repet, dar consider cu tărie că politica rusă actuală este total distructivă. Singurul lucru cu care nu pot fi de acord cu colegii mei este acela că ei văd o diferenţă de fond între Dmitri Medvedev și Vladimir Putin. Eu nu văd nici una. Nu am nimic nici împotriva lui Putin, nici a lui Medvedev. Desigur, nu se poate spune că aceștia doi sînt captivii situaţiei în care se află; tocmai de aceea anume sistemul are nevoie de o transformare radicală, ne­miloasă, totală. Dar pentru aceste ţeluri e nevoie de oameni cu un „suflu” infinit mai mare.

Dacă în Rusia există o cvasielită anchilozată – tot ea va conduce și mai departe. Una dintre particularităţile vieţii poli­tice din Rusia este previzibilitatea acesteia. Lumea știe că în Rusia se fură și se spoliază, la fel cum se știe că Parlamentul nu e un loc de dezbateri; orice acţiune este imposibilă fără consimţămîntul funcţionarilor de stat. Unii susţin că trebuie să ne construim viaţa în datele situaţiei existente. Îmi este scîrbă de cum stau lucrurile. Urăsc să trăiesc astfel și nu doresc să fie în continuare tot așa.

 

Atitudinea ta faţă de oligarhii ruși. Faţă de Prohorov, de pildă…

În general, numai de bine. De fapt, am o atitudine defavorabilă în faţa ideii de oligarh, dar persoanele particulare îmi sînt simpatice. Dar mă scot din sărite cei la care domină doar legitimitatea proprie, sentimentul animalic al dreptăţii personale. Sînt însă și oameni reflexivi, cu discernămînt. Nu că și-ar pune neapărat problema „rectitudinii” propriilor bogăţii, ci încearcă să pună ordine în pro­pria morală, doresc o racordare cu viitorul ţării în care trăiesc, cu viitorul. Sînt oamenii vremurilor noastre, care au nimerit în niște condiţii specifice.

 

Dar cum te raportezi la Hodorovski?

Cu o mare simpatie. Pentru destinul său mare și deopotrivă tragic.

 

Crezi în socialism?

Convingerea mea fermă este următoarea: oricîte tentative de a construi socialismul s-ar solda cu insuccese, ideea socialismului are șanse și trebuie să se materializeze. Socialismul – opera timpu­rie a fraţilor Strugaţki. Așa este pentru mine. Oamenii trebuie să tînjească după o extindere a spaţiului cultural și cosmic. Trebuie să viseze la ce este imposibil, inimaginabil. Și nu doar să viseze, ci să-și transpună asta în realitate.

 

Urmărești știrile?

Nu. Pe Internet de-abia intru, iar la televizor nu mă uit deloc. Mă străduiesc să trăiesc în afara acestui context. M-am ocupat prea mult de acest domeniu și știu că, dacă li se va întîmpla ceva celor dragi sau apropiaţi mie, în mod clar voi fi sunat. Dar urmărirea contex­tului politic nu mă ajută cu nimic, nici nu mă face mai deștept. Am un prieten apropiat – minunatul jurnalist Oleg Kașin. El trăiește cu adevărat în acest flux informaţional și e conectat cu tot soiul de „Twitter”-ere. În timp ce vorbești cu el, scrie diverse mesaje… Asta este viaţa lui, în acel mediu se simte în apele lui. Eu mă simt străin acolo, mie îmi place mult mai mult cînd în jurul meu se joacă copiii, cîntă muzica. Iar să stau pe Internet și să urmăresc cine ce a spus nu mă pasionează deloc.

 

De ce crezi că Occidentul gustă acele opere din Rusia în care aceasta apare ca un loc barbar, înfricoșător?

Dacă tu crezi că atitudinea asta este doar faţă de Rusia, te înșeli. Occidentul are această aplecare faţă de oricine. Merg adesea în Europa și observ că Rusia nu mai este o temă prea interesantă. Deși „bucatele preferate” din Rusia sînt anume veștile proaste!

 

Nu crezi că acţiunile unora dintre personajele tale sînt cam aiurite, cam lipsite de sens?

Am convingerea că evenimentele care schimbă și organizează această lume, făcînd-o bună pentru viaţă, sînt, toate, iraţionale. Ce era raţional în faptele lui Hristos sau în ale Apostolilor Săi? Sau în cele ale primilor creștini? Dacă e să ne raportăm la istoria Rusiei, ce învăţăminte putem desprinde din acţiunile decembriștilor sau din scrisorile lui Herzen către Ogariov? Ce era raţional în comunităţile inspirate de învăţăturile lui Lev Tolstoi sau din comportamentul eserilor? Totul era inexplicabil, nemaiauzit. După care, aceste ma­nifestări lipsite de sens au schimbat faţa omenirii. De aceea, cred că ceva mai conștient decît comportamentul iraţional al acestor tineri nici nu există în Rusia. Este singura îndreptăţire a cuvîntului poli­tică. Politica e acel ceva pentru care trebuie să plătești cu întreaga ta fiinţă, fără rabat. Politica, asemenea copiilor și nevestelor, nu se decide aici, ci în ceruri. Acolo se „calculează” cantitatea energiilor consumate și, în consecinţă, se întîmplă lucrurile.

 

Literatura și politica există fiecare separat sau contopite?

Ei, încerc ca acestea să-și păstreze o oarecare independenţă. Poli­ticianul, a priori, este o fiinţă mult mai rudimentară, mai brutală, mai cinică. Ca scriitor, sînt plenar. Ca individualitate publică, am posibili­tatea să mă exprim doar într-un mod succint, telegrafic, frontal – ceea ce face ca persoana mea să devină, conștient, mai sărăcăcioasă.

 

Ce ai fi făcut dacă nu erai nici literat, nici activist politic? Ce cale ai fi ales?

Același drum. Doresc să am parte de cît mai mulţi copii și ca toţi cei dragi să fie fericiţi. Preocupările mele, fie că e vorba de literatură, de politică sau terenul de luptă, nu au prea mare importanţă. Mă identific întîi ca om, tată și fiu, și nu ca scriitor. Scrisul este doar o modalitate de a-ţi formula relaţiile, raporturile cu lumea și viaţa. Dar pot fi și alte căi.

 

Care e problematica esenţială pe care o transmite deceniul de după 2000 celui în care am intrat?

Moștenirea principală a lui 2000 este simplificarea și schematizarea la minimum a discursurilor culturale și intelectuale. S-a văzut foarte limpede că în Rusia nu există nici un contract social între putere și mase, între intelectual și putere. În locul acestora, există tot soiul de simulacre de întîlniri, lipsite de noimă, unele cu caracter personal, altele sub forma unor evenimente de proporţii, mereu bine regizate. În Rusia actuală, însuși sensul cuvîntului „intelighenţie” este lipsit de orice noimă. Rusia contemporană fie se raportează la oamenii care au milioane de dolari, fie nu se raportează la nimic. Asta este moștenirea pe care o ducem în spate spre deceniul în care am intrat…

 

Ai fost în România. Mi-amintesc că te-a impresio­nat Casa Poporului (Palatul lui Ceaușescu). Ce emoţii ţi-a trezit aceasta? Dar România, în general?

România mi-a trezit emoţii dintre cele mai alese – este foarte vie, prietenoasă și frumoasă.

În privinţa Casei Poporului, e de spus că ador arta imperială, îmi plac lucrurile făcute bine, monumental, astfel încît să ecraneze jumătate din orizont. Poate că la voi acest monument proiectează alte semnificaţii, cu o altă încărcătură politică, care pentru mine rămîn nedeslușite.

Multora le-a creat un imens disconfort și construcţia Imperiului Roman, de pildă. Încărcătura aceea s-a pierdut cu timpul, dar arhi­tectura a rămas – ceea ce mie îmi provoacă trăiri aparte.

Casa Poporului este o istorie a ţării, îmbălsămată în arhitectură. Conotaţiile ei negative se vor șterge cu timpul, iar Casa va dăinui. Este inevitabil. Și este firesc să se petreacă astfel.

Mi-amintesc că am băut și vodcă în unul din balcoane. Și ne-am simţit minunat.

 

Traducere: Vladimir Bulat

 


[i] După ce a fost scos în afara legii, partidul s-a transformat într-o formaţiune politică denumită „Cealaltă Rusie”, al cărei lider a rămas același Eduard Limonov.

[ii] Mihail Agurski (1933-1991) – disident, publicist, autor de cărţi publicate în samizdat, politolog, istoric, sovietolog, apologet al sionismului, doctor în slavistică, profesor la Universitea din Ierusalim, a publicat Ideologia naţional-bolșevismului, în 1980, la Paris. La baza studiului a stat teza sa de doctorat: „Rădăcinile naţionaliste ale Puterii Sovietice”, susţinută la Sorbona și editată în Rusia în anul 2003

[iii] Una dintre publicaţiile săptămînale de mare tiraj, care a avut un impact definitoriu în perioada perestroikăi. Pe lîngă revistă, apăreau suplimente de proză și poezie, sub formă de cărticele de buzunar, care se publicau în tiraje astronomice, astfel că scrierile apărute în această colecţie aveau o foarte largă audienţă.

[iv] Publicaţia oficială a Partidului Naţional–Bolșevic

Avatar

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A publicat cărțile: Născut în URSS (2006), volum ce a primit premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, "Ultimii eretici ai Imperiului" (2010), " Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc." (2010, împreună cu Bogdan Alexandru Stănescu), "Intelighenţia rusă azi" (2012) și "Sunt un om de stânga" (2013).


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *