Cu Simona Popescu ar fi atatea de vorbit! Este printre putinii care traiesc cu adevarat poezia, este o profa care isi inspira studentii de la Litere sa faca lucruri faine, este o scriitoare minunata si, pentru cine o cunoaste, o persoana a carei prezenta schimba lucrurile in jur. De data aceasta, am vorbit cu Simona despre Gellu Naum, tinand cont ca ea este cea care coordoneaza aparitia Operelor si, bineinteles, datorita relatiei foarte speciale pe care a avut-o cu poetul suprarealist. Prin vorbele Simonei Popescu, ajungem sa cunoastem si noi putin din cine a fost Gellu Naum si sa-i citim poate mai profund poemele.

Spuneai undeva că îl simţeai pe Gellu Naum ca pe o ficţiune personală, a ta. Cum e acum, cînd îngrijeşti Operele complete?

Dacă am zis aşa ceva cîndva, am zis şi din prudenţă. Gellu Naum cel din cărţile mele este un personaj. În realitate, el avea o strălucire greu de închis între două coperţi. Acum aş reformula, ca să complic şi mai tare lucrurile: „Gellu Naum” este pentru mine şi parte din ceea ce aş putea numi… autoficţiune. Nu scriu decît despre scriitorii în care găsesc ceva sau care îmi aduc ceva din ceea ce sînt eu.

Ca să-l parafrazez, „citesc ca să (mă) recunosc, nu doar ca să cunosc”. „Recunoaşterea” e însoţită de o mare şi spontană bucurie, e ca o „iluminare”. Pe la 20 de ani, recunoşteam în cărţile lui vehemenţa tinereţii mele de atunci, o nevoie – a mea – de subversivitate, de luat lumea peste picior, de privit la ea peste umăr. Şi-apoi, cu timpul, am tot descoperit alte lucruri ale mele (da, ale mele!), le descopeream pe rînd, prin nu ştiu ce analogii – le descopeream cu alte simţuri, ale altei vîrste, altfel complexe (pentru simplul fapt că, de la un punct încolo, ai de-a face cu ceea ce se cheamă un trecut – trecutul fiind în mişcare, amestecat la mine cu prezentul şi chiar viitorul).

Sînt autori pe care îi citesc ca şi cum m-aş explica pe mine, pentru mine, prin ei. Explicaţia de care pomenesc e de natură poetică. Nu are scop, direcţie, e o necesitate care se leagă nu de narcisim, ci de o nevoie viscerală de a înţelege (supra)realitatea şi pe mine însămi ca parte a ei.

Gellu Naum, Alex Leo Serban, Oana Lungescu, Simona Popescu (sursa)

Cu ocazia unei editări, a scrierii unei prefeţe recitirea e cumva foarte concentrate  şi devine, de fiecare dată, o reîntîlnire, de fapt, cu Gellu Naum, o  repunere în scenă a celor două personaje din Salvarea speciei… (cartea mea despre el) care sînt o fată – eu la 22 de ani, poetă, postmodernă, să zicem – şi un poet de 74 de ani, suprarealist. În scenariile de care vorbesc, poetul rămîne pe loc, la aceeaşi vîrstă, fata, mai puţin… Ar fi interesantă o reîntîlnire cînd ei vor avea amîndoi aceeaşi vîrstă, 74 de ani! Cu siguranţă lucrurile se vor vedea şi altfel.

La fiecare nouă lectură găsesc lucruri noi – în ceea ce-l priveşte, în ceea ce mă priveşte, confirmări, reformulări, care nu sînt doar expresive. Se produc asociaţii, circuitări interesante. Citesc împreună cu el, ca şi cum ar fi prezent. E o senzaţie. Şi, ca atunci cînd dădeam pasienţe, dacă îşi arunca şi el o privire, ieşeau frumos cărţile de joc, una după alta, pînă la capăt.

Cît despre a doua parte a întrebării, nu avem de-a face cu Opere complete. Îi las pe alţii să se ocupe de asta. Eu am editat doar opera suprarealistă, fără să ies din regulile jocului colecţiei de la Polirom, care se numeşte Opere. Pentru acest prim volum, cel mai greu a fost greu să iau o decizie de editare. Cum să fac să evit repetarea unor poeme – reluate în volume diferite – fără să se piardă geometria variabilă a proiectului său literar, construit pe un principiu al iterativităţii? Mă gîndisem să dau şi un cuprins cu toate sumarele volumelor de poezie. Ar fi avut peste 20 de pagini.

În cele 12 pagini din Nota asupra ediţiei redau toată arhitectura poeziei suprarealiste a lui Gellu Naum. Nu a fost o muncă uşoară. Am acum, în plus, o şi mai mare preţuire pentru profesionalismul istoricilor literari, pentru îngrijitorii de ediţii critice. E, după ce termini treaba, ceva din sentimentul că ai „fixat vertigii”, ca să-l parafrazez pe Arthur Rimbaud.

Nici biografia nu a fost uşor de făcut. Mi-a fost de ajutor cartea lui Rémy Laville, Gellu Naum. Poète roumain prisonnier au château des aveugles, apărută în 1994, în Franţa. Atunci mi s-a părut prea „factuală”, m-a şi plictisit puţin, poate pentru că mi-erau cunoscute lucrurile despre care se vorbea, dar, recitind-o după 16 ani, am apreciat-o altfel. Uitasem, între timp, unele lucruri. Mi-am dat seama cu acest prilej că eu nu-l întrebasem pe Gellu Naum prea multe despre biografia lui concretă, pe mine mă interesa mai mult biografia lui poetică, dacă pot spune aşa. Îmi pare rău că n-am vorbit mai mult despre mama lui, despre familia lui, despre prietenii lui, despre copilăria lui, despre anii ’50, ’60. ’70.

1944 (sursa)

Crezi că ediţia aceasta ne poate aduce mai aproape de a-i înţelege proiectul, obiectul poetic?

Sper ca ediţia de faţă să lase să se vadă şi mai bine proiectul lui poetic. E o restituire a întregii lui poezii suprarealiste, adunată la un loc pentru prima dată. Iniţial, aş fi vrut să fie mai multe volume, nu m-am împăcat uşor cu ideea de a nu tipări fiecare poezie pe o pagină separată. Finalmente, am decis, împreună cu cei de la editură, şi din raţiuni „de criză”, ca totul să fie adunat într-un singur volum. Poate că e mai bine aşa, de data asta. Editarea lui Gellu Naum face parte şi dintr-un proiect al meu, legat de el. Mă bucur că am fost invitată să mă ocup şi de Opere, după ce am scris Salvarea speciei… sau Clava…, unde vorbesc cît se poate, cît se cuvenea să o fac, despre lumea lui, despre el.

 

Cum recomanzi să fie citită? Liniar, volum cu volum sau cu un traseu de lectura mai special poate?

Am pus un motto la prefaţă, chiar dintr-o poezie de-a lui. Sună aşa: „Sînt cărţi pe care numai vîntul ştie să le deschidă”. E bine să ne luăm, uneori, şi după vînt. Cine vrea să se ocupe de Gellu Naum cu adevărat trebuie să parcurgă însă, la un moment dat, tot traseul, volum cu volum. Altfel, sigur, poţi să citeşti oricum, de la sfîrşit la început – nu zicea el că „Abia pornind de la sfîrşit se poate înţelege/ mecanica nostalgică a întîmplărilor furia straturilor care ne premerg sau ne urmează”?

Am dat de profesori care, predîndu-l, se opresc strict la poezia lui de început. E o greşeală. E ca şi cum dintr-un pictor ca Picasso (după care Naum nu se omora deloc) te-ai opri doar la perioada lui „albastră”! În general, un autor e înţeles dacă îi înţelegi proiectul. Poţi să vorbeşti despre o poezie sau alta, despre o carte a lui sau alta, doar pe acest fundal. Ideea e că, după ce ştii despre ce e vorba, e foarte bine să continui să urmezi exemplul vîntului…

Dacă ar trebui să alegi Poemul lui Gellu Naum, care ar fi? Sau, mai precis, dacă i-ai sintetiza opera intr-un poem/text/frază a sa, care ar fi aceea?

Poate Eftihia…. Pentru că e un poem despre fericire (asta înseamnă eftihia!). Poate şi pentru că mi-a citit-o mie, am şi încercat să-l înregistrez (singura dată), dar n-a ieşit nimic (adică a ieşit o înregistrare cu două voci subţirele, de Chip şi Dale, conversaţia noastră de pînă la lectură). Poate Tăietorul de diamante, titlu pe care eu l-am propus în prefaţă ca metaforă simbolică a întregii lui poezii… Poate Copacul Animal, pe care îl consider un singur poem în secvenţe, cel mai apropiat de felul în care îmi construiesc eu poemele. Şi Tatăl meu obosit… pentru felul în care lucrează cu… pulverizarea (Poem pulverizat e un titlu al lui René Char). Şi cum aş putea să las deoparte Dimineţile cu Domnişoara Peşte? Uite, azi, cel mai mult îmi place versul „Tot restul se îngrămădea ca să absoarbă să amplifice”, iar dintre titluri Nepotul Lăcustei.

 

Ce înseamnă că pentru Naum suprarealismul era un mod de viaţă? Cum poţi trăi suprarealist?

Ca să trăieşti suprarealist, trebuie, vorba lui, „să ţi se întîmple nişte lucruri”. Cred că altfel n-ai cum să înţelegi. E ca şi cum ai vorbi despre culori unui orb sau despre Händel sau Radiohead (dacă vrei) unui surd. Multă vreme şi eu am privit mai degrabă cultural afirmaţia că „suprarealismul este un mod de viaţă” – pînă cînd am simţit ce înseamnă asta pe piele proprie. Suprarealismul nu se întîmplă doar suprarealiştilor! Poate că suprarealiştii îl caută, îl provoacă, îl aşteaptă mai mult decît alţii. Asta e tot! Altfel, orice poet adevărat intră în rezonanţă cu misterul lumii, cu poezia ei, suprarealitatea ei.

Cum poţi să fii suprarealist?, întrebi. Suprarealişti sîntem fiecare măcar atunci cînd visăm! Unii mai suprarealişti ca alţii! Unii sîntem atenţi la suprarealismul nostru (şi al lumii), alţii, nu. Asta e!

Cum te-a influenţat Gellu Naum, ce-a schimbat în modul tău de-a scrie sau de-a fi, de-a percepe lumea?

M-a dezlegat de un anumit mod de a citi literatura. M-a legat altfel de viaţă. Ceea ce m-a „influenţat”… exista deja în mine, altfel nu m-aş fi apropiat tocmai de Gellu Naum. Dacă m-aş fi apropiat de altcineva s-ar fi activat alte… simţuri. De pildă, poate latura mea teoretică… Aici nu sînt de acord cu Gellu Naum că “teoria strică omenia” (depinde de teorie, depinde de ce înţelegi prin asta, depinde cum o foloseşti).

Aş fi scris mai multe studii despre Starobinsky, despre Ihab Hassan sau despre Gilles Deleuze. Cred că mi-ar fi plăcut să scriu despre oameni de felul ăsta – şi mai cred că teoria poate fi un fel de literatură emoţionantă prin idei, prin inteligenţă, prin conexiuni, prin amplitudine. Într-un fel, foarte apropiată de poezie. Dar, dacă aş fi făcut asta, nu ar fi fost nici pe departe la fel de interesantă viaţa, viaţa mea. Suprafaţa mea expresivă, ca să zic aşa, nu seamănă cu suprafaţa lui expresivă, dar, dincolo de expresivităţi, există multe legături între noi. Nu vorbesc doar despre cele văzute de mine la el.

Mi-a spus cîndva nişte vorbe frumoase, pe care ştiu să le preţuiesc, despre Exuvii, de pildă. Despre Juventus. Cînd mi-a spus odată că eu sînt suprarealistă fără să ştiu, nu am dat atenţie, nu mă interesa să fiu, eu, suprarealistă. Suprarealismul era, pe atunci, ceva ce … “studiam”. Am înţeles mai tîrziu afecţiunea şi încrederea în mine cuprinse în această afirmaţie. Şi-apoi, suprarealismul e un dar continuu, nu e (doar) literatură. Asta e ceva ce am deprins fiindu-i atîta vreme aproape (lui şi Lygiei Naum). Cel mai important e poate faptul că amîndoi credem că Muntele Analog există în realitate (asta ca să trimit la cartea lui René Daumal, la metafora lui). Ne-am îndreptat spre el fiecare pe drumul lui. Dacă nu l-aş fi întîlnit pe Gellu Naum, poate nici nu m-ar fi interesat Muntele Analog. Chiar ar fi fost păcat.

Lygia si Gellu Naum cu Danda, fata Simonei Popescu (sursa)

Se poate citi Gellu Naum senzorial, aşa cum el însuşi mărturisea că citeşte?

Toţi oamenii citesc şi aşa. Adică nu ca nişte tocilari, nu ca unii care vrea s-o facă pe culţii, nu ca snobii care bifează şi ei ce spune “helita” de proximitate (folosesc h-ul lui Naum, e necesar!), nu pentru ceilalţi. Culthura se dizolvă, lasă loc stării asociative, pasiv-active. Se creează o stare de libertate, de bucurie. Eu cred că la asta nu poate ajunge decît o fiinţă pentru care cultura nu e… culthură. Naum era cineva care aflase multe din cărţi, era tobă de carte. Acum peste 20 de ani cînd am intrat prima dată în casa lui şi l-am întrebat ce e suprarealismul, mi-a arătat biblioteca. Abia mai apoi au venit poveştile… Cultura e o formă de creativitate, nu de negoţ culthural. Revenind la lectura senzorială… Simte şi corpul că citeşti, nu doar creierul! Corpul e foarte inteligent! Zic şi eu în felul meu, el o spune altfel.

 

Crezi că există şanse ca Gellu Naum să ajungă genul acela de poet de care vorbesc foarte mulţi, care e cumva cool, dar care e citit şi nu prea, să nu vorbim de înţeles/simţit?

S-ar putea ca unii să ia partea aceea care le creează lor senzaţia de… cool. Foarte bine. Naum era un suprarealist, un magician, un purtător de mister. Chiar era! Asta e deja fascinant, cool. Sînt unii care mai mult simt că sînt ei cool dacă le place Naum. Poate îi ajută cu ceva. Poate fi un început, oricum. Mai sînt şi ăia care vor să se dea cool, dar sînt din altă specie, n-au nici o legătură, doar se prefac. Pe ăştia eu îi văd cu ochiul liber. Nu îi simpatizez, dar să fie sănătoşi.

Acum vreo zece ani a apărut un tînăr poet la televizor, a spus că poezia lui Naum e frumoasă, chiar dacă nu se înţelege nimic! Era mare fan. Poate a mai progresat. Fiecare vede ce poate, înţelege pentru el. Sau nu înţelege, şi e mai bine să citească altceva. Important e să nu se prefacă, să nu mimeze. Poezia lui Naum, de la un punct încolo, mi se pare foarte limpede. O spun şi în prefaţă.

Mă simt apropiată de el şi pentru că exprimă  ceea ce gîndesc, într-un fel, şi eu. De pildă, ideea că nu există moarte, că nu sîntem doar prizonieri ai corpului, educaţiei, culturii, vîrstei noastre, că totul e în mişcare liberă, ca în vis. Cît despre poezie, în primul rînd el a găsit un „algoritm” prin care şi-a rezolvat problema de viaţă (şi de moarte). E un exemplu.

OK, Naum o fi cool, dar nu are nici o treabă cu vreo modă de sezon. E un om care a regîndit poezia, pentru că a regîndit realţiile lui cu ceea ce noi numi realitate, iar el suprarealitate.

 

Cum înţelegea Gellu Naum lumea?

Considera că e foarte important să fii atent. Atenţia de tip poetic îţi aduce multe, te pune în contact cu o altă dimensiune a realităţii, poate fi neobişnuit de interesant. Tot ce spun se exprimă prin fapte, concrete, profund poetice (adică neliniştitoare, bizare, foarte frumoase). Era cumva mistic, poate că singurul mistic pe care l-am cunoscut, singurul autentic, vreau să spun. Un mistic ascuns, fără ideologie, fără ritual sau mai ştiu eu ce. Avea supersiţiile lui legate de greşeală. Lupta lui zilnică pentru puritate mă impresiona. Încerca să repare continuu nişte greşeli, şi ale trecutului, poate. Înţelegea poezia ca ecou al poeziei lumii, vizibile sau invizibile, dar şi ca o “lucrare” a lui cu el însuşi. Îi aducea multă bucurie – bucuria aceea calmă, a descoperitorului care se face că nu ştie nimic.

Ce urmeaza în Opere? Cînd şi cum vor apărea?

Proza, teatrul,  şi încă un volum cu scrisori, manifeste, fragmente inedite.

———————————————————-

P.S. De cînd am primit întrebările tale, Cristina, am dat de alte versuri… preferate: „cîte nu se întîmplă în noi şi le uităm acolo ca într-un ghiozdan” sau „Celui ce doarme în trezie şi se abandonează uleiului din lampă i se arată numai lui lîna de aur” sau „deasupra prin tavane sfărîmate creştea în aer pomul luminos/ el n-avea crengi nici frunze dormea printre impulsii/ în beznele ştiutului”. Am dat de curînd peste un pom asemănător într-o poezie a lui Mircea Ivănescu. Poezia mea preferată pe ziua de azi se numeşte Clopotul. Ieri era, să zicem, O receptare a vieţii.

Între timp a avut loc şi lansarea de la Tîrgul de carte. Adela Greceanu spunea că, în prefaţă, am găsit o cheie de lectură care deschide mai multe uşi. Eu sper ca prefaţa mea să fie o cheie şi spre o uşiţă care duce la poezia mea, la mine. Mircea Martin mi-a făcut surpriza să vorbească şi despre mine, nu doar despre Gellu Naum. Vorbe frumoase. Îmi sugera şi să fiu mai prudentă în folosirea cuvîntului „suprafaţă” legat de Naum. Dar eu am făcut o pledoarie pentru… “adîncime” chiar în prefaţă. Întîlnirea faţetelor poetice ne dau o supra-faţă care nu are treabă cu ideea comună de suprafaţă! Ele au treabă cu diamantul despre care vine vorba într-o poezie ca Tăietorul de diamante. Diamantul are o adîncime egală cu strălucirea. Adîncimea e chiar strălucirea lui!

 

Dacă permite spaţiul, dat fiind formatul vostru generos, referitor la cum se citeşte Naum… Eu îl citesc pentru mine, astăzi, aşa:

 

NUMAI

 

Folosesc numai versurile lui

care îl conţin pe „numai”

şi care spun ce spun numai despre mine

în această reaşezare numai a mea

 

e numai un mesaj cotidian

nimic mai mult

vorbesc prin tine cu mine, spunea el

vorbesc prin tine cu mine, citind, spun eu

şi numai atît de ar fi, cititul,

şi e deja atît de mult…

 

Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine

(Ready made)

 

Numai fruntea va rămîne la locul ei gravă

poate că e mai bine să ştim numai ce ştim

poate că e mai bine să ştie numai cîte mai ştiu

Eram trişti fiindcă nu aveam pri­eteni ci numai fraţi

(Ştiţi există şi o pohezie ştiţi ea nu e numai animalică etc.)

Cineva auzea numai ce-i spunea motoraşul plasat în ureche.

Într-o bună zi am să reţin numai furia A

despre fragilitatea luntrii făcută numai pentru o per­soană

şi fiecare crede că numai el ştie lucrul acela pe care îl ştiu foarte bine şi alţii

şi ne gîndim la surdo-mutul care ştie numai un cuvînt şi rîde fiindcă nu-l aude

pe stradă rămăsese numai casa 34 în ea se petrecea aceeaşi scenă aceleaşi personaje

Oh se petrec atîtea momente

caligrafice dar ele pot fi

numai sugerate nu descrise

şi numai clătinarea cuvintelor te mai leagănă

unde e mai bine să rămîi filtru şi să răzbată prin tine numai ce se poate

oh s-ar părea că uneori acţionează numai o lamentabilă dorinţă de a fi iubit.

E necesar să ţinem seama de tot ce am rostit numai în treacăt în lunga noastră viaţă

în beznă numai ochii Tigrului luceau

dar dincolo unde e spaţiul suprimat şi scris numai pe hărţi pierdute

numai rareori ajungem

Celui ce doarme în trezie şi se abandonează uleiului din lampă i se arată numai lui lîna de aur

aceasta însă numai în vederea unei evadări trecută sub tăcere

să amintesc cîte ceva despre o zonă a clarităţilor haotice şi care lasă loc să treacă numai la ce-i menit să se strecoare prin ochiurile sitei

se arătau şi partea sfărîmată a luciului aflat la îndemînă şi ape veştejite şi rotiri care conţin numai respingeri şi se ţin deoparte

şi numai mîna stîngă mi se zărea prin ceaţă

şi mai e floarea EFTIHIA un fel de garoafă care nu există încă e numai un nume

dar va fi

astfel se împlinea revanşa unui coşmar fundamental

(pînă acum numai cuvinte)

şi noi stăteam în noi sub fulgerele liricoidale.

Pielea lor, dar numai atît, e uneori liberă

Ţie îţi trebuie numai curajul de a opta

nu poţi numai asta…

surîzi cînd înţelegi că am scris numai ca să te ajut

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


13 comentarii
  1. Alexe

    Esti obsedat de Simona Popescu ca femeie , nu ca poet , si om de litere ! Asta se citeste printre randuri , ganduri …

    Reply
  2. Teszter

    „Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine”: vorbe goale.

    „Într-o bună zi am să reţin […]
    şi fiecare crede […]”: WTF??

    „în beznă numai ochii Tigrului luceau
    dar dincolo […]
    numai rareori ajungem”: WTFF??

    „în vederea unei evadări trecutE sub tăcere”!

    Prezentul si trecutul se alterneaza haotic.
    Prea multi „numai” in al doilea text (de primul nu mai vorbim).

    Si nu ramii cu nimic la final. Chiar, ce/despre ce am citit?

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *