Bookaholic

Ștefana Czeller e din Iași și e ziaristă. Munca ei de zi o ține prin tribunale, pentru că acoperă domeniul justiției – dar seara, și în weekend, Ștefana abandonează piramida inversată și scrie ficțiune. Romanul ei, “Cerneală și sânge“, lansat în 2011, a fost primit extrem de bine, și i-a adus premiul pentru debut la Romcon 2012 și premiul pentru încurajare la Eurocon 2011. Mai multe despre ea poți citi pe blogul ei. Noi am întrebat-o despre ce, cum și când citește, despre science fiction, dar și despre cum te influențează, ca scriitor, experiența de jurnalist.

Ai publicat proză scurtă în nenumărate reviste. De ce ai publicat primul volum abia în 2011?

În primul rând, am început să scriu literatură târziu, după 30 de ani. Până atunci învârtisem doar în minte tot felul de istorii, iar într-o zi mi-am zis să le aştern pe hârtie, fără să-mi propun ca din asta să iasă neapărat ceva. Din momentul când am început să scriu şi până la cel al publicării romanului „Cerneală şi sânge” au trecut doar doi ani, ceea ce nu e mult. Iar povestirile, la care am lucrat în paralel cu romanul ori după terminarea unei prime forme a acestuia, mi-au dat nu doar ocazia să-mi definesc stilul, ci şi să intru în contact cu oameni de suflet din lumea literară, inclusiv cu cei care au transformat apoi „Cerneală şi sânge” din literatură de sertar în volum publicat.

Experienţa ta ca jurnalist pare să fi avut o contribuţie importantă în construcţia romanului, dacă e să ne luăm după firul lui narativ. Însă, înainte de orice, cât de mult a contribuit experienţa jurnalistică la formarea ta ca autor de ficţiune?

Cred că lecţia cea mai importantă pe care mi-a oferit-o un deceniu şi ceva de presă este că viaţa chiar bate literatura. Şi trebuie menţionat aici şi domeniul de unde aduc de atâţia ani ştiri, cel infracţional, fiindcă mi-a schimbat într-o oarecare măsură personalitatea şi atitudinea faţă de lume.

Am auzit tot felul de istorii sordide, dar şi amănunte îngrozitoare ale unor fărădelegi, am ascultat monştri umani găsind justificări pentru cele mai abominabile fapte. Au fost imagini de la locurile crimelor care m-au bântuit ceva vreme, dar şi momente când mi-am pus problema propriei siguranţe. Când faci asta zi de zi, trebuie să-ţi croieşti un fel de platoşă mintală ca să nu te afecteze. Să înveţi să înfrunţi răul, chiar să poţi zâmbi în faţa lui. Iar asta se reflectă, cred, în proza mea.

Cât de grea e trecerea de la proză scurtă la roman?

Păi, la mine a fost un fel de întrepătrundere a celor două. Lucram deja la roman când am pornit şi pe drumul prozei scurte. A fost, cred, o alegere potrivită. Am devenit mai conştientă de importanţa fiecărui cuvânt, a fiecărui amănunt ce ţine de personaje, de acţiune. Pe de altă parte, povestirile îţi oferă mult mai repede un sentiment al împlinirii, al rotundului. Romanul este un angajament de lungă durată şi inevitabil apare un moment când te iei cu mâinile de cap şi începi să te întrebi de ce naiba te-ai apucat de el.

Ce părere ai despre comunităţile de science fiction din România? Cât de importante crezi că sunt pentru debutul autorilor tineri?

Cred că autorii tineri au nevoie de încurajare, dar şi de cineva care să le spună când greşesc. Cenaclurile, premiile literare, posibilitatea de a publica în revistele online sau chiar pe hârtie de la noi sunt foarte importante, te ajută să străbaţi un drum care înseamnă multe îndoieli şi multă sudoare. În ultimii ani, viaţa SF-ului românesc s-a îmbunătăţit substanţial din punctul acesta de vedere şi nu putem decât spera la şi mai bine. Dacă mi-aş dori ceva, ar fi ca aceste grupuri de valoare, definite în general pe centre geografice, să lase deoparte orgoliile şi să conlucreze mai uşor.

Ce citeşti acum? Mai ai timp de lectură?

Din păcate, am tot mai puţin timp pentru lectură. Totuşi, găsesc firimituri de timp pentru lucrurile care-mi fac plăcere, iar lectura se va număra mereu printre ele. Citesc acum o antologie despre teroare şi supranatural editată de Nemira, care se intitulează „Inferno”. Având în vedere ce scriu, tema mi se potriveşte mănuşă.

Ai vreun autor străin preferat care încă n-a fost tradus în română?

Nu. Există însă autori destul de puţin întâlniţi în librării, cum ar fi Leonid Andreev, de a cărui proză m-am îndrăgostit în facultate şi care înseamnă mai mult decât „Jurnalul Satanei”.

Dacă ai putea să convingi orice autor să mai scrie o carte, care ar fi acesta şi despre ce ţi-ai dori să mai scrie?

Nu prea cred în astfel de demersuri. Mi-ar surâde mai degrabă ideea de a convinge istoria să fie mai îngăduitoare cu un autor pe care l-a secerat înainte de a-şi spune ultimul cuvânt. E o misiune potrivită pentru cineva atras de lumi şi cursuri paralele ale istoriei, nu? Ar fi minunat, de exemplu, ca Aleksandr Puşkin să nu moară în duel, apărând onoarea soţiei. Să-l vedem trăind până la adânci bătrâneţi şi oferindu-ne multe alte bijuterii în proză ca „Dama de pică”. Sau ca boala să nu-l răpună pe Jaroslav Hasek înainte de a termina „Peripeţiile bravului soldat Svejk”.

Cărui autor ţi-ar plăcea cel mai mult să-i iei un interviu? Care ar fi primul lucru pe care l-ai întreba?

Dintre cei în viaţă? Lui George R. Martin. L-aş întreba cine va supravieţui jocului tronurilor, dar mă tem că nu mi-ar răspunde. Saga „Cântec de gheaţă şi foc” ne va ţine pe noi toţi în suspans până la ultima sa pagină.

Care a fost primul autor de science fiction de care te-ai îndrăgostit? Care au fost cărţile care te-au făcut să te îndrăgosteşti de citit la modul general?

Prima carte la care abia aşteptam să ajung la ultima pagină, dar mă şi temeam cumva de momentul acesta, a fost „Cei trei muşchetari”. Am început să mă imaginez atunci în rolul lui d’Artagnan, ideea de a schimba istoria cu vârful spadei încă mă atrage. Cât priveşte literatura SF, am început, în gimnaziu, cu doi clasici şi vizionari ai genului, Jules Verne şi H.G.Wells. După ce am citit „Războiul lumilor” şi „20.000 de leghe sub mări”, eram deja prinsă în cârlig. Iar Van Vogt a pecetluit legătura între mine şi SF.

Ce cărţi ai vrea să laşi moştenire copiilor tăi?

E greu de răspuns, fiindcă sunt atâtea cărţi minunate! Cum poţi să alegi între Bulgakov şi Gogol, între Asimov şi Herbert, între Shakespeare şi Dickens, între Hugo şi Zola? Pe cine să dai deoparte dintre Rebreanu şi Caragiale, dintre Topârceanu şi Sadoveanu? Cred că le-aş lăsa moştenire în primul rând dorinţa de a descoperi lumi noi de cerneală şi i-aş lăsa pe ei să aleagă volumele.

Ce faci când nu scrii? Şi, mai ales, cât timp mai ai să scrii?

Când nu scriu şi nu citesc, ascult muzică, urmăresc filme poliţiste ori seriale science fiction/fantasy. Sau ies la plimbare, eventual cu aparatul de fotografiat la gât. Cum nu sunt o fiinţă nocturnă, iar cea mai mare parte a zilei o petrec la instanţe, la parchete ori la redacţie, în general am ajuns să scriu sâmbăta şi duminica. Mi-aş dori să am mai mult timp la dispoziţie, dar nu se va întâmpla aşa până când nu se cuminţesc infractorii. Iar asta e o posibilitate prea SF chiar şi pentru mine.

Pe unde te vedem/citim în următoarea perioadă?

Particip cu proză scurtă la câteva proiecte de antologii ce vor fi finalizate anul acesta, dar e mai bine ca despre ele să vorbească, la timpul său, editorul. Lucrez de câteva luni şi la o continuare a romanului „Cerneală şi sânge”, intitulată „Transformarea”. Am trecut de jumătate, însă am încetinit ritmul în ultima vreme, tot din cauza lipsei cronice de timp.