Daca tot am vorbit de carti numai bune de varat in sacosa de plaja, iata o carte pe care nu as pune-o sub nici o forma intr-o astfel de sacosa. Scotch, de Ioana Bradea, este un poem care curge greoi, lent, maniacal de descriptiv, despre un spatiu industrial in care nu se mai intampla aproape nimic.

Va mai aduceti aminte de Bagau? Exact, a fost prima carte a Ioanei Bradea, un roman pe care nu numai ca l-as indesa in sacosa de plaja a multora, dar pe care l-as reciti cu acelasi entuziasm, accese de ras si incantari spontane. Ce poveste, cat talent, ce ritm, ce sclipire! Nu ca acum sacosa de plaja ar fi o categorie care conteaza, nici vorba, insa Scotch e pur si simplu altceva. Mi l-am luat in amintirea lui Bagau, dar am dat peste alta voce, alta stare. Sa ma explic!

Din capul locului spun ca nu mi-a displacut Scotch, insa nici nu as recomanda-o oricui. Nu vorbesc aici de nus ce tipologie de cititor, insa insului insetat de ritm, locuri si personaje dintr-o poveste urbana antrenanta, clar nu. Cred ca e pentru acei oameni carora din cand in cand li se nazare sa-si petreaca 2-3 ore din zi rascolind prin fabricile abandonate ale gloriosului trecut. Nu rascolind dupa fier vechi, fireste, ci dupa un soi de impresii care numai acolo se pot forma.

Sentimentul ca in orice moment masinile impietrite pot porni, ca gasind in spatele dulapurilor calendare vechi, afise din Dallas, postere cu Michael Jackson sau Thalia, felicitari de 1 marttie, rascolesti de fapt in trecutul si sertarul cuiva. Iar dupa ce ai iesit, sentimentul ca intr-un fel te-ai furisat pe sub cortina unui teatru mut care va continua independent de tine, odata plecat. In nuante mai ruginii, poate mai devalizat decat este, cu unul doua aparate lipsa si cu mai multi proumbei pe la geamurile halelor mari.

Prize si stechere
O surubelnita si un receptor de telefon cu disc si fir incalcit.
Cateva salopete albastre cu fermoar ruginit.
Sticle vechi de iaurt si de lapte, iar pe usile vestiarelor, lipite cu o banda izolatoare neagra, cateva pagini decupate din almanahul Cinema si un poster urias cu JR si Pamela din Dallas. Zambesc prostiti amandoi in pozitie de dans.

Scotch a ajuns la mine dupa mai multe astfel de incursiuni, poate si de asta nu a avut cum sa-mi displaca, pentru ca materializa stari intuite cumva. In lipsa acestei propensiuni insa, e posibil sa te plictiseasca si sa fii si mai dezamagit pentru ca tu asteptai de la Ioana Bradea o carte cu nerv, incitanta si, de ce sa n-o spunem, cool. Ori nervul acum este unul al fantoselor – relicve din peisajul fabricilor dezafectate si nu se lasa prins decat in descrieri ce impun ritmul unui aparat stricat, ce se incapataneaza sa se roteasca in continuare. Asa cum si ruinele astea mari si gri se incapataneaza sa nu dispara.

Intr-un oras de provincie, undeva la periferie, se intinde un complex industrial in mare pare dezafectat. Cateva fabrici inca mai functioneaza intr-o tranzitie in care maistri si directori cu metehne grozav de socialiste inca populeaza peisajul. Care peisaj include si bodega Sapte Bombe, si un camin de nefamilisti, si din care se vor diferentia inginerul si secretara directorului. El prins deja in cercul asta mort, ea strabatandu-l pe role si cu un Marcus Aurelius in rucsac. Apropierea dintre ei se dovedeste imposibila, iar la sfarsit secretara dispare.

De fapt peisajul asta, ritmicitatea lui obsedanta si toate cadavrele ruginite, strambe si stirbe cu care defileaza paraziteaza tot ce misca in jur. Totul se impotmoleste printre gunoaie, fier vechi, fatade gri cariate, geamuri sparte, bude imputite. Totul e urat, incremenit, iar mizeria si decrepitudinea umana au decorul perfect pentru a se vedea in relief. Si totul se lasa prins in versuri sacadate, care curg si curg pana cand se termina cu “in fine”.

O singura cabina cu o bara metalica sus, spre tavan, de care au lipit – cu banda scotch – o folie groasa de plastic in loc de usa.
Nu exista wc. E doar o scobitura in gresie cu doua talpi mari, zimtate, peste care trebuie sa se potriveasca pantofii. Dintre cele doua talpi urca spre tavan o teava neagra, pe care se prelinge mereu un fir aproape invizibil de apa.
Teava de plastic isi casca gura si varsa scuipat in gaura intunecata de ca capatul talpilor ovale.
Din umezeala, urina si cacat a crescut in capatul tevii un muschi vinetiu, verzui spre negru. Deasupra lui se inalta pe cinci centimetri triumfatori o ciuperca.
O ciuperca adevarata isi tremura palaria bej sub piciorul rahitic.

Cartea Ioanei Bradea are ceva suprarealist, un magic cotidian contaminat. Citind-o a fost ca si cum m-as fi uitat vreme de cateva zile la un mare tablou reproducand in detaliu un complex industrial ruinat. Cu siguranta stiti genul asta de picturi, fotorealiste: de la Roman Tolici si alti artisti mai tineri care au mers mai departe in a reda bucatica cu bucatica gri blocurile din jur, decorurile industriale parasite. Ca si in fata unor astfel de tablouri, te uiti, recunosti liniile fine inspirate si transportate din realitate, si treci mai departe.

Pur si simplu nu e genul de tablou la care ai vrea sa te uiti prea mult, pentru ca ii simit apasarea. Am oprit de multe ori lectura cartii nu foarte groase sa mai pun o muzica, sa mai ies in parc, pentru ca tinde sa te aduca intr-un punct enervant de mort al incremenirii. Sau, daca vreti, e ca si cum la actualul Metrobranding mai mult de jumatate din film ar fi fost cadre lungi, care curg monoton despre starea actuala a fabricilor si uzinelor patriei. Savoarea in film e data de personaje si povestile lor, pe cand la Scotch “savoarea” vine din ritmicitatea tensionata, goala a unui cotidian resuscitat cu scotch ca sa mai spuna ceva.

In tot cazul, daca as face o serie de imagini cu fabrici si uzine parasite sau un filmulet/documentar, le-as alatura pasaje intregi din Scotch, pentru ca, ce e drept, desi te oboseste cu asta, suprinde foarte bine toate ingredientele si efectele unei incremeniri si degradari continue.

2 comentarii
  1. alina dudan

    Nu pot spune ca mi-a placut foarte mult. E destul de monotona si repetitiva. Putea merge mai mult spre zona suprarealismului cotidian, cum ii spui tu. Asa e o nesfarsita descriere.

    Reply
  2. madalina Post author

    Nici mie, insa nici nu mi-a displacut total. Ai dreptate, suprarealism nu e, doar un strop, ceva, cum i-am zis. Mi se pare mai degraba un cotidian magic corupt, neputincios, lipit cu scotch. Nu stiu pe nimeni caruia sa-i fi placut cartea asta. In acelasi timp ma gandeam cum Ioana Bardea pare ca a vrut-o cu tot dinadisnul monotona pana la disperare si prozaica, totusi vorbim de o scriitoare care stie ce o scriitura dinamica, cu nerv, doar a scris Bagau 🙂

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *