Bookaholic

Recviem pentru nuca verde apărea în toamna anului 2015 la Editura Casa de Pariuri Literare, cu o grafică a copertei realizată de Ștefan Doru Moscu. Despre Recviem pentru nuca verde, Răzvan Țupa scria: „Într-un volum în care singurele cuvinte scrise cu majuscule sunt Târgovişte, Breughel cel Bătrân sau Hieronymus Bosch şi unde nu există nici măcar o singură virgulă, reperele poeziei sunt puse la încercare, iar încercarea supremă este legătura dintre elemente aparent disparate, dintre mărci ale fragilităţii şi ipostaze brutale, o căutare expresivă în flux permanent”. Despre reperele poeziei și încercările la care sunt acestea supuse, vom afla în cele ce urmează.

Uneori sfârșitul conține cele mai frumoase imagini ale unei vieți. Volumul „Recviem pentru nuca verde” începe, de altfel, cu poemul „the end”.

Poate că da. Aceasta, mai degrabă, îmi pare o legendă de îmblânzit moartea, care ne face ideea morții suportabilă, ne absolvă de vina neputinței. Îmi amintesc ce impact puternic a avut asupra mea filmul „Pulp fiction”, de Quentin Tarantino, cu poveștile lui așa amestecate. Sau „The sixth sense” în regia lui M. Night Shyamalan.  Memoria mea e predominant vizuală, de aceea îmi amintesc mai mult filme decât romane. Uit repede chiar și romanele despre care am scris. Poate îmi mai amintesc o atmosferă, vreun personaj, o replică, o imagine, oricum, sunt cititorul ideal portretizat de Mircea Eliade, mă simt bine în carte.

Putem începe cu finalul, nu e nimic original aici. „Recviem pentru nuca verde”  e volumul meu cel mai năstrușnic din punct de vedere tehnic, cel mai experimental. Volumul e compus din poezie provocată, în mare parte, iar jocul poetic are valențe multiple, înghițind și real prin diferite metode de înregistrare și un rol dramatic asumat cu sinceritate, e  „o pasiune simulată, un vis controlat” (Nicolas Grimaldi).

În poeme există o mișcare continuă și o dorință de a cuprinde vieți și situații din cât mai multe unghiuri. Totodată, această observare a elementelor care animă viața celorlalți este ea însăși observată de cel care cuprinde cu privirea, fără interacțiuni imediate cu obiectele studiate. Care sunt provocările unei astfel de apropieri tăcute?

Poezia e, pentru mine, sinceritate absolută, înghițirea și reproducerea întocmai a realului. Pentru  înregistrarea realității, totală, monstruos de redată ca un univers aidoma, îți ajung cele cinci simțuri? Nu încerci să cuprinzi totul, să survolezi, să spargi borte, să ajungi și la partea nevăzută, să forțezi imaginația, să vezi mai mult… Mircea Nedelciu, în „Aventuri într-o curte interioară”, își imagina „scriptorul mileniului al treilea ca pe un individ complet, capabil să utilizeze cu virtuozitate o mulțime de aparate de ascultare – redare a realului, camere de luat vederi, microfoane dirijabile de la distanță, ordinatoare, sateliți de comunicații, dar care continuă, ca totdeauna, să fie un preot-predicator și un om politic, refuzând să manipuleze, dar să se și lase manipulat, desfundând canale de comunicație, mai ales pentru a le face utilizabile din ambele sensuri, fondând mereu împreună cu lectorii și personajele noi instituții, în același timp eficiente și exemplar democratice”. Poate că am ajuns în viitorul acela, în acea postură deja.

Ființele sunt percepute printr-un filtru al perenității: „oamenii sunt făcuți din/ nisip și apă”. Cum se creează rădăcinile, cum îi poartă pe oameni dintr-un loc în altul?

Îmi amintesc de un ritual de pe strada copilăriei mele, în verile cu secetă  făceam, în cadrul datinei Ene Caloianul (pronunțam Scaloianul pe atunci) un om din pământ amestecat cu apă, care, de căldură, se usca rapid și crăpa, apoi trebuia să alerg cât mai repede să nu mă ajungă apa aruncată puternic cu gălețile de cei mai mari. Sunt atâtea imagini în subconștient, uneori ies la suprafață și eliberează un poem sau creează rupturi într-un poem existent deja, de o mare sau subtilă forță artistică!

Realitățile personajelor nu au o singură fațetă. Continuă să fie kinetice, capătă valențe noi, reușesc să deschidă porți către „dincolo”.

Psihologul Abraham Maslow afirma că „impulsul înnăscut al omului este de a trece dincolo de contingent, spre sens și transcendență “. Al artistilor este  mai puternic, desigur.

Uneori, dacă mă culcam târziu cu gândul la un poem, îl continuam în vis, dar se întâmpla și invers, compuneam ceva în vis și ziua următoare trăiam, pe viu, continuarea. Varianta asta mă speria cel mai tare. A fost un dor uriaș de atingere măcar a dimensiunii invizibile a realității și a rămas, permanent, undeva. N-am forțat prea mult experimentul, percepțiile mi se schimbaseră, simțeam „monstruos”. Dacă mi-e dor de un vis, mi-e dor de cel în care zburam. Visul este generator de  poezie, „mica moarte tranzitorie” (E. Sabato) te ajută să suporți realitatea. Am făcut poeme din vis, un întreg volum nu încă.

E un joc între persistență și iluzie, între ce este și ce va fi, între captivitate și libertate. Spectrul acestui balans are granițe mai departe de care este totul posibil?

Oamenii sunt ca o pilitură de fier, se așază în grupuri, atrași în jurul a ceva. Multe dintre poemele mele sunt cinematografice, poemul cinematografic include o lume corporală, în totală relație cu preajma, cu mediul fizic, cu cel psihic, dar și metafizic. Se întâmplă să caut o fantă către dincolo, să forțez limitele, să trăiesc intens doar  în vers!

De  la real la suprareal nu e o distanță mare, mai ales dacă te joci cu un cub, în mod serios, ca un copil, fiecare aranjare duce la altă poveste și nu vrei unica rezolvare.

„echilibrul e pentru dumnezeu nu pentru oameni”

Pentru mine poezia e emoție inspirată, dar și provocată, căutată, condusă.

Cât  putem reduce patetismul în viața de zi cu zi, dar, mai ales, în artă? Uneori emoțiile sunt foarte puternice, te înhață, nicio estompă nu te poate salva. Câteva poeme din „Recviem pentru nuca verde” sunt extensii ale unor fotografii realizate de prozatorul și fotograful Dumitru Ungureanu. Poemul „Alo” pornește de la imaginea tulburătoare a unei bătrâne plângând pentru că-i murise vaca și de la înregistrarea unei convorbiri telefonice cu tatăl meu, pe aceeași temă, care m-au emoționat puternic. Am lucrat în atelierul meu mult cu imagini. O imagine clatină ceva în tine ca și una reală, livrată de subconștient.

Obiectele și oamenii au tendința de a se contopi: „se amestecă albastrul cerului și frunzele și mesele galbene”. De aici și imposibilitatea personajelor de a trăi în dimensiuni singulare și „unicelulare”?

Se contopesc ca-ntr-o acuarelă. E, mai degrabă, o singurătate cosmică, sau atracția acesteia, sau dorul metafizic de dinaintea vieții, speranța că trăirea aceea întru duhul sfânt, în blândețea tuturor lucrurilor, va fi la fel de poetică și-n perioada de după viață.

Suntem de câtva timp în „satul global” pe care îl prevedea Martin McLuhan în 1964, integrat datorită tehnologiei informației și circulației de mare viteză a informației.

Care va fi poezia viitorului? Poezia vorbită, poezia slam? Ne vom întoarce sau vom ajunge să încheiem cercul cu poezia vorbită a antichității? După previziunea lui McLuhan da, „s-ar putea să nu mai avem subconștient, să visăm cu ochii deschiși” și, deci, să vorbim singuri, să vorbim întruna.

Ioana Geacăr s-a născut la 27 ianuarie 1959 în Ghirdoveni, un sat din comuna I. L. Caragiale. A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, în 1990.

A debutat editorial în 1988 cu Scrisoare pentru cei dragi (versuri), la Editura Ion Creangă, cu pseudonimul Ioana Dana Nicolae. În 1997, a publicat manuscrisul de sertar Lumină de sare la Editura Macarie, Târgovişte, în 2000 al doilea volum de versuri, Contre-jour, la Editura Bibliotheca, Târgovişte. Sub acelaşi pseudonim i-au mai apărut două cărţi pentru copii, Poveşti cu vrăbii şi Zgriburici (proză, Editura Lucman, Bucureşti, 1999) şi Joacă-te cu mine, bunică Iolanda! (versuri, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2000). Semnează cu numele Ioana Geacăr volumul de versuri Aparte, Editura Vinea, Bucureşti, 2006, Dictatura auctorială. Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu, Editura Libra, Bucureşti, 2008, Rosee pleurante, Edition Clapas, Millau, France, 2006, şi Pixelmes, Edition Clair de plume 34, Vic-la-Gardiole, France (versuri, traducere în limba franceză de Ioana Geacăr şi Marius Bădiţescu). Volumul de versuri Recviem pentru nuca verde apare la Casa de Pariuri Literare în 2015. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România – ASB.