De ce unii oameni își găsesc sens, scop și împlinire în viață și alții nu? Asta se întreabă psihologul american Jonathan Haidt în cartea sa, The Happiness Hypothesis.
Este o întrebare pe care mi-o pun și eu însămi adesea (uneori obsesiv), și pentru care am găsit la Jonathan Haidt un răspuns coerent și bine argumentat.
Trebuie să menționez de la bun început că nu, aceasta NU este o carte de self-help, NU aduce soluții miraculoase și NU salvează conștiințe. Asta e treaba fiecăruia dintre noi. Ce aduce însă Haidt este o perspectivă nouă și științifică în traducerea unor “pastile” de înțelepciune tradițională.
The Happiness Hypothesis trece aproape poetic cititorul printr-o mulțime de modele de gândire, de la Buddha, Confucius, până la filosofii romani și germani, aplecându-se asupra trei exemple importante și definitorii.
În timp ce Buddha compară mintea umană cu un elefant – ”cum este neîmblânzitul elefant controlat de dresor”, zice el, Platon se folosește în a descrie sinele de metafora unui car al cărui conducător (rațiunea) trebuie să țină în frâu doi cai, din care unul este ”iubitor de onoare, având modestie și autocontrol” și celălalt ”o adunătură de membre strâmbe, companion al mândriei și indecenței”.
Totodată, la istorii distanță, Freud susține că psihicul uman este divizat în trei părți: ego (sinele rațional, realitatea), superego (conștiința, atașamentul de reguli, moralitatea) și id (instinctul, dorința, plăcerea).
Toți trei au în comun același principiu, un sine divizat, redat adesea de forma unui animal greu de stăpânit, și care îl inspiră pe Jonathan Haidt în a găsi metafora centrală a cărții, ” Elefantul și Călărețul”.
[…] Călărețul este un sfetnic sau un slujitor; nu un rege, nu un președinte, sau un conducător care ține ferm frâiele. […]; este un gând conștient, controlat. Elefantul, în schimb, este restul. Elefantul include intuiția, reacțiile viscerale și emoțiile care cuprind o mare parte a sistemului automat.
Cartea tratează amplu tot ce ține de mecanismele gândirii și cum elefantul și călărețul ar putea ajunge, în cele din urmă, la un consens.
Mi-a plăcut foarte mult franchețea cu care Jonathan Haidt trece în revistă posibile soluții pentru o relație armonioasă între elefantul intuitiv și visceral și conducătorul rațional, uneori chiar mofluz. Trinomul câștigător al soluțiilor este format din meditație, Prozac și terapia cognitivă, fiecare având dedicat câte un capitol distinct.
”Psihologii clinicieni susțin adeseori că există două tipuri de oameni care caută terapie: cei care au nevoie de constrângere și cei care au nevoie de destindere”.
În jurul acestor teme, autorul analizează cu delicatețe și subiectul depresiei alături de mecanismele care o generează și o mențin.
“[…]Oamenii depresivi sunt convinși în adâncul lor de trei lucruri, cunoscute drept ”triada cognitivă” a lui Beck.
Acestea sunt: ”Nu sunt bun de nimic”, ”Lumea mea este pustie” și ”Viitorul meu este lipsit de speranță”[…]”
Un alt aspect interesant tratat în The Happiness Hypotesis este acela al psihologiei pozitive, a cărei idei centrale are la bază o formulă simplă numită (aproape neverosimil) și formula fericirii.
Practic, nivelul de fericire pe care-l simte un individ este determinat de trei instanțe, punctul biologic de pornire, condițiile de viață și activitățile voluntare. Scopul psihologiei pozitive este să investigheze ce tip de condiții de viață și activități voluntare pot împinge nivelul de fericire la maximum.
Happiness (H) =
Biological set point (S) + Conditions of your life (C) + Voluntary Activities (V)
Aici, autorul vine cu soluții și exemple concrete despre modul în care cele trei elemente se pot influența, astfel încât formula să funcționeze. Vă las să le descoperiți și aplicați.
The Happiness Hypotesis mi-a plăcut foarte mult în special din două motive. Primul ține de ușurința cu care Haidt explică o mulțime de epigrafe printr-o metaforă simplă care aduce claritate și o perspectivă corectă, solidă. Al doilea e nivelul de detaliu la care ajunge cu niște concepte destul de sofisticate de psihologie, dar care sunt prezentate și documentate într-o manieră naturală, de roman.
Am parcurs fiecare capitol cu plăcere și curiozitate, râmând la final cu senzația că am acumulat ceva concret și tangibil. Deși, prin Hamlet, Shakespeare afirma că “there is nothing either good or bad, but thinking makes it so” , The Happiness Hypotesis oferă un context amplu în care putem găsi suficiente soluții prin care să ajungem la echilibru.
