Bookaholic

„Un zguduitor poem de dragoste închinat Istanbulului…” (John Ralston Saul)

Patru prizonieri stau închişi în celula unui centru de tortură. Atunci cînd nu sînt maltrataţi, ei spun pe rînd poveşti despre Istanbul, istorisiri ca un balsam împotriva durerii şi fricii, exerciţii de rezistenţă, şi nu un mijloc de a uita unde se află. Tortura nu-i dezumanizează, sentimentele bune nu li se şterg din minte, iar furia torţionarilor se dezlănţuie. Pornind de la destinul celor patru oameni închişi în celula cu numărul 40, romanul ajunge treptat să reflecte viaţa locuitorilor Istanbulului de la suprafaţă, cu suferinţele şi visurile lor, şi să aibă în centrul său marele oraş, aşa cum se vede el în oglinda trecutului şi în cea a prezentului. Aparent inspirat din viaţa politică, romanul Istanbul Istanbul transcende durerea, tristeţea şi melancolia şi-şi caută salvarea în speranţă, iubire şi în puterea imaginaţiei.

„Nu trebuie să găsim căi prin care să ne limităm libertatea. Dimpotrivă, trebuie să încercăm să ne depăşim limitele şi restricţiile, iar atunci cînd reuşim, să fim pregătiţi să plătim preţul pentru asta.” (Burhan Sönmez)

„Istanbul Istanbul se construieşte din tensiunea dintre pereţii unei celule de închisoare şi nemărginirea imaginaţiei, dintre graniţele vulnerabile ale trupului şi din adîncurile nesăţioase ale minţii. E un roman care răvăşeşte şi fascinează, inevitabil şi de neuitat.” (Dale Peck)

„Istanbul Istanbul creează un spațiu al său, atît al culturii urbane, cît și al profunzimii filosofice, cu forma sa stratificată și sensurile multiple, asemenea scrierilor clasice. Este o viziune diferită și autentică a Istanbulului.” (Mesele Literary Magazine)

„Istanbul Istanbul”, de Burhan Sönmez – fragment

Traducere din limba turcă de Leila Ünal
Colecția Biblioteca Polirom
Seria Actual
232 p.

— Nu se mai văzuse o asemenea căldură în Istanbul, am reluat povestea. De fapt, e o poveste lungă, dar eu o voi scurta. Două călugăriţe plecau la miezul nopţii de la spitalul Sfântul Gheorghe din Karaköy, îndreptându‑se spre Biserica Sfântul Anton ca să ducă vestea cea bună. Păsările înşirate pe streşini ciripeau vesele. Florile arborelui lui Iuda erau aproape înflorite în miezul iernii, iar câinii vagabonzi mai că se topeau de căldură. Ai mai văzut caniculă ca‑n deşert în toiul iernii, Doctore ? Una din călugăriţele care înaintau cu greu pe căldura aia era tânără, iar cealaltă în vârstă. Când urcau spre Turnul Galata, călugăriţa tânără îi spune celeilalte : De când am început să urcăm dealul, ne urmăreşte un bărbat. Călugăriţa cea bătrână îi răspunde că un bărbat care le urmăreşte pe un drum lăturalnic în întuneric nu poate avea decât un scop : violul. Au urcat dealul în grabă. Nu era nimeni în jur. În această zi neaşteptat de caldă oamenii se înghesuiseră să meargă pe Podul Galata, coborâseră pe malul Cornului de Aur, iar acum, la miezul nopţii, lăsaseră străzile pustii. Călugăriţa cea tânără spune : Bărbatul se apropie, ne va prinde din urmă înainte să ajungem în vârful dealului. Atunci să fugim, propune cea bătrână. Cu fustele lor lungi şi hainele groase de pe ele, au trecut alergând prin faţa unor panouri publicitare, magazine de discuri şi librării. Toate erau închise. Călugăriţa tânără se uită în urmă şi zice : Aleargă şi bărbatul. Abia mai respirau şi sudoarea le curgea pe spinare. Bătrâna spune : Să ne despărţim înainte să ne prindă. Măcar una din noi să scape. Au luat‑o la fugă pe străduţe diferite fără a şti ce le aşteaptă. Cea tânără a apucat‑o spre dreapta, gândindu‑se că n‑ar trebui să se mai uite în urmă. Şi‑a amintit de povestea din Cartea Sfântă şi, cu gândul să nu aibă aceeaşi soartă cu a celor care se întorceau şi aruncau o ultimă privire oraşului, de departe, şi‑a concentrat atenţia asupra străduţelor înguste şi a continuat să alerge prin beznă, schimbând mereu direcţia. Cei care spuseseră că era o zi blestemată avuseseră dreptate. Clarvăzători care considerau căldura excesivă din toiul iernii un semn de rău augur apăruseră la televizor, iar nebunii cartierului bătuseră toată ziua în table de metal. După un răstimp, călugăriţa cea tânără observă că nu se mai aud alţi paşi în afară de ai ei şi îşi domoleşte fuga la un colţ de stradă. Rezemându‑şi spatele de un zid, pe o stradă necunoscută, şi privind în jur, înţelege că se rătăcise. Nu era nici ţipenie de om. Ia pe lângă ea un câine care i se gudura la picioare şi merge încet‑încet pe lângă ziduri. De fapt, e o poveste lungă, dar eu o voi scurta. Când cea tânără ajunge în sfârşit la Biserica Sfântul Anton, află că cealaltă călugăriţă nu sosise încă. Povesteşte repede ce li se întâmplase, alarmând pe toată lumea. Tocmai când se pregăteau să iasă în căutarea călugăriţei bătrâne, uşa de la intrare sedeschide şi aceasta se năpusteşte înăuntru, răvăşită toată. Cade pe un scaun, îşi trage suflarea şi bea două căni cu apă. Călugăriţa cea tânără o întrebă cu nerăbdare : Ce s‑a întâmplat ? Povesteşte. Călugăriţa cea bătrână începe : Am cotit întruna pe străduţe diferite, să‑mi piardă urma, dar n‑am reuşit să scap de el. În cele din urmă am înţeles că mă va prinde. Şi ce‑ai făcut ? a întrebat cea tânără. M‑am oprit la un colţ şi bărbatul s‑a oprit şi el. Şi după aia ? Mi‑am ridicat fusta. Şi după‑aia ? Şi‑a lăsat şi el chiloţii în jos. Şi ce s‑a întâmplat ? Ce să se întâmple, o femeie cu fusta ridicată aleargă mai repede decât un bărbat cu chiloţii în vine.

Frizerul Kamo a început să râdă de‑acolo de unde stătea. Îl vedeam râzând pentru prima dată. Trupul i se mişca de parcă se distra în vis cu creaturi ciudate. Am repetat ultima frază.

— O femeie cu fusta ridicată aleargă mai repede decât un bărbat cu chiloţii în vine. Râsul Frizerului Kamo deveni hohot. M‑am întins să‑i acopăr gura cu palma. Deodată a deschis ochii şi m‑a privit. Dacă paznicii ne auzeau şi veneau, ori ne băteau, ori ne pedepseau punându‑ne să stăm în picioare la perete ore întregi. Şi nu voiam să ne petrecem astfel timpul rămas până la următoarea repriză de tortură.

Frizerul Kamo s‑a ridicat în şezut şi s‑a rezemat de peretele din faţa noastră. Răsufla din greu şi faţa i‑a devenit serioasă, ca înainte. Semăna cu beţivii care după ce cad noaptea într‑un şanţ, când se trezesc, habar nu au unde se află.

— Azi am visat că ardeam, a zis el. În cercul cel mai de jos al Infernului luau lemnele tuturor celor din jurul meu şi le aruncau în focul meu. Şi tot îmi era frig, la dracu’. Ceilalţi păcătoşi ţipau, iar timpanele mi se spărgeau şi se vindecau la loc de‑o mie de ori. Pălălaia se înteţea din ce în ce mai mult, dar eu nu mă mai săturam de atâtea flăcări. Voi nu eraţi acolo. M‑am uitat la toate feţele pe rând, n‑am văzut nici un student sau doctor. Voiam doar mai mult foc, urlam ca vitele înjunghiateşi imploram. Bogătaşii, predicatorii, poeţii fără talent şi mamele fără inimă care ardeau vizavi mă priveau din mijlocul flăcărilor. Rana din suflet nu mi se înnegrea, să se prefacă în cenuşă, iar memoria nu mi se topea, să pot scăpa de ea. În ciuda flăcărilor care topeau fierul, îmi aminteam încă de trecutu‑mi blestemat. Căieşte‑te, îmi spuneau. Dar e de‑ajuns ? Sufletele voastre au scăpat când vă căiaţi ? Voi, toţi deţinuţii iadului ! Nenorociţilor ! Eu eram un frizer de rând, care înainte aducea o pâine în casă, care avea o plăcere să citească, dar care nu avea copii. În ultimele zile, când viaţa ni s‑a întors pe dos, nevasta mea nu mi‑a zis nici un cuvânt greu. Aş fi vrut s‑o facă, dar mi‑a refuzat până şi un blestem. Toate gândurile pe care aş fi vrut să i le spun când eram treaz i le‑am zis la beţie. Într‑o noapte m‑am dus la ea şi i‑am spus că sunt un amărât. Am aşteptat să mă înjosească, să ţipe la mine. Am încercat să‑i surprind dispreţul din ochi, dar când şi‑a întors privirea în partea cealaltă nu i‑am putut citi pe chip decât tristeţea. Cel mai rău la o femeie este să fie întotdeauna mai bună decât tine. Inclusiv mama. Vă uitaţi ciudat pentru că zic aşa ceva, dar nu‑mi pasă.

Frizerul Kamo şi‑a frecat barba şi s‑a întors cu faţa spre lumina ce intra pe ferestruică. În afară de faptul că nu se spălase de trei zile, de când era închis, era evident că nici când nu era întemniţat nu prea se atinsese de apă, judecând după părul murdar din prima zi, după unghiile netăiate şi după mirosul de cocă râncedă pe care‑l emana. Mă deprinsesem cu mirosul Doctorului, eram obişnuit şi cu al meu, dar al lui Kamo îşi făcea simţită prezenţa ca o stafie. După trei zile de tăcere, acum vorbea cu aprindere.

Despre Burhan Sönmez

Credit foto: Kaan Saganak

Burhan Sönmez (n. 1965) a studiat Dreptul la Istanbul, unde a şi profesat o vreme ca avocat. A colaborat la mai multe reviste şi ziare, cu articole pe teme culturale şi politice. A fost membru al Societăţii pentru Drepturile Omului (IHD) şi fondator al Fundaţiei pentru Cercetare Socială, Cultură şi Artă (TAKSAV). În 1996 a fost grav rănit în timpul unui asalt al poliţiei turce şi s-a refugiat pentru o perioadă mai lungă în Marea Britanie. În 2009 i-a apărut primul roman, Kuzey (Miazănoapte), urmat în 2011 de Masumlar (Păcate şi inocenţi). Cel de-al treilea roman al său, Istanbul Istanbul, publicat în 2015, a fost deja tradus în peste 10 limbi. Păcate şi inocenţi a fost recompensat cu Premiul Sedat Simavi, una dintre cele mai prestigioase distincţii literare din Turcia. În prezent, Burhan Sönmez (citiți un interviu cu autorul aici) îşi împarte viaţa între Cambridge şi Istanbul.