Ideală pentru o lectură de vară, uşoară şi revigorantă, cartea lui Michael David Lukas, Oracolul din Stambul (2011 – traducere de Simona Luca, Editura Allfa, 2012) nu invită doar la relaxare, ci şi la o redescoperire a universului romanelor de aventuri, cu ajutorul cărora, în copilărie, treceam mai uşor peste, uneori, mult prea lunga vacanţă de vară. Un roman de aventuri, dar şi un unul pigmentat cu elemente de ţin de romanul de mistere, Oracolul din Stambul este captivant atât prin povestea micuţei Eleonora Cohen, o fetiţă genială, cu o memorie ieşită din comun, cât şi prin farmecul oraşului de pe malurile Bosforului, un spaţiu predilect pentru mistere, intrigi şi evenimente ce pun de multe ori sub semnul întrebării graniţele realităţii.Magicul şi misterul sunt firul roşu al acestei cărţi: de la început, când acţiunea e plasată în Constanţa, în anul 1877, până la final, care nu închide însă povestea Eleonorei, ci o deschide spre un orizont al posibilului, Oracolul din Stambul ţese o lume în care extraordinarul îşi are încă un loc bine determinat. Istanbulul, dar şi Constanţa sunt spaţii în care profanul nu s-a instalat iremediabil, iar oamenii încă asistă la evenimente ce sfidează logica şi le acceptă ca parte firească a existenţei.
De pildă, Eleonora este marcată încă de la naştere de semne magice: un stol de pupeze se adună în jurul casei sale şi, din acel moment, acestea nu se mai despart de ea, urmând-o chiar şi când fuge în Istanbul. În plus, în ziua naşterii sale, două tătăroaice, urmând o serie de semne care aminteau de împlinirea unei profeţii transmise, în poporul lor, din generaţie în generaţie, au fost călăuzite la casa lui Yakob şi a lui Leah Cohen, părinţii Eleonorei. Aşadar, pupezele au o semnificaţie mai profundă: pentru tătari, pupezele, alături de alte semne – o mare de cai, o adunare de păsări, Steaua Nordului în aliniere cu Luna –, indică faptul că urmează să apară un salvator, cel care va reaşeza istoria pe axa ei. Iar acel salvator, spun tătăroaicele, urmând profeţia, este chiar Eleonora.
Copilăria Eleonorei este marcată şi de alte lucruri stranii: chiar şi cele mai sperioase animale se apropie de ea, ca şi cum ar reuşi să comunice, iar memoria ei o ajută să reţină absolut orice aude sau citeşte, ajungând să înveţe limbi străine, precum greacă sau latină şi turcă, într-un ritm neverosimil. Abilităţile ei o sperie însă pe mătuşa sa, Ruxandra, care o îngrijeşte (mama Eleonorei murise la naştere), aşa că, pentru un copil supradotat ca ea, interdicţia de a citi doar o carte pe lună este cea mai cruntă pedeapsă.
De aici începe să se dezvolte partea de aventuri a romanului: nereuşind să suporte regimul aberant de viaţă pe care i-l impune mătuşa ei, Eleonora plănuieşte să se ascundă într-un cufăr cu covoare, pe care tatăl ei, negustor de covoare, urma să-l ducă în Stambul. Călătoria pe vapor, care durează o săptămână, este liniştită, iar când Eleonora i se arată tatălui ei, acesta nu poate sta supărat pe ea, aşa că pentru ea începe o minunată vacanţă în Stambul, la beiul Moncef, prietenul tatăului ei.
Un bun cunoscător al oraşului, unde a şi locuit ceva vreme, Michael David Lukas descrie Istanbulul în întreg pitorescul său: clasicele târguieli atunci când un precupeţ încearcă să-şi vândă marfa, bazarurile pline de viaţă, porticurile scăldate de soare ale Marelui Bazar, forfota din porturi, de unde se vedeau trei moschei strălucitoare şi palatul Topkapi, reşedinţa sultanului, cerşetorii care se îmbulzeau laolaltă cu vânzătorii ambulanţi („portul colcăia de oameni, o învălmăşeală de fesuri, turbane, jachete şi mantii”).
Michael David Lukas ne introduce şi în atmosfera de la curtea sultanului Abdulhamid al II-lea, „Sultanul Imperiului Otoman, Slujitor al Cetăţilor Sfinte, Calif al Islamului, Conducătorul drept-credincioşilor şi Padişah Suprem al mai multor ţinuturi”, într-o perioadă tulbure, în care Imperiul începea să piardă din ce în ce mai multe teritorii.
La curtea sultanului, se pune mare preţ pe ceremonialul de primire şi pe modul în care decurg întrevederile cu sultanul: acesta nu trebuie contrazis, iar cel care i se adresează nu trebuie să-l privească direct. Pentru Abdulhamid însă, puţin depăşit de evenimente, astfel de ritualuri nu par atât de importante, de multe ori el însuşi încercând să se sustragă chiar îndatorilor de bază, cum ar fi Ramadanul: de pildă, incapabil să ţină post, se strecoară în cămări atunci se crede singur, pentru a se înfrupta din dulciuri.
În mijlocul acestei lumi opulente, în care bârfa şi intrigile joacă un rol important, uneori capabile de a răsturna ierarhii şi conducători, Abdulhamid este un sultan cu o viziune neaşteptat de deschisă şi, în ciuda dezaprobării pe care o întâmpină din partea mamei sale şi chiar a Curţii, o cheamă pe Eleonora – deja vestită pentru capacităţile ei de a analiza cu profunzime situaţiile de orice tip şi a oferi soluţii inteligente – pentru a-i fi sfătuitor în chestiuni legate de război. În faţa unei asemenea propunei nemaiîntâlnite, Eleonora – ajunsă, între timp, orfană şi de tată şi întreţinută şi beiul Moncef – înţelege că, de fapt, ceea ce contează pentru ea este libertatea. Astfel că are de făcut o alegere: să-şi joace rolul de „oracolul din Stambul” sau să plece în lume, oriunde o va purta viaţa?
O carte plină de mister şi exotism, Oracolul din Stambul este o lectură ideală pentru iubitorii de cărţi de aventuri – şi nu orice tip de aventuri, ci unele purtate într-un spaţiu în care realitatea şi magia, à la Garcia Márquez, se contopesc.
